SUMERIENII  

Recenta vizită a Papei în Irak a stârnit în presa din Spania un șuvoi de știri aiurite despre mitologia sumeriană. Cea mai năstrușnică dintre ele a fost cea care o presenta pe zeița dragostei ca divinitate principală a țării, când, de fapt, nu a fost decât una din zeitățile principale ale panteonului sumerienilor și protectoarea Urului, primul mare oraș al antichității. Voi încerca, în continuare, să așez tema – sumerienii, nu vizita Papei – în adevăratul ei cadru.

Despre acest popor și, mai ales, despre cultura sa se știe aproape totul, cu excepția locului de unde a venit pe coastele mesopotamiene și de ce rasă era. Ei înșiși își spuneau „capetele negre”, ceea ce nu prea ne ajută, iar, în ziua de azi, se consideră că ar fi venit de pe coastele arabice ale Golfului Persic sau de pe valea Indului, acolo unde a înflorit cultura Harapa și Mohenjo Daro, cu toate că puțin mai târziu decât cea a orașelor sumeriene Ur și Uruk, primele mari urbe cunoscute din istoria omenirii.

Ceea ce se știe sigur este că sumerienii au venit pe mare în sudul Mesopotamiei acum 5.000 de ani și s-au așezat pe un teritoriu incredibil de neprimitor. La sosirea lor, acolo nu creșteau decât trestii și niște palmieri; pământul era mlăștinos, mizer – nu erau nici arbori și nici pietre; erau inundații puternice, în fiecare primăvară, de la revărsarea râurilor Tigru și Eufrat și era răvășit tot timpul de vânturi puternice.    

Să te stablești acolo părea a fi o misiune imposibilă. Însă, „capetele negre” erau mari observatori și agricultori tenaci. Au văzut că după inundațiile de primăvară creșteau o mulțime de plante pe pământul nedesțelenit, așa că au început să sape canale, să construiască heleșteie și să semene cereale.

I-a ajutat mult schimbarea climatică ce începuse cu cinci sau șapte mii de ani mai înainte, odată cu venirea neoliticului și creșterea globală a temperaturii cu vreo două grade. O încălzire suficientă pentru ca cerealele aduse din răsăritul Asiei Mici să poată crește peste tot.

Iar sumerienii au optat pentru orz, deoarece era mai rentabil. Spicul orzului are 56 de boabe, față de grâu, care dă numai 16. Însă, nu s-au limitat să cultive orzul la scară mică și pe parcele risipite, ci l-au cultivat pe suprafețe foarte mari, pe latifundii. A fost primul lor aport deosebit de important. Producerea pe scară mare a orzului le-a permis să adune alimente pentru multe luni – sau chiar ani – pentru a eradica foametea.

Însă, invenția latifundiilor nu le-ar fi folosit la nimic fără o astronomie care să le permită stabilirea datelor pentru diferitele lucrări agricole și fără o organizare socială și administrativă pentru a folosi mai bine noua bogăție. Astfel că, odată cu latifundiile, au inventat și capitalismul, salariul în produse, astronomia, contabilitatea, scrierea și mitologia. Și, prin ricoșeu, au creat urbanismul și atotputernicia. Aceasta a reprezentat primul imperiu din Istorie: cel al lui Sargon I, cel Mare.

Căci excedentele agriculturii extensive nu ar fi servit la nimic dacă nu s-ar fi depozitat în mod eficient – de aici contabilitatea – în hambare (silozuri, în acest caz) strategic construite în puncte centrale, pentru a fi ușor de distribuit ulterior și dacă munca câmpului nu s-ar fi organizat cu participarea oportună a întregii mâini de lucru.

Pentru acest ultim aspect au inventat o mitologie cu o liturghie proprie. Căci, a mobiliza masele și a coordona munca unei populații răspândite prin sate și cătune erau posible doar dacă lumea putea fi motivată. Cum în vremea aceea nu exista nici presă și nici jandarmerie, sumerienii au inventat niște zei nemuritori, dar care mâncau la fel ca ființele umane și se supărau foc dacă făceau foamea…la fel ca oamenii. Toată lumea trebuia să muncească pentru a-i hrăni pe zei, ca să nu se supere.

Invenția aceasta a fost atât de percutantă încât rămășițe ale ei le găsim în Vechiul Testament, în mitologia greacă, în diferitele credințe semitice din Mediterana și chiar în liturghia creștină. Ba și mai mult: primul pas spre henoteism – adică, spre ierarhizarea divinităților în jurul uneia principale –, precursor al monoteismului, a apărut tot în Mesopotamia, dar, n-a mai fost opera sumerienilor.

Căci ei aveau să se stingă la cinci secole după sosirea lor în Mesopotamia și au fost înlocuiți mai ales de triburile semitice care au preluat și au perfecționat cultura „capetelor negre”.

Ceea ce au schimbat foarte puțin semiții a fost cea mai importantă invenție a sumerienilor: scrierea. De fapt, nu au inventat-o anume, ci obligați de împrejurări… Dar, acest lucru nu le reduce cu nimic din merit. Descoperirea scrierii a fost un subprodus al contabilității.

Administrarea produselor agricole se efectua în temple, iar intrările și ieșirile grânelor și animalelor se notau cu vârfuri de trestie pe tăblițe de lut. La început, aceste lucruri se rezolvau cu notări pictografice, însă, redarea ideilor abstracte – boală, moarte, furt, naștere, putrezire și stricare – era mai complicată și mai confuză.

Așa că treptat, semnele pictografice au devenit simboluri, iar acestea corespundeau unor silabe a căror valoare fonetică era la fel sau măcar asemănătoare cu cuvântul pe care voiau să-l redea. Astfel s-a născut scrierea; pentru moment, cuneiformă.

Scrierea silabică le venea ușor sumerienilor, deoarece limba lor era aglutinantă. Ceea ce uimește este că, până la inventarea alfabetului de către ahei, care redă sunete, toate popoarele din Antichitate au folosit scrierea sumeriană pentru limbi foarte diferite din punct de vedere fonetic și gramatical, cum sunt cele semitice și indoeuropene.

Existența sumerienilor s-a întins pe aproape cinci secole. Succesorii lor  – babilonienii și asirienii – au fost alte popoare, diferite, alte rase și au avut alte istorii, însă, împreună au făcut istoria Mesopotamiei.

Și este impresionant să vezi cum aceste cinci secole au impregnat atât de profund cultura Occidentului și a Orientului Mijlociu. Acest fenomen are multe explicații, însă, rezumând, se poate spune că succesul gândirii sumeriene se datorează mai ales unei viziuni esențialmente antropomorfice și unui spirit de observație atât de ascuțit, încât se putea lipsi de concluziile abstracte pe care le generau.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

LOS SUMERIOS

La reciente visita del Papa al Irak ha generado en la Prensa de habla española un montón de noticias disparatadas sobre la mitología sumeria. El disparate mayor de los que yo he leído fue citar a la diosa del amor como la deidad principal del país, cuando no era más que una de las deidades mayores del panteón de aquél pueblo y patrona de la primera gran ciudad de la Antigüedad, Ur. Intentaré ahora situar el tema – los sumerios, no la visita papal – en su verdadero marco.

De este pueblo y, sobre todo, de su cultura se sabe casi todo excepto de dónde llegaron a las costas mesopotámicas y a que raza pertenecían. Ellos mismos se definían simplemente como “cabezas negras”, lo que ayuda bien poco, y hoy en día se les ubica como originarios de las costas arábicas del Golfo Pérsico o del valle del Indo, donde floreció la cultura de Harapa y Mohenjo Daro, aunque un poco más tarde que la de las ciudades sumerias de Ur y Uruk, las primeras grandes urbes de las que hay noticia en la historia de la humanidad.

Lo que si se sabe es que los sumerios llegaron por mar al sur de Mesopotamia hace 5.000 años y se asentaron en un territorio increíblemente inhóspito. A su llegada, allá no crecían más que cañas y algunas palmeras; la tierra era pantanosa, mísera – no había árboles ni piedras – e inundada copiosamente cada primavera por los ríos Tigris y Éufrates y asolada constantemente por fuertes vientos.  

Colonizar aquello parecía misión imposible. Pero los “cabezas negras” eran grandes observadores y tenaces labradores. Vieron que tras las inundaciones primaverales brotaban infinitas plantas en la tierra yerma y se pusieron a cavar acequias, construir embalses y plantar cereales.

En eso último les ayudaba el cambio climático que había comenzado cinco o siete mil años antes con la llegada del neolítico y la subida global de la temperatura de un par de grados. Un calentamiento suficiente para que los cereales oriundos del Este del Asia Menor pudieran vivir en casi todas partes.

Y los sumerios optaron por la cebada por su rentabilidad. Su espiga llevaba 56 granos mientras la del trigo apenas daba 16. Pero no se limitaron a apostar por la cebada, sino que dejaron de cultivarla a pequeña escala en parcelas diseminadas, sino que la plantaron en grandes latifundios. Fue su primera aportación trascendental. La producción al por mayor permitía acumular alimentos para muchos meses – incluso años – y erradicar las hambrunas.

Pero la invención del latifundio no servía de nada sin una astronomía que permitiera fijar los tiempos de las distintas labores ni una organización social y administrativa para el mejor aprovechamiento de la nueva riqueza. Así que a la vez que inventaron el latifundio, inventaron el capitalismo, el salario en especie, la astronomía, la contabilidad, la escritura y la mitología. Y por último, de rebote, el urbanismo y la prepotencia. Esta fue el primer imperio de la Historia: el de Sargón I, el Grande.

Porque los excedentes de la agricultura extensiva no servían de nada si no se almacenaban de una manera consciente – de ahí la contabilidad – en almacenes (silos, en este caso) estratégicamente céntricos para su distribución ulterior y no se organizaba la labranza con la participación oportuna de toda la masa laboral.

Y para esto último inventaron la mitología con su propia liturgia. Porque movilizar y coordinar el trabajo de una población dispersa en aldeas y caseríos solo se podía lograr motivando a la gente. A falta de Prensa y Guardia Civil, los sumerios se inventaron unos dioses inmortales, pero que comían como los seres humanos y se ponían de muy, muy, mal humor si pasaban hambre… también como los seres humanos. Todos los hombres tenían que trabajar para alimentar a los dioses y evitar así su ira.

La invención ha sido tan impactante que rastros de ella se encuentran en el Viejo Testamento, en la mitología griega, las diversas creencias semíticas del Mediterráneo y hasta en la liturgia cristiana. Más aún: el primer paso hacia el henoteísmo – es decir, la jerarquización de las divinidades en torno a una sola principal –, antecesor del monoteísmo, surgío también en Mesopotamia, aunque ya no fue obra de los sumerios.

Estos se extinguieron unos cinco siglos después de su llegada a Mesopotamia y fueron sustituidos mayormente por tribus semíticas que asumieron y perfeccionaron la cultura de los “cabezas negras”.

Lo que menos cambiaron los semitas fue el invento más trascendental de los sumerios: la escritura. En realidad, no la inventaron adrede, sino a la fuerza… sin que esto les reste ni una pizca de mérito. El hallazgo de la escritura fue un subproducto de la contabilidad.

 La administración de los productos agrarios se hacía en los templos y las entradas y salida de los granos y animales se anotaba con puntas de caña en tablillas de barro. Al principio eso se resolvía con anotaciones pictográficas, pero la plasmación de ideas abstractas – enfermedad, muerte, robo, parto, putrefacción, etc. –resultaba complicada y confusa.

Así que, paulatinamente, los signos pictográficos pasaron a símbolos y estos correspondían a sílabas cuyo valor fonético resultaba igual o similar a la palabra que querían plasmar. Había nacido la escritura; de momento, cuneiforme.

A los sumerios la redacción silábica les resultaba fácil porque su idioma era aglutinante. Lo sorprendente – casi asombroso – es que hasta la invención aquea del alfabeto fonetico, todos los pueblos de la Antigüedad usaron la escritura sumeria para idiomas tan diferentes fonética y gramaticalmente a ella como los semíticos e indoeuropeos.

La existencia de los sumerios duró alrededor de cinco siglos. Los sucesores – babilonios y asirios – fueron otros pueblos, otras razas y otras historias, pero que en conjunto han dado la historia de Mesopotamia.

Y resulta impresionante como estos cinco siglos han impregnado tan profundamente la cultura de Occidente y el Oriente Medio. Explicaciones del fenómeno hay a montón, pero en resumen se puede decir que el éxito del pensamiento sumerio se debe ante todo a una visión esencialmente antropomórfica y a un espíritu de observación tan agudo que incluso pudo prescindir de las conclusiones abstractas que generaban.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.