Έπος καρδίας

Μετά σοῦ τὸ πᾶν, νομίζω, προσηνὲς μὲ μειδιᾶ,
στὸν καθρέπτη τῶν ΄ματιῶν σου τὴν χαρὰν ἀντανακλᾶ.
Στάσου φῶς μου καὶ ἀκόμη δεν σὲ εἶπα τὰ μισὰ
ἀπ΄ἐκεῖνα ποὺ πιέζουν τὴν ἐρῶσαν μου καρδιὰ
καὶ στὰ χείλη μου ὁρμοῦνε μὲ μιὰ μόνη σου ΄ματιὰ.
Μὴ μὲ ὁμιλεῖς ἂν θέλης, μὴ μὲ πεῖς γοητευτικὰ
λόγια ἀγάπης καὶ λατρείας. Φθάνει νἆσαι ἐδῶ κοντά,
νὰ σὲ λέγω πὼς σὲ θέλω, νὰ σʼἐγγίζω, τὴν δροσιὰ
τοῦ πρωϊοῦ ποὺ ἀναπνέεις νʼ ἀναπνέω, κι ἂν καὶ αὐτὰ
ὑπερβολικὰ τὰ βρίσκῃς νὰ σὲ βλέπω μοναχά! [1886]

Eposul inimii

Cu tine totul, cred, blând îmi surâde,
în oglinda ochilor tăi, bucuria o răsfrânge.
Stai, lumina mea, nu ți-am spus încă nici jumătate
din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită
și din câte pe buze-mi năvălesc, doar la o privire de-a ta.
Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte
fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, aproape,
să-ți spun cum te doresc, să mi te apropii, răcoarea
dimineții pe care o respiri, cu tine s-o respir
și dacă toate acestea prea mult îți par, atunci să te văd doar !
(traducere aproape de original)

Eposul inimii

Cu tine, totul, cred, blând îmi surâde,
și toate fac ca-n ochii tăi să se oglindească (toată) bucuria (lumii).
Stai, lumina mea, nu ți-am spus nici jumătate
din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită
și din câte pe buze-mi năvălesc, când mă privești.
Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte
fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, lângă mine,
să-ți spun cum te doresc, să fiu aproape de tine
și răcoarea dimineții, pe care o respiri, s-o respir odată cu tine
și, dacă ți se pare că-ți cer prea mult, atunci lasă-mă doar să mă uit la tine!
(traducere literară, uşor interpretată)

Avea 23 de ani când a scris această… epopee, această Iliadă sau Odisee a inimii sale. A scris-o într-o dimineaţă de 12 februarie 1886. Probabil, părăsit. Sau ştiind că va fi părăsit. Poate după o ultimă noapte de dragoste.

Iliadă, pentru că inima lui se lupta să-şi cucerască iubitul. Şi Odisee pentru că încerca cu disperare să se întoarcă acasă, în inima iubitului.

Este unul din poemele sale cele mai delicate, poate cel mai delicat. Pare scris de o femeie. Nespus de fragilă, de delicată şi de… îndrăgostită. Prizonieră fără scăpare a unei iubiri neîmpărtăşite. Predată cu totul. Expusă, vulnerabilă, săgetată…

Cei 23 de ani ai lui Kavafis se văd în frăgezimea sufletului său fericit că e lăsat să-l iubească pe Dumnezeul său : iubitul… bucuria necuprinsă a lumii.

Ce fermecătoare predare ! Şi ce tristă ! Poemele de mai târziu aveau să o arate. Kavafis nu va mai vorbi niciodată despre dragoste, ci numai despre plăceri, voluptăţi… despre trupuri, printre care şi trupul lui, uzate de satisfacerea până la refuz a simţurilor. Va vorbi numai despre desfătările ilicite, despre buze, despre mădulare ale trupului, despre atingeri ascunse de ochii lumii şi ai profanilor, despre emoţiile estetice ale amorului/erosului sublimat în artă.

Prima săgeată otrăvită a lui Eros/Cupidon ?

Lămurire 1 : ἔπος poate fi:  cuvânt, discurs, cântare, cânt, epos, desigur în elină şi katarevusa, dar şi epopee în greaca modernă. Aşadar, titlul poemului ar putea fi : Cântarea inimii sau Cântul inimii… sau… De profundis…

Lămurire 2: τὸ πᾶν poate fi totul, dar şi Universul. Lumea din jurul tău… care devine frumoasă, blândă, protectoare, benignă, binecuvântată, dumnezeiască doar pentru că tu… eşti în ea.

Și iată cum scria Kavafis la 60 de ani:

Απ’ το συρτάρι

Εσκόπευα στης κάμαράς μου έναν τοίχο να την θέσω.
Aλλά την έβλαψεν η υγρασία του συρταριού.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Έπρεπε πιο προσεκτικά να την φυλάξω.
Aυτά τα χείλη, αυτό το πρόσωπο —
α για μια μέρα μόνο, για μιαν ώρα
μόνο, να επέστρεφε το παρελθόν τους.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Θα υποφέρω να την βλέπω έτσι βλαμμένη.
Άλλωστε, και βλαμμένη αν δεν ήταν,
θα μ’ ενοχλούσε να προσέχω μη τυχόν καμιά
λέξις, κανένας τόνος της φωνής προδώσει —
αν με ρωτούσανε ποτέ γι’ αυτήν.

Κωνσταντίνος Καβάφης, 1923/Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης, Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993

Din sertar

Aveam de gând să mi-o pun pe peretele din odaie.
Dar i-a făcut rău umezeala din sertar.
(Iar) în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Trebuia s-o păstrez mai bine. Să fi avut mai multă grijă de ea.
Buzele astea, chipul acesta –
ah, o zi numai, o oră numai
să se-ntoarcă la mine, din nou, cu trecutul lor.
(Nu), în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Aș suferi să văd tot timpul ce rău arată.
De altfel, chiar să nu fi arătat așa de rău,
m-ar deranja să fiu tot timpul atent ca nu cumva
vreun cuvânt, vreun ton al vocii, să mă trădeze –
dacă vreodată m-ar întreba (unii și alții) despre ea.

Kavafis avea 60 de ani când a scris Din sertar… Ce atingeri și ce trăiri i-au revenit în trup, în minte, în suflet… și de cât de demult ? Amintirea cărui efeb i-a mișcat, i-a încălzit și i-a mângâiat din nou, sufletul îmbătrânit ?

Vedem un Kavafis prizonier al tristeții de a fi îmbătrânit. De a-i fi îmbătrânit și trupul și sufletul. Fotografia iubitului său nenumit este și a sa. Amândoi trebuie că erau în 1923 deteriorați, degradați, uzați, ruinați, vătămați, loviți, căzuți, consumați… Nu întâmplător spune de trei ori fie că fotografia este deteriorată (βλαμμένη) fie că a deteriorat-o, a stricat-o (έβλαψεν/βλάπτω) umezeala din sertar…

A, sertarul… camerele întunecate, cu perdelele trase, pline de igrasie, nesănătoase… ale amorurilor pasagere… ilicite… secrete, ferite de ochii lumii…

Da, scoaterea la lumină a pozei… speranța de vindecare… ar fi fost o scăpare, dar vai, dacă ruina a pus stăpânire pe trupul îmbătrânit, emoțiile i-au rămas la fel de vii, de intense, de puternice, de devastatoare, iar frica de judecata celorlalți, la fel de mare.

Biroul lui Kavafis

Și iată cum scria Kavafis la 45 de ani:

Κρυμμένα
Aπ’ όσα έκαμα κι απ’ όσα είπα
να μη ζητήσουνε να βρουν ποιος ήμουν.
Εμπόδιο στέκονταν και μεταμόρφωνε
τες πράξεις και τον τρόπο της ζωής μου.
Εμπόδιο στέκονταν και σταματούσε με
πολλές φορές που πήγαινα να πω.
Οι πιο απαρατήρητές μου πράξεις
και τα γραψίματά μου τα πιο σκεπασμένα —
από εκεί μονάχα θα με νιώσουν.
Aλλά ίσως δεν αξίζει να καταβληθεί
τόση φροντίς και τόσος κόπος να με μάθουν.
Κατόπι — στην τελειοτέρα κοινωνία —
κανένας άλλος καμωμένος σαν εμένα
βέβαια θα φανεί κ’ ελεύθερα θα κάμει.
(Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993)

Ascunse
Din câte am făcut şi din câte am spus
să nu caute să găsească cine am fost.
Piedică mi-au stat şi mi-au schimbat cu totul
faptele şi felul meu de viaţă.
Piedică mi-au stat şi m-au oprit
de multe ori, când mergeam să spun.
Faptele mele cele mai neobservate
și scrierile mele cele mai acoperite –
de acolo doar mă vor simţi.
Dar poate nu merită să se arate atâta grijă
Și să se depună atâta osteneală
ca să mă cunoască.
Mai târziu – într-o societate cu mult mai bună –
Vreun altul, făcut la fel ca mine
sigur se va arăta (în lume așa cum este) şi va face totul liber. /1908
(traducere fidelă originalului)

M-am ascuns
Nu în ce făceam sau spuneam
să mă fi căutat pe mine, cel adevărat.
Trebuia să mă prefac și asta m-a împiedicat
să fiu cine sunt și să fac ce voiam,
m-a făcut să fiu cu totul altfel, să nu fiu eu însumi, să fiu un străin
și să trăiesc o viață care nu era a mea.
Mă ascundeam și asta mă împiedica să fiu eu însumi
și mă oprea de fiecare dată să spun cine sunt…
și, o, de câte ori am vrut să vin în fața lumii și să spun…
Vreți să mă simțiți ? Să știți cum sunt eu cu adevărat ?
Eu, cel adevărat, sunt în gesturile mele care trec neobservate,
cele mai mărunte și nebăgate în seamă,
Și în scrierile, în poemele mele, în care m-am ascuns, m-am tăinuit.
Dar poate n-ar trebui atâta grijă și atâta osteneală
ca să mă cunoașteți.
O să vină o vreme când
– într-o lume și o societate care va fi ajuns desăvârșită –
vreun altul, făcut la fel ca mine,
nu se va mai ascunde, ci se va arăta lumii așa cum este el
și va face tot ce va voi el, liber, fără să se rușineze, să se teamă și fără să se ferească.
El, așa cum este.
(traducere epexegetică, interpretată)

Κρυμμένα (Cele ascunse) este unul din seria Poemelor ascunse (Κρυμμένα ποιήματα). Nu trebuia publicat. L-a scris în 1908 când avea 45 de ani.
Ce criză și ce exasperare sau disperare să-l fi silit să facă această mărturisire plină de reproșuri… și cui ?
Ce trebuie că l-au durut șușotelile colegilor, ale cunoscuților, ale șefilor… ale necunoscuților care-l priveau pe stradă sau în vreo cafenea ca pe un… vicios, depravat, stricat, pervers, un pederast care nu merita să stea sub soare.
Trebuie că obosise să facă față oceanului de ipocrizie.
Tare ar fi vrut să-l vadă și ei așa cum era: un mentor al efebilor din vremea lui Platon… un sholiast al lui Homer… un Socrate adorat de prieteni și iubit cu pasiune de tinerii săi… miști/inițiați.

Efebul din Preveza, sec.  al IV-lea î.Hr., Muzeul Arheologic din Atena

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE    Washington, Diana Negre

Se știe că omenirea e predispusă la isterie, iar, în cazul lui Donald Trump, acest lucru s-a evidențiat încă o dată. Crisparea stârnită de personalitatea sa și de radicalismul postărilor sale (mai degrabă datorită zarvei, decât faptelor sale) au fost atât de mari, încât, acum, plecarea sa de la putere este sărbătorită în SUA ca și cum ar fi vorba de triumful unei revoluții.

Dincolo de faptul că revoluții adevărate, adică acelea care schimbă regulile jocului și pe deținătorii puterii, au existat de foarte puține ori în istoria omenirii, fenomenul Trump este în viața americanilor mai mult o criză socială, decât o izbucnire politică necontrolată.

Este mai coerent să explicăm cu sociologia și nu cu politica faptul că un personaj atât de primar, aproape grotesc, a putut aduna 74 de milioane de voturi, chiar în momentele sale cele mai joase, căci nu există dezastru mai mare decât pierderea puterii. Cu Trump, cu valorile, ideile și cu manierele sale s-a identificat cu pasiune 20 la sută din întreaga populație a Americii. Mai ales – și acest lucru e foarte alarmant – s-a identificat cu absolutismul ideologic: adică, nu există decât un singur adevăr și acesta este adevărul lor, adevărul lui Trump.

Dacă situația a fost într-adevăr așa (căci, totul indică astfel!), actuala problemă socială a țării este extrem de gravă… deoarece și imensa majoritate ne-trumpistă s-a molipsit de intransigența absolută a trumpiștilor!

Sau, mai pe șleau: ambele tabere (lăsându-i de o parte pe cei neutri și pe cei raționali, deoarece sunt o infimă minoritate) s-au cățărat pe creasta urii și a intransigenței. Cei care au câștigat ultimele alegeri nu se mulțumesc doar cu faptul că acum și-au recuperat puterea și pot să-i ofere țării noi scopuri și noi maniere. În aceste momente, importanță primordială pare să aibă setea de răzbunare: anihilarea politică, morală și materială a celui care este simbolul „celorlalți”… lăsându-i pe „ceilalți ” în afara jocului, cufundați în oprobriu.

Sterilitatea acestei strădanii este atât de evidentă încât nici nu ar merita să mai fie menționată. Însă, ne înspăimântă să vedem cum o societate care, de-a lungul scurtei sale istorii s-a caracterizat printr-un realism și un pragmatism dedicate mai ales prezentului și viitorului imediat, este pe punctul de a cădea în marele viciu al vechiului continent: să o obsedeze trecutul și să investească eforturi și bani pentru a agita apa care… s-a scurs. Or, se știe că a trăi în trecut e un lucru pe care îl fac doar cei amărâți și neputincioși, sau cei care sunt pe cale de a deveni astfel.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MIRANDO HACIA ATRÁS CON IRA    Washington, Diana Negre

Que la Humanidad sea proclive a la histeria, es archisabido y en el caso de Donald Trump se ha evidenciado una vez más. La crispación generada por su personalidad y el radicalismo de sus posturas (muchísimo más por sus aspavientos que por sus hechos) ha sido tal en los EE.UU. que ahora su pérdida del poder se celebra en el país como si fuera el éxito de una revolución.

Y aparte de que revoluciones auténticas, de las que cambian las reglas del juego y no meramente a los detentores del poder, ha habido muy pocas en la Historia, el fenómeno Trump significa en la vida estadounidense más una crisis social que un exabrupto político.

Porque es mucho más coherente explicar con la sociología que con la política que un personaje tan primario, casi grotesco, cómo él tuviera 74 millones de votos aún en sus horas más bajas – más bajas, porque en política no hay mayor debacle que el ser apeado del poder. Con Trump, con sus valores, ideas y maneras se ha identificado pasionalmente 20% de toda la población del país. Sobre todo – y esto es lo alarmante – se han identificado con el absolutismo ideológico: no existe más que una verdad y esta es la de ellos, la de Trump. Si esto fuera realmente así (y todo induce a creer que sí),el actual problema social del país es sumamente grave…¡porque la inmensa mayoría no trumpista se ha enrocado en la misma intransigencia absoluta de los trumpistas !

Dicho a la pata llana: los dos bandos (sin contar a los neutrales y los reflexivos porque son una minoría ínfima) se han encaramado en el odio y la intransigencia. A los vencedores de los últimos comicios no les basta con haber recuperado el poder y darle a la política del país nuevas metas y nuevo modales. En estos momentos lo primordial parece ser la sed de venganza: aniquilar política, moral y económicamente al hombre que simboliza a los “otros”…y dejar a los “otros” fuera de juego y sumidos en el oprobio.

Lo estéril de semejante empeño es tan obvio que ni siquiera merece mentarlo. Pero espanta ver cómo una sociedad que se ha caracterizado a lo largo de su breve historia como nación por su realismo y pragmatismo, dedicada ante todo al presente y el futuro inmediato, está ahora a punto a caer en el gran vicio político del viejo mundo: obcecarse con el pasado e invertir esfuerzos y dineros en remover el agua pasada. Y ya se sabe que esto de vivir en el pasado es de amargados e impotentes, o de quienes van camino de serlo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.