CHINA–SUA: CELĂLALT RĂZBOI     Washington, Diana Negre

SUA au câștigat, până acum, toate războaiele decisive (cele din Vietnam, Somalia și Afganistan au fost înfrângeri umilitoare, însă fără importanță covârșitoare) atât cu arme, cât și cu bani și – un lucru mai puțin trâmbițat, dar deosebit de important – cu ajutorul științei.

Însă, de data aceasta, riscă să piardă noul război, un război ne-sângeros, împotriva Chinei, din cauza zgârceniei și delăsării.

În secolul trecut, americanii au început târziu cursele importante pentru un război ca cel al carelor blindate, al rachetelor sau al armelor nucleare. Dar și cursele cheie, dar mai tăcute, cum sunt comunicațiile, astronautica sau microbiologia. Însă, în toate aceste campanii, au sfârșit prin a se impune, deoarece au știut să se mobilizeze, să finanțeze generos și să coordoneze oportun eforturile sectoarelor privat și public. Dar, după ce au câștigat de al Doilea Război Mondial și „războiul rece” care i-a urmat, Washingtonul s-a culcat pe lauri și a uitat că dominația sa în lume se datorează, poate mai mult progreselor științifice și tehnice, decât puterii economiei americane. Sau poate a uitat că economia SUA domină datorită științei sale. 

În 1964, SUA investeau în cercetare și dezvoltare, nici mai mult nici mai puțin, decât 17 % din bugetul federal, în timp ce, în1994, – când URSS se afla deja în preajma eșecului – acestor domenii nu li se mai dedica decât 0,83 %, cu toate că PIB-ul național era cu mult peste dublui celui care se obținea cu 30 de ani mai înainte.

Pentru aceasta, foloseau diferite vehicule, de la ajutoare economice pentru întreprinderi și organizații care aveau ca unică misiune cercetarea, până la ministere întregi, mai ales cel al apărării, care se străduiau să inventeze lucruri ca internetul, pentru uzul lor intern, sau chiar fără alt uz decât dorința cercetătorilor de a reuși să obțină tot timpul invenții. Din politica aceea s-au născut organizații ca Darpa, de pe lângă Pentagon, care se ocupa tocmai de aceste lucruri și care a avut idei atât de fructuoase ca Internetul, care, la început, a fost gândit ca mijloc de comunicare internă.

China a mers în sens invers: de la 5 % pentru cercetare și dezvoltare, cât dedica în anul 2000, a ajuns la 23 %, în 2020.

Consecința acestei lipse de prevedere din partea SUA sare în ochi, în ziua de azi, pe piața comunicațiilor de înaltă tehnologie, cum este 5 G. Este un sector vital, atât pentru viața civilă, cât și pentru cea militară, însă, din punct de vedere comercial, China domină într-atât piața, încât Washington încearcă să împiedice hegemonia chineză prin mijloace politice, în loc să se angajeze într-o luptă tehnică și comercială.

Și procedează în felul acesta în această luptă – încă este vorba de o luptă tehnico-comercială și nu de un război ne-crâncen pentru supremația globală–deoarece Washingtonul s-a încredințat, în ultimele decenii, aproape exclusiv inițitivei întreprinderilor și a neglijat cooperarea acestora cu Statul. Conform calculelor făcute de americani, întreprinderea chineză Huawei domină, în prezent, piața 5 G, deoarece a primit ajutoare statale directe și indirecte (scutiri fiscale, credit aproape fără impozit etc.) pentru acest proiect în valoare de 75 miliarde de $.

În plus, Huawei nu numai că a dispus de capitalul acesta enorm, dar nu a trebuit să țină seama de cerințele acționarilor. În SUA, întrerinderile care îi fac concurență firmei Huawei nu caută decât o rentabilitate mai mare și mai rapidă a capitalurilor lor, pe o piață în care statul nu mai este un client interesant de foarte mult timp.

Washingtonul nu a făcut „mea culpa” pentru 5 G, însă nici nu e nevoie. Pandemia de COVID-19 a arătat că, atunci când autoritățile (care vin cu mari subvenții) – iar întreprinderile private (care aduc toate resursele științifice și tehnice) trag de aceeași căruță, sfârșesc prin a-i găsi vaccin unui virus în mai puțin de un an. Ca să avem o perspectivă, să ne amintim că Albert Salk, cel care a descoperit vaccinul împotriva poliomielitei, spunea că această descoperire „…a fost rodul unor cercetări pe durata a 50 de ani …”; cercetări efectuate exclusiv de oameni de știință din sectorul privat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CHINA–EEUU: LA OTRA GUERRA   Washington, Diana Negre

Los EEUU. han ganado hasta ahora todas las guerras decisivas (Vietnam, Somalia y Afganistán han sido derrotas humillantes, pero sin mayor trascendencia) tanto con las armas, como con las finanzas y – cosa menos aireada, pero no menos importante – con la ciencia.

Pero ahora corren el riesgo de perder la nueva guerra, esta vez incruenta, – contra China – por cicatería y dejadez.

El siglo pasado los estadounidenses comenzaron con retraso carreras trascendentales para una guerra como la de los carros blindados, los misiles o las amas nucleares. Y también carreras claves, aunque menos llamativas, como las comunicaciones, la astronáutica o la microbiología. Pero en todas esas campañas se acabaron imponiendo porque supieron movilizar, financiar generosamente y coordinar oportunamente los esfuerzos del sector privado y el público. Pero ganada la II Guerra Mundial y la “guerra fría” que le siguió, Washington se ha dormido en los laureles y ha olvidado que su imperio en el mundo se lo debe quizá más a los avances científicos y técnicos que a la pujanza de su economía…o que su economía reina gracias a su ciencia.

En 1964, el Estado invertía en investigación y desarrollo nada menos que un 17 % del presupuesto federal en tanto que en 1994 – cuando la URSS iba ya de cabeza a la bancarrota – a esa misma partida no se dedicaba más que 0,83 % a pesar de que el PIB nacional doblaba con creces el de 30 años antes.

Para hacer esto empleaba varios vehículos, desde ayudas económicas a empresas u organizaciones cuya única misión era investigar, hasta sectores de ministerios, especialmente el de defensa, que se dedicaba a inventar cosas  como el internet para su uso interno, o incluso sin más uso que el deseo de sus investigadores de inventar algo. De aquella política nacieron organizaciones como Darpa, dependiente del Pentágono, que se dedicaba pecisamente a esto y a las que se deben ideas tan fructíferas como el Internet, cuya justificación original eran comunicaciones internas.

China ha seguido el camino inverso y pasó del 5 % destinado a investigación y desarrollo en el 2000 al 23 % en 2020.

La consecuencia de esta imprevisión norteamericana salta a la vista hoy en día en el mercado de las comunicaciones de alta tecnología, como el 5 G. Es un sector trascendental, tanto para la vida civil como la militar, pero comercialmente China domina el mercado hasta el punto de que Washington trata de impedir políticamente la hegemonía china en vez de dar la batalla técnica y comercialmente.

Y lo hace así porque en esta batalla – todavía se trata de batallas técnico-comerciales y no de guerras incruentas de supremacía global –  Washington se encomendó durante los últimos decenios casi exclusivamente a la iniciativa empresarial y descuidó la cooperación de ésta con el Estado. Según cálculos norteamericanos, la empresa china Huawei domina hoy el mercado del 5 G porque recibió ayudas estatales directas e indirectas (exenciones fiscales, crédito a coste irrisorio, etc.) para este proyecto por valor de 75.000 millones de $.

A todo esto, Huawei no sólo pudo disponer de ese capitalazo, sino que no tenía que atender las exigencias de los accionistas. En los EEUU. las empresas competidoras de Huawei buscaban y buscan la rentabilidad mayor y más rápida de sus capitales en un mercado en el que el Estado hace lustros que ya no es el único gran cliente apetecible.

Washington no ha entonado el “mea culpa” del 5 G, pero tampoco hace falta. La pandemia del Covid-19 ha evidenciado que cuando autoridades (aportando grandes subvenciones) – y empresas privadas (aportando todos sus recursos científicos y técnicos) tiran del mismo carro, acaban por hallarle una vacuna al virus en menos de un año. Para ponerlo en perspectiva, recordemos que Albert Salk, artífice de la vacuna contra la poliomielitis, dijo a propósito de esta que “…era el fruto de 50 años de investigaciones…”; investigaciones que, esas sí, corrieron exclusivamente a cargo de los hombres de ciencia del sector privado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.