Domnule Gorbaciov, dărâmați zidul acela!     Washington, Diana Negre

Este ceea ce a spus Ronald Reagan, în iunie 1987, chiar de lângă Zidul Berlinului, care, timp de 28 de ani, despărțea cele două Germanii și era, de asemenea, simbolul  „Cortinei de Fier”, cu care, Imperiul Sovietic ținea izolate țările din Răsărotul Europei, ca să nu se molipsească de „virusul democrației”.

Acum, țara care s-a considerat pe ea însăși campion al democrației are propriul ei zid. Nu e de piatră și nici din ciment cum era cel din Berlin, ci din gratii și sârmă ghimpată, pe o lungime de șapte kilometri, ca nimeni să nu se poată apropia de clădirile guvernului.

La Capitoliu, „Casa Poporului”, pot veni numai parlamentarii, polițiștii și judecătorii. Desigur, nu era acesta poporul căruia Constituția americană voia să-i de acces liber.

Și nu numai Capitoliul, ci toate clădirile Congresului, Tribunalului Suprem, Bibliotecii Congresului și până și Grădina Botanică  – din zona guvernamentală – sunt, acum, închise pentru public…

Țara de altădată, cu puține controale, ai cărei cetățeni considerau că au voie să facă ce pofteau, unde și când voiau, are, acum, centrul de putere împrejmuit cu garduri, protejat de soldați în uniformă de luptă și cu arme grele, pe lângă vehicule militare, automobile și furgonete ale poliției, cu lumini albe și roșii, pentru a semnala posibile motive de alarmă. Washingtonul de acum amintește de Berlinul Oriental din epoca sovietică.

De-a lungul istoriei, au existat orașe și chiar țări împrejmuite cu ziduri, cum a fost Marele Zid Chinezesc. Erau încercări eșuate de a-și proteja locuitorii de atacuri militare. În Washington, aceste garduri de fier și sârmă amintesc, mai degrabă, de castelele medievale situate în interiorul țărilor, dar, care erau înconjurate de ziduri groase și mari șanțuri cu apă, pentru a-i putea respinge pe posibilii atacatori.

Acum, după câte se pare, inamicul se află în interior. Sunt oameni care au alte idei decât cele ale guvernanților, ceea ce nu se potrivește cu tradiția politică și nici cu democrația cu care vor să se mândrească SUA. Toleranța față de ideologiile altora este din ce în ce mai mică și s-a ajuns la o situație exact pe dos decât cea de acum jumătate de secol: acum câteva decenii, vizitatorii europeni erau uimiți de faptul că în orașele americane toate erau deschise, erau controale puține în aeroporturi și de abia dacă se vedeau polițiști. Acum, poate tocmai americanii se miră că, în Europa, se poate circula liber prin orașe, pentru a ajunge până aproape de intrarea în instituțiile guvernului.

Poate că tineretul națiunii americane, țară născută acum aproape 300 de ani, încă nu a asimilat experiențele milenare a altor locuri din lume, invadate și distruse, cu toate fortificațiile pe care le aveau.

Cu toate că militarii care păzesc -nu se știe prea bine ce și de cine – aceste clădiri ale Congresului și împrejurimile lor, nu au prea clar în minte dacă gardurile, armele și sirenele vor fi suficiente pentru a garanta că nimeni nu va putea intra pentru a tulbura pacea dezbaterilor parlamentare, căci, dacă vreun cetățean prea curios se apropie prea mult, se găsește imediat un soldat care să-i strige amenințător: „Ia-o din loc!”.

Cu violența de care a dat dovadă poliția din această țară, vizitatorul se va grăbi să o șteargă rapid de acolo, deoarece poliția, care are trăgaciul ușor, are faima de a fi mult mai cumpătată decât militarii – și sunt tocmai militarii cei care păzesc aceste clădiri.

În general, cele două mari partide politice din SUA au păreri foarte diferite despre funcțiile guvernului, deoarece republicanii tind să atribuie puterea organizațiilor locale și bunului simț al cetățenilor, cu toate că aceasta ar însemna, uneori, lipsă de protecție, în timp ce democrații pariază mai mult pe statul-doică.  

În prezent, cu o guvernare monocoloră democrată și cu amintirea asaltului asupra Congresului de la începutul anului, e greu de imaginat că se va recupera libertatea și lipsa controalelor de mai înainte.

Însă, chiar printre democrați se semnalează că cu atâtea controale se cam exagerează. Însăși reprezentanta Washingtonului, un bastion progresist cum nu există altul în țară, a avertizat că fortificațiile acelea sunt inacceptabile.

Aceasta nu înseamnă că se dorește înlăturarea controalelor, ci doar să fie mai discrete, cu poduri mobile și supraveghere electronică. O atitudine ușor de înțeles pentru cine reprezintă un oraș care este capitala americană, care primește, în fiecare an, peste 20 de milioane de vizitatori, ceea ce contribuie la bunăstarea urbei și care, oricum, dispune de mulți avocați și politicieni, toți ei foarte înstăriți.

Cu toate că muzeele se afla în afara perimetrului, centrul monumental este acum inaccesibil publicului, iar atracția turistică a Washingtonului ar fi considerabil micșorată dacă se va insista pe măsurile de apărare de ceea ce se consideră a fi inamicii interni. Dar, nici în interior și nici în afară nu există campioni ai luptei pentru libertate care să indemne: „Domule Biden, dărâmați zidul acela!”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Señor Gorbachov ¡derribe este muro!  Washington, Diana Negre

Es lo que dijo Ronald Reagan en junio de 1987 desde la misma muralla de Berlín que, durante 28 años, mantenía separadas a las dos Alemanias y era también un símbolo del imaginario “telón de acero” con que el Imperio Soviético tenía aislados de la “infección democrática” a los países del Este de Europa.

Ahora, el país que se consideró a sí mismo como el paladín de la democracia, también tiene su muro. No de piedra ni cemento como el de Berlín, sino de rejas y alambre de púas a lo largo de siete kilómetros para que nadie pueda acercarse a los edificios del gobierno.

Al Capitolio, “la Casa del Pueblo”, solo pueden llegar a los parlamentarios, los policías y los jueces. Seguro que no era este el pueblo al que la Constitución americana quería dar acceso.

Y no sólo es el Capitolio, sino todos los edificios del Congreso, el Tribunal Supremo, la Biblioteca del Congreso y hasta el Jardín Botánico – enclavado en el área gubernamental – los que están ahora cerrados al público…

El país de otrora, con escasos controles, cuyos ciudadanos se consideraban con derecho a hacer lo que les diera la gana, dónde y cuándo querían, tiene ahora su centro de poder vallado, protegido por soldados en uniforme de combate y con armas pesadas, además de vehículos militares y coches y furgones policiales con luces blancas y rojas que señalan posibles motivos de alarma. Washington recuerda ahora al Berlín Oriental en la época soviética.

A lo largo de la Historia, las murallas han rodeado ciudades y hasta países, como la Gran Muralla china. Eran intentos fallidos de proteger a sus habitantes de ataques militares. En Washington, estas vallas de hierro y alambre recuerdan más bien a los castillos medievales situados dentro del país, pero rodeados de un grueso muro y una gran zanja de agua para repeler a posibles atacantes.

Ahora, el enemigo, según parece, está dentro. Son gentes de ideas contrarias a los gobernantes, algo que tampoco casa con la tradición política y la misma democracia de la que Estados Unidos quieren presumir. La tolerancia ante ideologías opuestas es cada vez menor y se ha llegado a una situación totalmente opuesta a la de hace medio siglo: decenios atrás, los visitantes europeos se sorprendían de que en las ciudades norteamericanas todo estaba abierto, apenas había controles en los aeropuertos y casi no se veía policía. Ahora, tal vez sean los norteamericanos quienes se sorprendan de que en Europa se puede circular libremente por las ciudades y acercarse hasta las mismísimas puertas de los ministerios.

Tal vez la juventud de la nación norteamericana, nacida hace tan solo 300 años, todavía no haya asimilado las experiencias milenarias de otros lugares del mundo, invadidos y destrozados a pesar de sus fortificaciones.

Aunque los militares que protegen -no sé sabe muy bien de qué o de quién – estos edificios del Congreso y sus alrededores, tampoco tienen muy claro que las vallas, las armas y las sirenas sean suficientes para garantizar que nadie entrará a alterar la paz de los debates parlamentarios, pues a la que un ciudadano curioso se acerca demasiado, algún soldado le grita de forma amenazadora “lárguese de aquí”.

Con el historial de violencia policial de este país, el visitante se larga apresuradamente pues la policía de conocido gatillo fácil tiene fama de ser mucho más moderada que los militares -y son precisamente militares quienes defienden los edificios.

En general, los dos grandes partidos norteamericanos tienen actitudes distintas en cuanto a la función del gobierno, pues los republicanos tienden a poner el poder en organizaciones locales y el sentido común de los ciudadanos, aunque esto signifique a veces que están desprotegidos, mientras que los demócratas apuestan más por el estado nodriza. 

Ahora, con un gobierno monocolor demócrata y con la memoria del asalto al Capitolio a principios de año, cuesta imaginar que se recupere la libertad y falta de controles de antes.

Pero incluso entre las filas demócratas hay quienes empiezan a señalar que posiblemente se han pasado con tanto control.  Nada menos que la representante de la ciudad de Washington, un bastión progresista como ningún otro en el país, ha advertido que semejante fortificación es inaceptable.

Esto no significa que desee eliminar los controles, sino hacerlos más discretos, a base de puentes levadizos y vigilancia electrónica. Una actitud muy explicable para quien representa a una ciudad como la capital norteamericana, que recibe cada año más de 20 millones de visitantes, lo que ayuda al bienestar de la urbe que, de todas maneras, ya se beneficia de la cantidad de abogados y políticos que la habitan, todos ellos con grandes medios económicos.

Aunque los museos están fuera del perímetro, el centro monumental es ahora inaccesible para el público y la atracción turística de Washington se vería muy mermada si insiste en defenderse de lo que considera sus enemigos internos. Pero ni dentro ni fuera hay paladines de la libertad que vengan a exhortar “señor Biden, derribe esta muralla”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.