VIII

Călugării văd lucruri pe care noi nu le vedem; au vedenii și li se arată lucruri din lumea suprafirească. Ei își subțiază sufletul datorită traiului în singurătate, gândirii și înfrânării. Noi ni-l tocim din cauza relațiilor, a absenței gândirii și din cauza plăcerilor. De aceea ei văd mai multe decât putem vedea noi. Când cineva e singur într-o odaie tăcută, aude clar bătaia (regulată a) orologiului. Dar dacă intră și alții și încep să vorbească și să se miște de colo-colo, nimeni n-o mai aude. Cu toate acestea, bătaia nu încetează să le ajungă la fel de ușor la ureche./Note despre Poezie și Morală, VIII.

Sfântul Nectarie din Egina

Οι μοναχοί βλέπουν πράγματα τα οποία δεν βλέπομεν ημείς· βλέπουν οράματα από τον υπερφυσικόν κόσμον. Λεπτύνουν την ψυχήν διά της μονώσεως και της σκέψεως και της εγκρατείας. Ημείς την αμβλύνομεν διά της συναναστροφής, της απουσίας της σκέψεως, και της απολαύσεως. Δι’αυτό βλέπουν όσα δεν δυνάμεθα να ίδωμεν επίσης. Όταν είναι τις μόνος εις μίαν σιωπηλήν κάμαραν, ακούει καθαρά τον κτύπον του ωρολογίου. Εάν όμως εισέλθουν άλλοι και αρχίση ομιλία και κίνησις, παύει τις να τον ακούει. Αλλά ο κτύπος δεν παύει του να ήναι προσιτός εις την ακοήν./ Σημείωμα Η΄ (1904;). Ανέκδοτα σημειώματα ποιητικής και ηθικής.

Sfântul Nectarie din Egina

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

HAI, RADICALIZAȚI-VĂ !

Marine Le Pen

Radicalizarea națiunilor sărace și disperate, deoarece nu au viitor, este un lucru obișnuit. Însă, să se radicalizeze și națiunile angajate demult pe drumul democrației și care dispun de o bunăstare economică de netăgăduit pare a fi o surpriză. Și totuși, nu e o surpriză.
Astfel, în Franța, partidul lui Le Pen atrage – potrivit unor sondaje recente – 29% din electoratul tânăr între 25 și 35 de ani, ceea ce înseamnă o creștere de 9% față de anul 2017. În Germania, partidul AfD (Alternativa pentru Germania) a intrat în Parlamentul federal și a rămas acolo. Sunt două opțiuni de dreaptă radicală care aparent nu se încadrează în istoria recentă din țările respective.
Însă, dacă analizăm apariția acestor partide, făcând abstracție de retorica și de programele lor electorale, extremismul apare ca reacție socială la neputința și sărăcia partidelor vechi „dintotdeauna”, iar radicalismul e relativ logic.
Pe de o parte, lipsa unor mari tensiuni sociale de pe la jumătatea secolului al XX-lea încoace a făcut ca partidele să se gândească mai puțin la conviețuire și să se străduiască mult mai mult să-și perfecționeze tehnicile de cucerire și rămânere la putere. Partidele nu se mai gândesc la țară, ci doar cum să ajungă și să stea la putere.

Pe de altă parte, opinia publică, care este conștientă de această evoluție egocentrică, nu are mijloace pentru a oferi soluții conflictelor care au cuprins societatea. Și, instinctiv, respingerii mașinăriei puterii egoiste îi adaugă impulsul primitiv al radicalizării. Caută o altă cale, iar dacă aceasta este radical opusă celei existente, cu atât mai bine!
Este exact ceea ce se întâmplă acum în lumea Occidentală (cu excepția țărilor saxone, care au pariat, de mult timp, pe sistemul bipolar), cu toate că, deficiența vine din secolul al XIX-lea. Atunci, la fel ca acum, Occidentul se afla într-un proces de profunde schimbări sociale, economice și politice. Trecerea de la despotismul iluminat, la parlamentarism a generat o concurență a ideilor și a ofertelor politice. Lupta de clasă a dus la apariția unor partide care formulau exact ceea ce cereau diferite sectoare ale societății.

Însă, chiar din momentul în care a început lupta ideologică, s-a ivit și tentația puterii întregi, neîmpărțite, a puterii copleșitoare, absolute. Și această tentație a sfârșit prin a se impune. Scopul primordial s-a deplasat de la căutarea dreptății și a bunăstării generale, la lupta pentru monopolul puterii. În această privință, partidul cel mai cinstit a fost – la începutul secolului al XX-lea – cel marxist-leninist, care a spus din primul moment că scopul lui era dictatura. În teorie și propagandă, dictatura proletariatului; în realitate, dictatura funcționarilor acelui partid. A fost radicalizarea maximă.
În ziua de azi, radicalizarea politică este ascunsă sub veșminte și palavre democratice, însă riscul – sau dorința – ca radicalizarea să devină dictatură sunt cele dintotdeauna.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

¡A RADICALIZARSE, AR!

Marine Le Pen

Que las naciones más pobres y desesperadas por la falta de futuro se radicalicen es habitual, pero que lo hagan también naciones de largo empeño democrático y un innegable bienestar económico parece sorprendente. Y, sin embargo, no lo es tanto.
Así, en Francia, el partido de le Pen atrae – según encuestas recientes – al 29% del electorado de 25 a 35 años, lo que supone un incremento del 9% con respecto al 2017. En Alemania, el partido AfD (Alternativa para Alemania) entró en Parlamento federal para quedarse. Son dos opciones de derecha radical que aparentemente no encajan en la historia reciente de sus respectivos países.
Pero si se contempla la aparición de estos partidos prescindiendo de su retórica y programas electorales, el extremismo aparece como una reacción social a la inopia de los partidos “de siempre” y el radicalismo resulta relativamente lógico.
Por una parte, la falta de grandes tensiones sociales a partir de mediados del siglo XX ha llevado a los partidos a pensar menos en la convivencia y a dedicarse muchísimo más a perfeccionar las técnicas de conquista y conservación del poder. Los partidos han dejado de pensar en el país para pensar sólo en su propio poder.
Por otra parte, la opinión pública, que sí se percata de esta evolución egocéntrica, carece de medios para hallarle soluciones a los conflictos en que está inmersa la sociedad. E instintivamente une el rechazo a las máquinas de poder egoísta con el impulso primitivo de la radicalización. Se busca otra vía y si esta es radicalmente opuesta a lo existente, ¡ mejor que mejor !

Es lo que estamos viviendo ahora en el mundo Occidental (con la excepción de los países sajones, que apostaron desde hace tiempo por el sistema bipolar), aunque la deficiencia arranca del siglo XIX. En aquel entonces, como ahora, Occidente estaba inmerso en un proceso de hondos cambios sociales, económicos y políticos. El paso del despotismo ilustrado al parlamentarismo generó la competencia de ideas y de ofertas políticas. La lucha de clases provocó la aparición de unos partidos que formulaban lo que los distintos sectores de la sociedad reclamaban.
Pero ya desde el mismísimo momento en que se entabló la lucha ideológica, surgió simultáneamente la tentación del poder no compartido, del poder abrumador, absoluto. Y la tentación acabó imponiéndose. La meta primordial pasó de la búsqueda de la justicia y el bienestar general a la pugna por la monopolización del poder. En este aspecto, el partido más honrado fue – a principios del siglo XX – el marxismo-leninismo, que declaró desde el primer momento que su meta era la dictadura. En teoría y propaganda, la dictadura del proletariado; en la realidad, la dictadura de los funcionarios del partido. Era la radicalización máxima.

Hoy en día, la radicalización política se disimula con ropajes y palabrerías democráticos, pero el riesgo – o el deseo – de que la radicalización desemboque en una dictadura es la misma de siempre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Cine poruncește în casă? Washington, Diana Negre

De când un președinte democrat e la Casa Albă, mijloacele de informare americane, urmate fidel de sutele de corespondenți străini care transferă opiniile exprimate în Washington Post și New York Times spre respectivele lor țări, și-au schimbat considerabil tonul: acum domină respectul față de noul președinte, sunt urmate cu devotament și docilitate instrucțiunile și recomandările purtătorilor de cuvânt și ale funcționarilor, iar ditirambii la adresa lui Biden umplu articolele de opinie și chiar cronicile care, teoretic, sunt destinate informării.
Este interesant de văzut cum admirația față de Biden pare să fie mai multă în afara SUA, decât în interiorul lor, unde, chiar în mijloacele progresiste, care formează majoritatea, există încercări modeste de a practica obiectivitatea. Desigur, linia adoptată de administrația americană se îmbină mai bine cu idealurile europene, decât cu opinia generală a americanilor.
Au rămas mult în urmă conferințele de presă în care jurnaliștii se întreceau în a-i ataca pe purtătorii de cuvânt ai lui Trump, sau chiar pe președintele Trump însuși, care nu ezita să le răspundă cu aceeași monedă. Cu toate că în aceste momente ar fi dificil să se compare o apariție în public a lui Trump cu una a lui Biden, căci actualul președinte nu prea se arată în fața mijloacelor de informare, iar, atunci când o face, totul e aranjat în așa fel, încât să se evite întrebările care ar putea să-l incomodeze pe actualul ocupant al Biroului Oval.
Dacă ne uităm la linia politică urmată de Biden pentru a o compara cu promisiunile sale electorale, vom vedea că diferența este evidentă. Și aceasta cu toate că nu sunt multe lucruri de comparat, deoarece Biden a fost tot atât de alunecos în campania sa electorală, pe cât este acum în cele două luni de când e președinte. Probabil a fost o tactică excelentă: cu cât vorbea mai puțin Biden, cu atât îi lăsa mai mult teren rivalului său Trump pentru verbozitatea sa excesivă, care se transforma, astfel, într-un ajutor pentru orice rival.
Acum, Biden face propuneri care merg dincolo de ceea ce părea a fi programul său electoral, cum sunt măsurile foarte puternice pentru protejarea mediului înconjurător. Acestea stârnesc aplauze în interiorul țării și un adevărat entuziasm în exterior. În plus, Biden se urcă în autobuzul luptei împotriva rasismului și a brutalității poliției. De asemenea, sprijină încercările de a spori numărul statelor aericane și de a modifica Tribunalul Suprem, lucruri deosebit de importante pentru viața politică a țării.

În aceste ultime chestiuni, trebuie să înțelegem că a spori numărul de state (transformând în state capitala federală sau districtul Columbia, pe lângă Porto Rico, care este, în prezent, „un stat liber asociat”) ar asigura, pe termen lung, o majoritate democrată în Senat, deoarece i-ar aduce încă patru fotolii progresiste, pe lângă cel puțin alte trei, în Camera Reprezentanților. Pentru comparație, să ne amintim că SUA și-a mărit, acum câteva decenii, numărul statelor, atunci când și-au adăugat Hawaii și Alaska, însă, legiuitorii au ajuns la un acord ca unul să fie cu tendințe democrate (Hawaii), iar statul Alaska să fie în mod fidel conservator.
În problema rasismului și a brutalității poliției, nimeni nu se opune, așa că Biden are asigurate aplauzele pentru această chestiune. Cine s-ar încumeta să sprijine rasismul, de o parte sau alta a Atlanticului? Sau cine ar vrea o politică violentă care să pericliteze viața sau sănătatea cetățenilor?
Însă, perspectivele sunt diferite în America. În parte, deoarece condițiile societății americane diferă de cele din țările europene. Diferă atât procentele delincvenței, cât și posesia generalizată a armelor de foc. Acest ultim aspect este garantat de cel de al doilea amendament al Constituției: „O miliție bine structurată este necesară pentru securitatea Statului și, prin urmare, nu trebuie îngrădit dreptul individual de a avea și a purta arme”.
O asemenea propoziție ar putea fi considerată ca o rămășiță din vremea colonială, sau din perioada când un stat tânăr trebuia să se apere de vecinii săi, de triburile amer-indiene, de coloniile franceze sau de Imperiul Spaniol, cu care împărțea Continentul, însă Tribunalul Suprem a înțeles-o ca pe un drept aproape nelimitat de a avea arme, care, în ziua de azi, depășesc numărul locuitorilor acestei țări foarte întinse.
În privința „rasismului sistematic” acesta este un excelent cal de bătaie pentru a păstra fidelitatea celor mai progresiste sectoare, însă statisticile nu confirmă o asemenea tendință, ci arată cum a scăzut discriminarea rasială, care e din ce în ce mai redusă.
Însă, cel mai mare exercițiu inutil este cel a mediului înconjurător. SUA sunt răspunzătoare pentru 15% din emisiiile mondiale de carbon: atât Europa, cât și SUA și-au redus emisiile în ultimii 15 ani, deoarece au înlocuit cărbunele cu gazul și cu energiile regenerabile. În schimb, marele poluator, care în ziua de azi este China, nici măcar nu acceptă să ia vreo măsură înainte de anul 2030, în conformitate cu ceea ce s-a hotărât la Întâlnirea la Nivel Înalt de la Paris din 2015.
Promisiunile făcute de Biden probabil nu sunt constituționale, deoarece președintele nu are puterea de a impune măsurile pe care le-a promis, fără să se consulte cu legiuitorii și cu autoritățile diferitelor state. SUA nu sunt China și trebuie să respecte o serie de norme. Este sigur că se va împiedica de mai multe obstacole legale pentru a închide centralele electrice care folosesc drept combustibil gazul, sau pentru a spori de șase ori producția de energie eoliană sau solară.

O mostră a acestor piedici a și apărut deja în New York, un stat care cu greu ar putea fi considerat conservator, atunci când pescarii, armatorii vaselor care trec prin apele sale și locuitorii zonelor de coastă s-au opus proliferării turbinelor eoliene, deoarece acestea afectează pescuitul, sporesc dificultățile tranzitului sau strică peisajele pe care le vedeau din casele lor foarte scumpe, de care se bucurau până acum.
Pentru a avea o idee despre dificultățile pe care le-ar întâmpina reducerea și mai mare a emisiilor într-un singur deceniu, promisă de Biden, este suficient să semnalăm că pandemia a determinat o contragere economică care a diminuat emisiile cu 21%, mult sub acel 28%, promis de Obama, când s-au semnat Acordurile de la Paris.
Unii văd în promisiunile lui Biden un talent machiavelic pentru a reduce avantajele economice ale Chinei, deoarece a obliga această țară să se adapteze la normele ecologice occidentale ar însemna să se scumpească atât de mult costurile de producție, încât ar echivala cu… măsurile vamale protecționiste ale lui Trump.
Desigur, lucrul acesta nu se poate spune, deoarece Trump nu poate fi menționat ca mai înainte, și orice asemănare dintre măsurile sale și realitatea de azi este o … „simplă coincidență” care e posibilă doar în filme.
Sigur este doar faptul că diferența dintre imaginea electorală a lui Biden și traiectoria sa politică de o jumătate de secol ne face să bănuim că principala sa activitate este cea de a sta în Biroul Oval, iar deciziile le iau grupurile care se folosesc de el pentru a-și pune în practică propriile lor politici. Unii cred că Bernie Sanders, un senator foarte progresist, care, anul trecut și în 2016, era foarte aproape de a primi nominalizarea democrată de candidat la președinție, poate să-și ducă la îndeplinire politica sa proprie prin intermediul lui Biden. Alții cred că adevărații conducători sunt Barak Obama și echipa sa.
Ei arată spre foștii colaboratori ai lui Obama care acum sunt la putere, așa cum este putătoarea de cuvânt a Casei Albe, Jen Psaki, dar, acest lucru s-ar putea datora faptului că Biden a fost vicepreședintele lui Obama timp de opt ani și și-a ales colaboratorii dintre oamenii cu care a mai lucrat.
E greu de știut, deocamdată, însă conduita alunecoasă și puținătatea cu care Biden anunță orice lucru, întăresc bănuiala că el mai mult figurează, decât decide. Și, în mod normal, se pune întrebarea: oare cine este cel care conduce cu adevărat?

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Quién manda en casa? Washington, Diana Negre

Desde que un presidente demócrata ocupa la Casa Blanca, los medios informativos norteamericanos, seguidos fielmente por los centenares de corresponsales extranjeros que trasladan las opiniones del Washington Post y del New York Times a sus respectivos países, han cambiado notablemente de tono: ahora domina el respeto por el nuevo mandatario, se siguen devota y dócilmente las instrucciones y recomendaciones de portavoces y funcionarios y los ditirambos por Biden llenan los artículos de opinión y hasta las crónicas que teóricamente se dedican a informar.
Es interesante ver como la admiración por Biden parece ser mayor fuera que dentro de Estados Unidos, donde incluso en los medios progresistas, que son mayoría, hay modestos intentos de objetividad. Seguramente que la línea adoptada por el gobierno norteamericano encaja mejor con los ideales europeos que con la opinión general de su propio país.
Lejos quedaron las conferencias de prensa en que los periodistas competían en sus ataques contra los portavoces de Trump, o incluso contra el propio presidente Trump quien no tenía reparos en responderles con su misma moneda. Aunque en estos momentos, sería difícil para nadie comparar una comparecencia de Trump con una de Biden, pues el actual presidente apenas se presenta ante los medios informativos y, cuando lo hace, todo está estructurado para evitar preguntas que podrían sorprender al nuevo ocupante del Despacho Oval.
Si alguien se fijara en la línea política seguida por Biden y la comparara con sus promesas electorales, la disparidad sería evidente. Aunque no haya mucho por comparar, porque Biden fue tan huidizo durante la campaña electoral como en estos primeros dos meses de presidencia. Probablemente fue una excelente táctica: cuanto menos hablaba Biden, más campo le dejaba a su rival Trump para sus excesos de verborrea, que eran una buena ayuda para cualquier rival.
Ahora, Biden anuncia propuestas más allá de lo que parecía su programa electoral, como unas medidas muy fuertes para la protección ambiental, que generan aplausos entre algunos grupos dentro del país y un auténtico entusiasmo fuera, además de subirse al carro de la lucha contra el racismo y la brutalidad policial y de apoyar algo de gran trascendencia para la vida política del país, que son los intentos de ampliar el número de estados norteamericanos y modificar el Tribunal Supremo.
En estos últimos puntos, hay que comprender que ampliar el número de estados (convirtiendo en estados la capital federal o Distrito de Columbia, además de Puerto Rico que es hoy un “estado libre asociado”) garantizaría por largo tiempo la mayoría demócrata en el Senado, pues le daría cuatro escaños progresistas, además de añadir por lo menos 3 más a la Cámara de Representantes. Como contraste, recordemos que Estados Unidos amplió hace décadas el número de sus estados al añadir Hawaii y Alaska, pero los legisladores llegaron a un acuerdo porque uno era y sigue siendo de tendencias demócratas (Hawaii), mientras que Alaska es fielmente conservador.
En cuestión de racismo y brutalidad policial, poco hay que oponer y Biden tiene garantizado el aplauso que recibe. ¿Quién, a ambos lados del Atlántico, defendería el racismo? o ¿Quién desearía una policía violenta que ponga en peligro la vida o la salud de los ciudadanos?
Pero las perspectivas son diferentes en América. En parte, porque las condiciones de la sociedad norteamericana son diferentes de las que imperan en los países europeos donde generan el mayor entusiasmo. Y ello se debe tanto a los porcentajes de delincuencia, como a la posesión generalizada de armas de fuego. Esto último es algo garantizado por la segunda enmienda de la Constitución: “Una milicia bien estructurada es necesaria para la seguridad del Estado y, por tanto, no se debe limitar el derecho individual a tener y portar armas”.
Semejante frase podría considerarse como una rémora de la época colonial, o de los primeros tiempos de un joven estado que debía defenderse de sus vecinos, ya fueran las tribus indias, las colonias francesas o el Imperio Español con el que compartía el Continente, pero no fue así y el Tribunal Supremo lo entendió como un derecho casi ilimitado a la tenencia de armas que son hoy en día más abundantes que el número de pobladores de este vasto país.
En cuanto al “racismo sistemático” es un excelente caballo de batalla para mantener la fidelidad de los sectores más progresistas, pero las estadísticas no confirman semejante tendencia, sino que demuestran cómo la discriminación racial ha disminuido y es cada vez menor.

Pero el mayor ejercicio inútil es el del medio ambiente. Estados Unidos solo es responsable del 15% de las emisiones mundiales de carbono: tanto Europa como EEUU han reducido sus emisiones en los últimos 15 años, gracias a que han ido substituyendo el carbón por gas y energías renovables. En cambio, el gran emisor, que hoy en día es China ni siquiera acepta tomar medida alguna antes del año 2030, según lo firmado en la Cumbre de París del 2015.
Las promesas hechas por Biden probablemente no son constitucionales, pues él no tiene el poder de imponer las medidas que ha prometido sin consultar a legisladores y a los diferentes estados. EEUU no es China y tiene que respetar una serie de normas. Es seguro que se enfrentaría a múltiples obstáculos legales para eliminar las plantas energéticas de gas, o para multiplicar por 6 la producción de energía eólica o solar.
Una muestra de estas trabas apareció ya en Nueva York, un estado que difícilmente puede calificarse de conservador, cuando los pescadores, los armadores de los barcos que transitan por sus aguas y los vecinos de las zonas costeras se opusieron a la proliferación de molinos de viento por el daño que hacen a la pesca, las dificultades de tránsito o la vista que sus carísimas residencias han tenido hasta ahora y están amenazados de perder.
Para darnos una idea de la dificultad que representaría reducir las emisiones todavía más, y en un plazo tan corto como los diez años prometidos por Biden, basta con señalar que la contracción económica causada por la pandemia las redujo en este año en un 21%, muy por debajo del 28% prometido por Obama en los Acuerdos de París.
Hay quienes ven en las promesas de Biden un talento maquiavélico para reducir las ventajas económicas chinas, pues obligar a ese país a adaptarse a las normas ecológicas occidentales, encarecería tanto los costos de producción que tendría un efecto semejante… a las medidas arancelarias de Trump.

Naturalmente, esto no se puede ni mentar, pues Trump es ahora todavía más innombrable que antes y cualquier parecido entre alguna de sus medidas y la realidad es…. como la “pura coincidencia” a la que se refieren las películas.
Lo cierto es que la divergencia entre la imagen electoral de Biden y su trayectoria política de medio siglo, hacen sospechar que su principal actuación es la de ocupar el Despacho Oval, pero que las decisiones las toman grupos que lo utilizan para poner en práctica sus propias políticas. Algunos creen que Bernie Sanders, un senador muy progresista quien estuvo el año pasado y en el 2016 cerca de la nominación demócrata, puede finalmente llevar a cabo su política a través de Biden. Otros piensan que los verdaderos gobernantes son Barak Obama y su equipo.
Apuntan al hecho de que varios de sus colaboradores están ahora en el poder, como la portavoz de la Casa Blanca, Jen Psaki, pero esto podría deberse a que Biden fue vicepresidente con Obama durante ocho años y ha escogido a sus colaboradores entre las personas con las que ya trabajaba.
Difícil de saber, por ahora, pero la conducta huidiza y la parquedad de Biden, al enunciar cualquier cosa, refuerzan la sospecha de que figura más que decide, con la consiguiente pregunta de ¿quién es el que manda de verdad?

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Ἐγὼ φοβούμενος τὰ τετριμμένα
πολλοὺς μου λόγους ἀποσιωπῶ.
Ἐν τῇ καρδίᾳ μου εἶναι γραμμένα
πολλὰ ποιήματα· καὶ τὰ θαμμένα
ἐκεῖνα ἄσματά μου ἀγαπῶ.

Ὦ πρώτη, ἁγνή, μόνη ἐλευθερία
τῆς ἥβης πρὸς τὴν ἡδον(ὴν ροπή)!
Ὦ μέθη τῶν αἰσθήσεων γλυκεῖα!
Τὰς θείας σας μορφὰς κοινο(τοπία)
φοβοῦμαι μὴ ὑβρίσῃ ποταπή.
…………………..
[ Aprilie, 1892]

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Temându-mă cuvintele să nu-mi fie-njosite
tac, nu le mai spun, nu mai vorbesc.
Și port în mine multe. Și-n inimă-mi sunt scrise, părăsite,
poeme multe; și acele cântece ale mele, ne-mplinite,
ce-ngropate sunt, o, cât le iubesc.

O, primă, nevinovată, neasemuită libertate
a efebiei de a căuta plăcerea!
O, beție dulce a simțurilor ne-nfrânate!
Mă tem, că de-ale voastre divine forme, neîntinate,
Vor râde cei vulgari, cei mediocri, întinându-le vederea.
…………………..

Gladiator murind/Gladiateur mourant, Pierre Julien, 1779, Luvru

Un Kavafis de numai 29 de ani, în mână cu volumul de Poezii/Poésies al lui Sully Prudhomme. Urmându-şi vocaţia de sholiast… al autorilor pe care-i citeşte, dar şi al propriei vieţi. «Nous n’osons plus chanter les roses» este un poem-sholie scris pe marginea altui poem pe care trebuie că l-a citit de zeci de ori:

Primăvară uitată
de Sully Prudhomme

Frumoasa primăvară ce-abia se naște
De-abea o guști și se sfârșește iar;
Popoarele ce vor veni nu-i vor cunoaște,
Nu de la noi, farmecu-i rar.

De trandafiri ne temem a vorbi și nu mai îndrăznim:
Când îi cântăm, ceilalţi râd de noi nestingherit;
De cultul celor mai încântătoare lucruri ne păzim
e-atât de vechi, c-a și pierit.

Primii iubiți din lume
Maiul, fără întoarcere, l-au celebrat, înfloritor,
Iar ultimii trebuie să tacă, căci n-au nimic a spune,
Ei sunt mai noi ca propriul lor amor.

Nimic din anotimpu’ acest atâta de fragil
Nu va rămâne-n ale noastre versuri,
Dar galbenii salcâmi ai lui Virgil
Înmiresmat-au, cândva, cu al lor parfum, tot universul.

Ah! frustrați de cei ce înaintea noastră au trăit, demult,
Simțim regretul plin de gelozie, mut,
Că ei au fost odat’ ce suntem noi acum, și mult
Ne doare că inimile noastre, înaintea noastră le-au avut.

Sully Prudhomme

Printemps oublié

Ce beau printemps qui vient de naître,
À peine goûté va finir ;
Nul de nous n’en fera connaître
La grâce aux peuples à venir.

Nous n’osons plus parler des roses :
Quand nous les chantons, on en rit ;
Car des plus adorables choses
Le culte est si vieux qu’il périt.

Les premiers amants de la terre
Ont célébré Mai sans retour,
Et les derniers doivent se taire,
Plus nouveaux que leur propre amour.

Rien de cette saison fragile
Ne sera sauvé dans nos vers,
Et les cytises de Virgile
Ont embaumé tout l’univers.

Ah ! frustrés par les anciens hommes,
Nous sentons le regret jaloux
Qu’ils aient été ce que nous sommes,
Qu’ils aient eu nos cœurs avant nous.
Sully Prudhomme

Poemul lui Prudhomme… teama de a te comunica… În minte îi rămâne tânărului Kavafis un vers: De trandafiri ne temem a vorbi și nu mai îndrăznim (Nous n’osons plus parler des roses)… pe care-l schimbă puţin: Nu mai îndrăznim să cântăm trandafirii… Să-i cântăm şi nu doar să vorbim despre ei.

Trandafirul sau roza, simbolul tinereții în floare, extatice, al frumuseții noastre desăvârșite, fragede, irepetabile…

Care nu poate fi decât cântată…

Poate că… τὰ θαμμένα ἐκεῖνα ἄσματά μου ἀγαπῶ este o trimitere la ᾎσμα ἆσμάτων, Cântarea Cântărilor… poemul care celebrează tinerețea, frumusețea și iubirea desăvârșite. Vremea unică a efebiei care nu se mai întoarce niciodată… Vremea inițierii: ήβη, efebia.

Trandafirul sau roza care simbolizează, deopotrivă, inițierea… Mystul…

Kavafis acesta, de 29 de ani, necomunicatul (ἀποσιωπῶ, a trece sub tăcere, a păstra tăcerea asupra… tăcerea mystului! ), se cunoaște pe sine, deja, foarte bine. Știe că opera sa interioară o întrece cu mult pe cea scrisă. O operă interioară alcătuită din cuvinte, poeme, cântări… inefabile, negrăite… sacre pentru el. Din însuşi trupul, mintea, sufletul şi spiritul său pe care, comunicându-le, le-ar pângări.

Căci, ce altceva vor să spună cuvinte ca: κοινοτοπία: locuri/lucruri comune, platitudine, banalitate, mediocritate, clișee, stereotipuri, șabloane… ?

Sau: τετριμμένος, înțeles etimologicamente, ca lucru uzat, folosit până la refuz/abuz… la care se adaugă sensurile din neogreacă; banal, comun, plat, prozaic, obișnuit ? Sau ποταπός: abject, infam, josnic, o nulitate, un om/un lucru de nimic, scursură, vulgar, sordid, dezgustător, meschin, mizer ?

Sau chiar acest ὑβρίζω, pe care eu îl citesc ca-n elină: a comite un hybris/ὕβρις, a fi insolent, trufaș, violent la adresa cuiva, a râde de lucrurile sacre, a insulta, a ultragia, a răni sentimente ?

Mi-am permis, de vreme ce poemul este aproape hermetic, și face parte din seria celor nelucrate și oprite de la publicare, să fac o traducere ușor explicativă, în spiritul poemului lui Prudhomme.

Iată și alte două traduceri:

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Pour moi, par crainte des banalités,
je tais beaucoup de mes paroles.
Dans mon cœur sont écrits
nombre de poèmes et j’aime aussi
ces chants cachés.
Ô première, pure et unique liberté
de l’adolescence, penchant pour le plaisir !
Ô douce ivresse des sens !
Je redoute qu’une vile banalité ne vienne insulter vos figures divines.
Traducere: Sophie Coavoux

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Por temor a lo manido
muchas cosas me callo.
En mi corazon hay escritos
muchos poemas y esas canciones
mias enterradas son las que amo.

jOh primera, pura, unica libertad
de la juventud entregada al placer! / predată
jOh dulce embriaguez de los sentidos!
Temo que una vulgaridad cualquiera
ofenda tus formas divinas.
Traducere: Pedro Badenas de la Peña

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RFG: VERDE, VERDE – CÂT DE TARE TE IUBESC
Dacă politica ar fi un dans (și nu-i lipsește mult ca să fie), protagonismul pe care îl au astăzi „verzii” în opinia publică germană ar constitui cel mai bun exemplu în acest sens.
Căci, din partidul acela care se proclama ca „anti-partid”, al unor bărboși neîngrijiți și al unor mame celibatare, care acum 40 de ani urlau și tricotau în tribunele Parlamentelor în timpul dezbaterilor, a apărut în prezent cea mai solidă ofertă a burgheziei germane, pentru a-i impune țării o conduită de stat de drept. Și doar verzii de azi pot ajunge la putere în alegerile din acest an (probabil, într-o coaliție cu creștin-democrații din CDU), dacă nu chiar să câștige și postul de cancelar.

Această evoluție arată în mod impresionant atât „degenerarea puterii”, cât și transformarea profundă a societății germane. „Verzii” reprezentau în 1982 protestul tinerilor intelectuali împotriva situației care domnea în țară. Umblau neîngrijiți pe bicicletă, tocmai pentru a-și arăta disprețul față de convenții și față de putere. Manifestau împotriva desfășurării de rachete americane în ciuda tuturor pactelor și alianțelor și se jurau că vor practica o rotire a funcțiilor și că vor reduce diurnele parlamentare la nivelul salariului unui muncitor calificat (restul ar fi urmat să se îndrepte spre casele de bani ale partidului). Și pentru ca marele public să-și dea seama că ei și partidul lor făceau o politică diferită, intrau în consiliile și Parlamentele – încă erau puțini – în care câștigau câte un loc, cu ghivece și buchete de flori.
După numai un semestru de la intrarea lor în Parlamentul Federal, au și renunțat la rotirea funcțiilor, sub pretextul că, pentru a completa proiectele unei legislaturi rămânea foarte puțin timp. Vântul a risipit și (vântul bunăstării, se înțelege) intenția de a micșora diurnele, deoarece acțiunea era „de bună voie”; și mersul la consilii și Parlamente cu bicicleta s-a sfârșit atunci când au venit ploile și frigul. Nu se cuvenea să-i lași fără loc de muncă pe șoferii mașinilor oficiale…
Pe scurt: anti-partidul nu a avut nevoie de mult timp pentru a se descotorosi de acel „anti” și de ținuta neîngrijită pentru a acepta regulile jocului politic general și voința unui electorat din ce în ce mai mare, tot mai decepționat de cele trei partide vechi „din totdeauna”: creștin-democrat (CD/CSU), social-democrat (SPD) și liberal (FDP).
Verzii au calculat bine acest spectacol doctrinar: în 1998, cancelarul din partea SPD, Gerhard Schroeder, a format o coaliție guvernamentală împreună cu verzii (au obținul ministerul de Externe). Iar, în 2011, Joschka Fischer s-a văzut în fruntea guvernului din landul Hesse, în timp ce colegul său de partid, Winfried Kretschmann, prelua aceeași funcție în Baden Wuertemberg.

Să subliniem că, în paralel cu „îmburghezirea” verzilor germani, și burghezia germană însăși a evoluat spre un aperturism asemănător decepției pe care o provocau „partidele vechi”. Clasa de mijloc a adoptat treptat valorile ecologiste și a dobândit o toleranță mai mare față de cei care nu voiau sau nu puteau respecta disciplina, formele și idealurile de conviețuire rigide și exigente.
Această mișcare convergentă a două evoluții – din care cea socială a fost, desigur, mult mai lentă și șovăielnică – a schimbat într-atât scena politică a Germaniei actuale, încât nimeni nu s-ar mai scandaliza dacă viitorul cancelar va fi cineva dintre verzi sau dacă tot Parlamentul federal ar avea o majoritate ecologistă în viitoarea legislatură.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

RFA: VERDE, QUE TE QUIERO VERDE

Si la política fuera un chotis (y no le falta mucho), el protagonismo que tienen hoy los “verdes” en la opinión pública alemana constituiría el mejor ejemplo de ello.
Porque, de aquel partido que se proclamaba a sí mismo “el anti partido”, de barbudos desaliñados y mamás solteras que, hace ahora 40 años, aullaban y tricotaban en las tribunas de los Parlamentos durante los debates, ha surgido ahora la oferta más sólida de la burguesía alemana para imponerle al país una conducta de Estado de derecho. Y no solo pueden los verde de hoy hacerse con el poder en las elecciones generales de este año (probablemente, en coalición con los cristianodemócratas (CDU) sino que incluso pueden alzarse con la cancillería.
Esta evolución muestra impresionantemente tanto la “degeneración por el poder”, como la profunda transformación de la sociedad alemana. Los “verdes” de 1982 eran la protesta de la juventud intelectual contra la situación imperante. Iban desaliñados y en bicicleta para evidenciar el desprecio a las convenciones y el poder. Se manifestaban contra el despliegue de misiles norteamericanos pese a todos los pactos y alianzas y se juramentaron a practicar la rotación de cargos, techar las dietas parlamentarias al nivel del salario de un obrero especializado (el resto debería fluir a las cajas del partido). Y para que el gran público se percatara de que ellos y el partido representaban una política diferente, entraban en los – aún pocos – concejos y Parlamentos en que habían ganado algún escaño con macetas y ramilletes de flores.
Al semestre de entrar en el Parlamento Federal ya abjuraron de lo de la rotación de cargos con el pretexto de que para completar proyectos una legislatura era bien poco tiempo. También se llevó el viento (el viento del bienestar, se entiende) aquello de techar dietas porque era “voluntario”; y eso de ir a los concejos y Parlamentos en bicicleta se acabó en cuanto llegaron las lluvias y los fríos. No se iba a dejar sin trabajo a la plantilla de chóferes de los coches oficiales…

En resumen: el anti partido tardó bien poco en dejarse por el camino el “anti” y la pinta harapienta para aceptar las reglas del juego político general y la voluntad de un electorado cada vez mayor que se iba desencantado rápidamente de los tres partidos “de siempre” : cristianodemócratas (CD/CSU), socialdemócratas (SPD) y liberales (FDP).
Y los verdes acertaron en esta bajada de pantalones doctrinaria: en 1998, el canciller del SPD, Gerhard Schroeder, formó una coalición gubernamental con los verdes (obtuvieron el ministerio de Exteriores). Y en el 2011, Joschka Fischer se alzó con la jefatura del Gobierno estatal de Hesse, en tanto que su correligionario, Winfried Kretschmann, asumía el mismo cargo en Baden Wuertemberg.
Hay que recalcar que paralelamente al “aburguesamiento” de los verdes alemanes, la burguesía alemana también fue evolucionando hacia un aperturismo parejo al desencanto que producían los “partidos de siempre”. La clase media ha ido asumiendo progresivamente valores ecologistas y una mayor tolerancia para con los que no quieren o pueden acatar disciplinas, formas e ideales de convivencia rígidos y exigentes.
Este movimiento convergente de dos evoluciones – la social, evidentemente, mucho más lenta y titubeante – ha cambiado tanto el escenario político de la Alemania actual, que ya nadie se escandalizaría si el próximo canciller fuera una verde o, incluso, si todo el Parlamento federal tuviera una mayoría ecologista en la próxima legislatura.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TRIO INFERNAL Washington, Diana Negre

Crisparea militară actuală la granița ruso-ucraineană se pretează la o mulțime de speculații și chiar la amintiri de rău augur. Însă, aproape ca întotdeauna, realitatea este mult mai simplă.
Întrebarea care se pune în acest moment este: ce va face Putin în viitorul imediat, va invada sau nu va invada Ucraina? Iar, întrebarea următoare este: ce vor face NATO și SUA dacă are loc această agresiune?
La prima întrebare, deocamdată, nu există vreun răspuns, deoarece, în Occident, nimeni nu știe cum își cântărește Rusia riscurile dacă invadează Ucraina. În schimb, există un răspuns aproape sigur pentru cea de a doua întrebare: nu vor face nimic.
În realitate, problema ruso-ucraineană este cea a unui trio infernal. Trio, deoarece protagoniștii sunt Rusia, Ucrainia și SUA (cu aliații săi). Infernal, deoarece s-a ajuns la această situație din cauza conduitei celor trei protagoniști, într-un timp nu prea îndepărtat.
Infernal unu
Kievul este probabil cel mai răspunzător pentru criza actuală. Toți politicienii ucraineni știu că dezvoltarea rapidă a țării depinde de o relație strânsă cu Uniunea Europeană (UE). Știu, de asemenea, că acesta este un vis-himeră atât timp cât la Moscova se află la putere un om ca Putin, animat de o nostalgie naționalistă megalomană. Nucleul de bază al programului său este o entitate politică – care ar fi bine să fie și teritorială – formată din Rusia, Belarrus și Ucraina.
În fața acestei constelații, ucrainenii au optat pentru „Revoluția Maidan-ului”, rupând prin forță „antanta” politico-economică cu Rusia, cu toate că nu au din partea UE nicio garanție că vor primi ajutoare. Pe șleau: s-au aruncat în apă fără vestăde salvare.
Infernal doi
Răspunsul lui Putin la sfidarea ucraineană a fost una clasică a Moscovei din toate timpurile („Hoarda de aur”, țari, comuniști și democrați în stil rusesc): să desstabilizeze politica ucraineană, să promoveze separatismul în teritoriile în care se vorbește limba rusă până la răscoale armate și să se folosească de această conjunctură pentru a pune mâna pe Peninsula Crimeea, fără alt argument decât acela că nu e nimeni care să-l oprească.
Intervenția rusească în Ucraina a fost până la un punct oportunistă, dar, într-o măsură mai mare, a fost un pas logic. Putin năzuiește să recupereze o mare parte din teritoriile Rusiei țariste și protagonismul internațional al Rusiei sovietice. Pentru a-și atinge aceste obiective are nevoie de o bază teritorială care să cuprindă Balarrus și Ucraina; în plus, are nevoie de un Occident alergic la confruntările militare și îndărătnic în aplicarea unor sancțiuni economice de calibru mare.
Iar ocuparea Crimeei a fost o probă de foc care i-a confirmat faptul că, în aceste momente, puterile occidentale nu iau în considerare mize de anvergură.

Infernal trei
Văzută dinspre Washington sau Bruxelles, problema ucraineană a fost, până acum, destul de îndepărtată pentru o confruntare profundă. Cu Crimeea și jumătate din Ucraina în mâinile rușilor, echilibrul de forțe Est-Vest nu se schimbă prea mult. În schimb, un război comercial cu Rusia ar fi foarte costisitor și foarte inoportun, dacă ținem seama de conjunctura economică mondială. Iar, din punct de vedere politic, un eventual război cu Rusia – dincolo de riscurile pe care le-ar genera un astfel de eveniment – n-ar avea sprijinul maselor. Casa Albă și Bruxelles răspund la unison la întrebarea: cine vrea să moară pentru Crimeea? Toți europenii și americanii ar răspunde: „Nimeni!”
În plus, din punct de vedere militar, un conflict cu Rusia în Ucrainia e mai mult o misiune imposibilă. Puterea militară actuală a rușilor nu este cea a URSS-ului din anii 70, însă nici nu s-a redus prea mult. Occidentul este militarmente superior, însă superioritatea nu e covârșitoare. Cu aspectul agravant că armatele lui Putin – ca cele ale lui Hitler din anii 30 – sunt în stare să acționeze acum, în timp ce forțele occidentale ar avea nevoie de luni întregi pentru a se mobiliza pe măsură.
Reticențele militare ale Pentagonului se mai datorează și faptului că un eventual teatru de război în Ucraina s-ar afla la mii de kilometri de principalele baze militare ale SUA și NATO. Iar dacă regimentele pot fi pregătite în câteva săptămâni, complicata și costisitoarea logistică pentru niște armate dotate masiv cu arme grele și sofisticate, de tehnologie înaltă, necesită multe luni de pregătire.
Pusă în felul acesta problema ruso-ucraineană, o invazie a Ucrainei pare a fi inevitabilă. Dar, poate că Putin și consilierii săi își amintesc că, în anii 30, și mobilizarea armată a lui Hitler era atât de superioară britanicilor și francezilor, încât Occidentul a preferat să-i sacrifice pe sudeții și silezienii celui de al Treilea Reich, decât să își trimită cetățenii pe front.
Au preferat …până în 1939 și la un preț fără precedent în istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TRIO INFERNAL Washington, Diana Negre

La crispación militar actual en la frontera ruso-ucraniana se presta a infinidad de especulaciones e, incluso, recuerdos de mal agüero. Pero, como casi siempre, la realidad es más sencilla.
La pregunta del momento es ¿Qué hará Putin en un futuro inmediato: invadirá o no Ucrania? Y la pregunta siguiente es ¿Qué harán la OTAN y los EE.UU. si se produce tal agresión?
Para la primera pregunta no hay respuesta por ahora porque en Occidente nadie sabe cómo calibra Rusia los riesgos de una invasión de Ucrania. En cambio, sí hay una respuesta casi segura para la segunda cuestión: no harán nada.
En realidad, el problema ruso-ucraniano es el de un trio infernal. Trio, porque los protagonistas son Rusia, Ucrania y los EEUU (con sus aliados). Infernal, porque se ha llegado a la situación actual a causa de la conducta de los tres protagonistas en un pasado reciente.
Infernal uno
Kiev es probablemente el mayor responsable de la presente crisis. Todos los políticos ucranianos saben que la vía rápida para el desarrollo del país pasa por una vinculación estrecha a la Unión Europea (UE). Y todos saben también que esto es un sueño quimérico mientras en Moscú gobierne un hombre como Putin, que tiene una nostalgia nacionalista megalómana como primerísima meta política. El núcleo básico de tal programa es una entidad política – y aún mejor, si es también territorial – formada por Rusia, Bielorrusia y Ucrania.
Ante esta constelación, los Ucranianos optaron por la “Revolución del Maidan”, rompiendo a la brava la “entente” político-económica con Rusia a pesar de no tener de la UE ninguna garantía de ayudas de entidad. Dicho a la pata la llana: se lanzaron al agua sin flotador.
Infernal dos
La respuesta de Putin al desafío ucraniano fue la clásica del Moscú de todos los tiempos (“Horda dorada”, zares, comunistas, y demócratas a la rusa): desestabilizar la política ucraniana, fomentar el separatismo de los territorios rusófonos del este de Ucrania hasta el alzamiento armado y, aprovechar esa coyuntura para quedarse con la Península de Crimea sin mejor argumento que el de que no había nadie que se lo impidiese.
La intervención rusa en Ucrania fue hasta cierto punto oportunista, pero en mayor medida fue un paso lógico. Putin aspira a recuperar gran parte de los territorios de la Rusia zarista y el protagonismo internacional de la Rusia soviética. Para lo uno y para lo otro necesita una base territorial que incluya Bielorrusia y Ucrania; y aún más necesita un occidente alérgico a las confrontaciones militares y remolón a la hora de aplicar sanciones económicas de calibre.
Y la ocupación de Crimea fue una prueba de fuego que le confirmó que, en estos momentos, las potencias occidentales no están para envites de envergadura.

Infernal tres
Visto desde Washington o Bruselas, el problema ucraniano ha sido hasta ahora demasiado lejano para embarcarse en una confrontación a fondo. Con Crimea y media Ucrania en manos rusas, el equilibrio de fuerzas Este-Oeste no variaba mucho. En cambio, una guerra comercial con Rusia sería muy cara y aún más inoportuna si se tiene en cuenta la coyuntura económica mundial. Y políticamente, una eventual guerra con Rusia – aparte de los riesgos que genera un acontecimiento así – tampoco tenía el apoyo de las masas. En la Casa Blanca y en Bruselas coincidían de que a la pregunta de ¿Quién quiere morir por Crimea? todos los europeos y estadounidenses responderían al unísono: ¡Nadie!”
Además, militarmente un conflicto con Rusia en Ucrania tiene mucho de misión imposible. El poderío militar ruso de hoy no es el de la URSS de los 70, pero no le va muy a la zaga. Occidente es militarmente superior, pero sin una ventaja abrumadora. Con el agravante de que los ejércitos de Putin – como los de Hitler en los años 30 – están en condiciones de entrar en acción ya, mientras que los de los occidentales necesitan muchos meses para una movilización pareja.
Las reticencias militares del Pentágono se deben también a que el eventual escenario bélico de Ucrania está a miles de kilómetros de las principales bases militares de los EE.UU. y la OTAN. Y si los regimientos se pueden poner al día en unas cuantas semanas, la complicada y costosa logística de unos ejércitos dotados masivamente de armamento pesado y armas sofisticadas de alta tecnología requiere muchos meses.
Planteado así el problema ruso-ucraniano, parece inevitable la invasión de Ucrania. Pero quizá Putin y sus consejeros recuerden que en el decenio de los 30 también la movilización armada de Hitler era tan superior a la británica y francesa que occidente prefería sacrificar los Sudetes y Silesia al III Reich antes que enviar al frente a sus ciudadanos.
Lo prefirió …hasta 1939 y a un precio sin precedentes en la Historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Plăcere
Bucurie şi mir al vieţii mele (e) amintirea ceasurilor
în care am aflat şi-n care am păstrat plăcerea, așa cum o voiam.
Bucurie şi mir al vieţii mele pentru mine, care am urât
orice desfătare a iubirilor de rutină.

Ηδονη
Χαρά και μύρο της ζωής μου η μνήμη των ωρών
που ηύρα και που κράτηξα την ηδονή ως την ήθελα.
Χαρά και μύρο της ζωής μου εμένα, που αποστράφηκα
την κάθε απόλαυσιν ερώτων της ρουτίνας./1917

Portret de bărbat, Fayum, British Museum

Poemul a stat în mintea și în sertatul lui Kavafis cam 5 ani. L-a scris între anii 1913 şi 1917. Era deja la vârsta când sufletul și trupul încep să se usuce. Când l-a terminat, avea 54 de ani. Când vizitele lui Eros sunt din ce în ce mai rare.
Dar aerul poemului ni-l arată pe Kavafis ca pe un bărbat în care iubirea pare să se fi consumat demult.
Ca pe un trup uscat pe care amintirea iubirilor îl unge ca un balsam…
Desigur, trebuie că au fost niște bărbați… hristici…
Un Kavafis care-i aseamănă cu Hristos… fără a fi un blasfemiator ! Hristos, Bucuria lumii ! Hristos, mirul, adică balsamul vieții noastre… Alinătorul ! Mângâietorul !
Bucurie şi mir (χαρά και μύρο)… așa îl chemau pe Iisus imnografii greci și așa îl numeau părinții Bisericii… (μύρο και χρίσμα είναι ο Χριστός/mir și ungere este Hristos – spune Sf. Nicolae Cabasila).
Sună a blasfemie, și totuși… Iubirea pe care a primit-o el de la partenerii lui trebuie că i se părea… ca iubirea lui Hristos. Probabil blândă, mângâietoare, liniștitoare, ocrotitoare…
O iubire… așa cum o voia, adică „așa cum o căuta” (soluția foarte inspirată a traducătoarei Paola Maria Minucci). Hristică ! Extatică ! Mystică (ca a inițiaților) ! Împlinitoare !
Pe care a aflat-o și a ținut-o atât cât a dorit… ὡς înseamnă în greacă: cum, dar şi cât.
O iubire totală… asemenea celei pe care o trăiau Apostolii lângă Iisus.
Chiar și acest αποστράφηκα/literalmente: mi-am întors fața de la…, desigur cu oroare, cu groază… trimite tot la imnografia și euhologia creștină… (μη αποστρέφεις το πρόσωπόν σου απ’ εμού…/nu-ți întoarce fața de la mine…).
În elină, ἀποστρέφομαι (forma medială) înseamnă: a se întoarce de la… a întoarce spatele, a fugi de…, a se retrage de la… a se feri de…, cu oroare, groază, spaimă…

Portret de bărbat, Fayum, jumătatea sec. al II-lea, Myers Collection, Eton College

Iată câteva traduceri ale poemului:

Con placer
Delicia y perfume de mi vida, la memoria
de las horas en que hallé y retuve el placer tal como anhelaba.
Delicia y perfume de mi vida, para mí, que maldije
de cada placer de amores rutinarios.

Traducere: Pedro Bádenas de la Peña

Voluptaje (En voluptuosidad)

Dicha y perfume de mi vida el recuerdo de las horas
en que hallé y tuve la voluptuosidad como la anhelaba.
Dicha y perfume de mi vida, de mi vida en que evité
todo goce de amores rutinarios.

Traducere: Miguel Castillo Didier

Sensual Pleasures
My life’s joy and incense: recollection of those hours
when I found and captured pleasure as I wanted it.
My life’s joy and incense: that I refused
all indulgence in routine love affairs.

Traducere: Edmund Keeley and Philip Sherrard

Al Piacere
Profume di gioia la mia vita il ricordo delle ore
in cui conobbi e trattenni il piacere che cercavo.
Profume di gioia la mia vita per me che disdegnai
ogni piacere di amori di routine.

Traducere: Paola Maria Minucci

Kavafis, de Nikos Hatzikiriakos-Ghica

***

DEPARTE

Departe
Aş vrea, amintirea asta s-o spun (cuiva)…
Dar s-a stins, aşa… ca nimic n-a rămas –
pentru că zace undeva, departe, în primii ani ai adolescenţei mele.
O piele ca făcută din iasomie…

Seara aceea de august – august să fi fost ? – …
Abia de-mi mai amintesc ce ochi avea; erau, cred, violeţi…
A, da, violeţi; un violet de safir.

Μακρυα
Θάθελα αυτήν την μνήμη να την πω…
Μα έτσι εσβύσθη πια… σαν τίποτε δεν απομένει —
γιατί μακρυά, στα πρώτα εφηβικά μου χρόνια κείται.
Δέρμα σαν καμωμένο από ιασεμί…

Εκείνη του Aυγούστου – Aύγουστος ήταν; – η βραδυά…
Μόλις θυμούμαι πια τα μάτια· ήσαν, θαρρώ, μαβιά…
A ναι, μαβιά· ένα σαπφείρινο μαβί./(1914)

Kavafis la 51 de ani ! Era un bărbat stins când a scris poemul, departe de el însuşi ! Cu amintiri stinse ale unor iubiri stinse. Dar poate nu pierdute de tot. Iubiri fugare, neîmplinite, unele nemărturisite… dar toate, la început, pline de promisiunile unei fericiri viitoare. Un Kavafis care simte că îmbătrânește și se usucă… vizitat de puberul Kavafis, mereu îndrăgostit, mustind de seve și săgetat zeul desfătărilor. O seară de august, doi ochi violeţi şi chemările dulci ale unui trup tânăr, delicat, dalb și parfumat ca iasomia. Violeţi şi nu albaştri sau albastru-închis, cum traduc cei mai mulţi kavafologi. Există şi safir violet, mov. Ca apele cerului și mării când scapătă soarele și te copleșesc promisiunile unei nopți pline de voluptăți.

Traduceri ale poemului:

Lejos
Quisiera evocar este recuerdo…
Mas ya se extinguió… nada queda casi—
porque yace lejos, en mis primeros años de juventud.
Una piel como hecha de jazmín…

Aquella noche de Agosto – ¿era Agosto? – esa noche…
Apenas recuerdo ya los ojos; eran, creo, azules… ¡Ah, sí, azules!, un azul de zafiro.
Traducere: Pedro Bádenas de la Peña

Lejos
Quisiera este recuerdo decirlo…
Pero de tal modo se ha borrado… como que nada queda –
porque lejos, en los primeros anos de mi adolescencia yace.
Una piel como hecha de jazmín…

Aquel atardecer de agosto – ¿era agosto…? –
Apenas me recuerdo ya de los ojos; eran, creo, azules…
Ah sí, azules: un azul de zafiro.
Traducere: Miguel Castillo Didier

Lontano
Dire vorrei questo ricordo… Ma
s’è cosí spento… quasi nulla resta:
lontano, ai primi anni d’adolescenza, posa.
Pelle di gelsomino…

E la sera d’agosto (agosto fu?)…
Ormai ricordo appena gli occhi: azzurri, forse…
Oh, azzurri, sí! come zaffiro azzurri.
Traducere: Filippo Maria Pontani

Lontano
Vorrei parlare di questo ricordo…
Ma è così spento ormai… quasi nulla resta –
perché è lontano, ai primi anni d΄adolescenza risale.
Pelle di gelsomino, quasi…

E d΄agosto – era agosto ? – quella sera…
Ricordo appena gli occhi ormai: erano, credo, azzurri…
Oh sì, azzurri: un azzurro di zaffiro.
Traducere: Paola Maria Minucci

Long Ago
I’d like to speak of this memory…
but it’s so faded now… as though nothing is left –
because it was so long ago, in my early adolescent years.
A skin as though of jasmine…

that August evening – was it August? –
I can still just recall the eyes: blue, I think they were…
Ah yes, blue: a sapphire blue.
Traducere: Edmund Keeley and Philip Sherrard

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TABU PENTRU BAVAREZI

Angela Merkel și Markus Söder

Pentru a treia oară în istoria Republicii Federale Germania, un bavarez social-creștin (CSU) – în acest ultim caz, Markus Söder, de 54 de ani – aspiră să fie candidatul conservator la șefia Guvernului federal. 

Spus în felul acesta, pare a fi o anecdotă a politicii conservatoare germane; însă, în realitate, este vorba de o problemă foarte complexă. Pe de o parte, este simptomatică pentru diferitele mentalități și prejudecăți care domnesc în țară; iar, pe de alta, revelează profunda diviziune a conservatorismului german actual.

Bavaria a fost, până pe la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, un land majoritar agrar, dar, după conflagrație, a devenit statul federal cu cel mai mare venit pe cap de locuitor și unul dintre cele mai industrializate din RFG. În restul Republicii încă se mai păstrează printre mase imaginea bavarezului ca un țăran aspru, mâncău, catolic până în pânzele albe și căpos ca nimeni altcineva. Pe scurt, e disprețuit în nord, iar bavarezii răspund cu aceeași aversiune față de cei din nord. 

Pe plan politic, aceasta s-a tradus într-o hegemonie a partidului conservator naționalist bavarez CSU (Uniunea Social-creștină) în Bavaria și o coaliție parlamentară federală între cele două partide conservatoare din Germania – CDU (Uniunea Creștin-democrată) și CSU – cu angajamentul de exclusivitate teritorială; nici CDU nu acționează în Bavaria, și nici CSU, în restul Republicii.

Markus Söder

Această alianță conservatoare s-a făcut printr-o aritmetică parlamentară, însă a șchiopătat de la bun început în fundamentele ei ideologice. În timp ce CSU arborează un conservatorism foarte asemănător cu cel britanic, CDU a fost întotdeauna mai deschisă și mai eclectică. Iar, când s-a pus problema redactării unor programe guvernamentale, alianța a scârțâit și încă scârțâie din toate încheieturile.

Până acum, tensiunile acestea au avut două puncte maxime. Primul (în 1976) când lider al CSU era Franz Josef Strauss, iar bavarezii au hotărât să rupă alianța federală. Au dat înapoi doar când CDU a amenințat că va participa la alegerile din Bavaria. Motivul rupturii l-a constituit liberalismul conservator al partidului federal. Însă, bavarezii au obținut ca Strauss să fie candidatul comun  în alegerile generale care au urmat.

Cea de a doua mare criză a avut loc în 2002 – doi ani după ce Angela Merkel a devenit șefa CDU – pentru aceleași motive ca în 1976, iar liderul bavarez al momentului – Edmond Stoiber – a fost candidatul conservator la președinție. Atât Stoiber, cât și Strauss au câștigat respectivele alegeri, însă nu au ajuns cancelari, deoarece social-democrații (SPD) și liberalii (FDP) au format, de fiecare dată, coaliții guvernamentale. Aceste „eșecuri postelectorale” au fost prezentate opiniei publice germane ca eșecuri bavareze, cu toate că, în realitate, nu au fost așa.

Putin și Markus Söder

Acum, după cincisprezece ani de guvernare Merkel, criza CSU-CDU a urcat din nou la nivelul cel mai înalt de odinioară. Încă o dată lipsa de concretizare conservatoare – cea a lui Merkel, în cazul de față – a creștin-democraților se izbește de viziunea bavareză. Și încă o dată, la fel ca în 1976, la antagonismul ideologic se adaugă interesul economic, deoarece Bavaria, de ani buni, tot cere o modificare a normelor de solidaritate interestatală; adică, a transferurilor dinspre cele mai bogate state spre cele mai sărace.

Aspirantul bavarez la candidatura comună este, acum, Markus Söder, un jurist enorm, luteran și de un conservatorism care i-ar face delicii lui Disraeli. Însă, dacă istoria discrepanțelor CSU/CDU se repetă, scena parlamentară federală este, acum, total diferită. Nu mai este un for cu trei actori – ca în 1976 și în 2002 –, ci un Parlament mai populat și mult mai imprevizibil (deoarece ideologiile și-au pierdut din greutate și din atractivitate), în timp ce dorința de a avea puterea continuă să fie cea din totdeauna.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

TABU PARA LOS BÁVAROS

Markus Soeder y Ángela Merkel

Por tercera vez en la historia de la República Federal Alemania, un bávaro socialcristiano (CSU) – en este caso,  Markus Söder, de 54 años – aspira a ser el candidato conservador a la jefatura del Gobierno federal. 

Dicho así, parece una anécdota de la política conservadora alemana; pero, en realidad, se trata de un problema muy complejo. Por una parte es sintomático de las diferentes mentalidades y prejuicios imperantes en el país; y por otra parte, delata la profunda división del conservadurismo alemán actual.

Baviera fue hasta finales de la II Guerra Mundial un país mayormente agrario y pasó a ser el estado federado de mayor renta per cápita y uno de los más industrializados de la RFA tan solo después de la conflagración. En el resto de la República aún perdura entre las masas la imagen del bávaro como un rudo campesino, tragón, católico a ultranza y más tozudo que nadie. En una palabra, se le menosprecia en el norte y los bávaros corresponden con la misma aversión hacia los norteños. 

Políticamente esto se ha traducido en una hegemonía del partido conservador nacionalista bávaro CSU (Unión Socialcristiana) en Baviera y una coalición parlamentaria federal entre los dos partidos conservadores de Alemania – CDU (Unión Cristianodemócrata) y CSU – con el compromiso de exclusividad territorial; Ni la CDU actúa en Baviera, ni la CSU en el resto de la República.

Markus Söder

Esta alianza conservadora se hizo por aritmética parlamentaria, pero ha cojeado desde un principio en sus fundamentos ideológicos. Mientras la CSU enarbola un conservadurismo muy similar al británico, la CDU fue siempre mucho más aperturista y ecléctica. Y a la hora de redactar programas gubernamentales, la alianza ha chirriado y chirría aún por todos los costados.

Hasta ahora, dichas tensiones culminaron en dos ocasiones. En la primera (1976) y siendo F. J. Strauss líder de la CSU, los bávaros decidieron romper la alianza federal y se retractaron tan solo cuando la CDU amenazó con concurrir a las elecciones bávaras. El motivo de la ruptura fue el liberalismo conservador del partido federal. Pero los bávaros consiguieron que Strauss fuera el candidato conjunto a las generales siguientes.

La segunda gran crisis se produjo en el 2002 – dos años después de que Ángela Merkel se alzase con la jefatura de la CDU – por las mismas razones de 1976 y el líder bávaro del momento – Edmond Stoiber – fue el candidato conservador a la presidencia. Tanto Stoiber como Strauss ganaron los respectivos comicios, pero no alcanzaron la cancillería porque socialdemócratas (SPD) y liberales (FDP) firmaron sendas coaliciones gubernamentales. Esos “fracasos postelectorales” fueron presentados a la opinión pública alemana como fracasos bávaros, pese a no haberlos sido.

Ángela Merkel y Markus Soeder

Ahora, tras quince años de Gobiernos Merkel, la crisis CSU-CDU vuelve al máximo nivel de otrora. Otra vez la inconcreción conservadora – de la Merkel, ahora – cristianodemócrata topa con la visión bávara. Y otra vez como, en 1976, al antagonismo  ideológico se suma el interés económico, ya que Baviera lleva años reclamando una modificación de las normas de solidaridad interestatal; es decir de las transferencias de los más ricos a los más pobres.  

El aspirante bávaro a la candidatura común es ahora Markus Söder, un jurista gigantón, luterano y de un conservadurismo que haría las delicias de Disraeli. Pero si hasta aquí la historia de las discrepancias CSU/CDU se repite, el escenario parlamentario federal es ahora totalmente distinto. Ya no es un foro con tres actores – como en 1976 y 2002 –, sino un Parlamento más poblado y mucho más imprevisible (porque las ideologías han perdido peso y atractivo), mientras que las ansias de poder siguen siendo las de siempre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SUEZUL DIN TURCIA

E foarte discutabil dacă Erdogan este un dictator, însă, fără nicio îndoială, manierele sale sunt dictatoriale. Ultimul său abuz de autoritate – ipoteticul canal între Marea Neagră și Marea Marmara – a reușit să-i mobilizeze împotriva sa pe primarul Istanbulului, pe mai mulți ambasadori și amirali emeriți, precum și pe aproape toți ecologiștii din lume.

Ideea de a spori cu un canal traficul naval între Marea Neagră și Marea Mediterană a apărut în secolul trecut și a avut mulți susținători printre politicienii turci. E evident că cea mai solicitată rută navală din lume, cu peste 70 de mii de vapoare care navighează anual printre cele două jumătăți ale Istanbulului – oraș cu 16 milioane de locuitori – ar avea nevoie de o ușurare; să ne gândim că prin canalele Suez și Panama trec, anual, doar 18 mii de vase.

Proiectul actual prevede construirea canalului în marginea extremității occidentale a orașului, pe o lungime de 45 km (practic, între cele două aeroporturi ale Istanbulului) și cu o lățime de 250 de metri, pe o suprafață totală de 38.500 de hectare. Pământul excavat va servi, în principiu, pentru a crea insule artificiale în apropierea coastelor turcești.

În 2011, Erdogan s-a alăturat acestor politicieni, însă a pus problema construirii canalului mai mult ca un obiectiv îndepărtat în timp, decât ca un proiect imediat. Și brusc, anul acesta, a promovat proiectul ca sarcină prioritară, deschizând concursul pentru adjudecarea lucrărilor, care–după cum afirmă el–ar urma să înceapă în vara acestui an.

Această febră constructoare a stârnit o avalanșă de proteste, precum și două întrebări fără răspuns, pentru moment: De ce atâta grabă? Și: Cine va aduce cei peste zece miliarde de dolari, cât va costa proiectul?

La cea de a doua întrebare nu există niciun răspuns; autoritățile cred că taxele de tranzit vor acoperi rapid și pe deplin cheltuielile construcției. Iar, la prima întrebare, în loc de răspunsuri există bănuieli. Surse neoficiale dau asigurări că ginerele lui Erdogan, fostul ministru al Finanțelor, Berat Albayrak, dispune, deja, de opțiuni de achiziție – cu finanțare arabă – a terenurilor peste care va trece canalul.

Lipsesc informațiile oficiale și de încredere asupra finanțării și a grabei de a construi canalul, însă, în schimb, criticile împotriva proiectului sunt cât se poate de concrete și sigure. Primarul – Ekrem Imamoglu, din partidul de opoziție CHP – și ecologiștii semnalează că săparea canalului prin terenurile semnalate pune în pericol alimentarea cu apă potabilă a Istanbulului, pe lângă faptul că distruge habitat-ul natural al unei mari părți a faunei din zonă, în mod special al păsărilor. Ecologiștii mai avertizează că prin canal s-ar scurge o mare cantitate de apă din Marea Neagră – foarte poluată – în apele relativ mai curate ale Mării Marmara.

Iar, amiralii și diplomații turci, care se opun planului lui Erdogan, semnalează că, pentru a-l duce la îndeplinire, Ankara va fi nevoită să denunțe unilateral Tratatul de la Montreux din 1936, care reglementează navigația internațională prin Bosfor, modificare pe care – după opinia lor – Turcia nu  poate să o facă. Cu circumstanța agravantă că noul canal s-ar afla sub suveranitatea totală a Turciei, ceea ce al face ca tranzitul prin canal să rămână la discreția Ankarei, cu tensiunile pe care le-ar naște autorizările și interzicerile arbitrare ale respectivelor guverne turcești, care se vor afla atunci la putere.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EL SUEZ TURCO

Que Erdogan sea un dictador es muy discutible, pero es evidente que sus maneras sí son dictatoriales. Y su última alcaldada – el hipotético canal entre el Mar Negro y el de Marmara – ha logrado movilizar contra el presidente turco al alcalde de Estambul, embajadores y almirantes eméritos y los ecologistas de medio mundo.

La idea de ampliar con un canal el tráfico naval entre el Mar Negro y el Mediterráneo viene del siglo pasado y ha tenido muchos partidarios entre los políticos turcos. Y es que es evidente que la vía naval más transitada del mundo, con más de 70.000 navíos navegando anualmente entre las dos mitades de Estambul – una ciudad de 16 millones de habitantes – necesita un alivio; piénsese que por los canales de Suez y Panamá pasan al año alrededor de 18.000 buques.

El proyecto actual prevé un trazado en el extremo occidental de la urbe, de 45 km de largo (prácticamente, entre los dos aeropuertos de Estambul) y 250 m de ancho sobre un área total de 38.500 Ha. La tierra excavada se destinaría en principio a crear islas artificiales cerca de las costas turcas.

En el 2011 Erdogan se sumó a esta lista de políticos, pero planteando la construcción más como meta lejana que como proyecto inmediato. Y súbitamente este año promovió el proyecto a empresa prioritaria, abriendo ya el concurso para la adjudicación de las obras que – según él – habrían de comenzar ya el próximo verano.

Ese calentón constructor provocó un alud de protestas y dos preguntas sin respuesta por ahora: ¿Por qué esas prisas? y ¿Quién aportaría los más de 10,000 millones de $ que costaría el proyecto?

A la segunda pregunta no hay respuestas; las autoridades creen que las tasas de tráfico cubrirán pronto y con creces los gastos de construcción. Y a la primera pregunta, en vez de respuestas hay sospechas. Fuentes oficiosas aseguran que el yerno de Erdogan y ex ministro de Finanzas, Berat Albayrak tiene ya opciones de compra – con financiación árabe – sobre todos los terrenos por donde se extendería el canal.

A falta de información oficial y fiable sobre la financiación y las prisas de construcción, en cambio las críticas al proyecto sí son concretas; más que concretas. El alcalde – Ekrem Imamoglu, del partido opositor CHP – y los ecologistas señalan que la excavación en los terrenos señalados pone en peligro el abastecimiento de agua potable de Estambul, a más de dejar sin hábitat natural gran parte de la fauna aviar de la región. También denuncian los ecologistas que con el canal pasaría gran cantidad de agua del Mar Negro – muy contaminada – a las relativamente más limpias del Mar de Marmara.

Y los almirantes y diplomáticos eméritos turcos que han denunciado el plan de Erdogan señalan que para llevarlo a cabo, Ankara tendría que denunciar unilateralmente el tratado de Montreux de 1936 que regula la navegación internacional por el Bósforo y que – según ellos – Turquía no puede hacer. Con el agravante de que el nuevo canal estaría totalmente bajo soberanía turca, con lo cual el tránsito de navíos de guerra entre el Mar Negro y el Mediterráneo por el canal quedaría a merced de Ankara, con las correspondientes tensiones que se derivarían de prohibiciones y autorizaciones arbitrarias de los Gobiernos turcos del momento.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

COREEA DE NORD, RĂU DE TOT ȘI ÎN INTERIOR ȘI ÎN EXTERIOR Washington, Diana Negre

Coreea de Nord, dintr-o „mică problemă locală” la sfârșitul secolului al XX-lea, a devenit o mare problemă internațională, la începutul celui de al XXI-lea: spectaculoasa creștere a arsenalului său nuclear, împreună cu gravele sale mizerii naționale, dar, mai ales, ezitările americane au făcut ca această țară să fie un mare risc global.

Componentele problemei nord-coreene constituie, separat și în ansamblu, o structură aproape de ne rezolvat. Pe de o parte, în țară domnește o dictatură stalinistă (ultima din lume) foarte dură, atât datorită obsesiilor regimului, care vede conspirații peste tot, cât și din cauza concentrării puterii în mâinile familiei Kim. Este o constelație care împiedică orice previziune logică asupra conduitei imediate a acestei țări.

Sărăcia lucie – țara e lovită repetat de foamete, iar cea actuală pare a fi una dintre cele mai acute – și niște „epurări” care amintesc de stalinismul din anii 30 au dus la o izolare atât fizică, cât și politică a acestui stat.

În prezent, Coreea de Nord întreține relații relativ prietenoase doar cu Beijing… și aceasta, datorită, mai ales, faptului că depinde economic de gigantul asiatic.

O asemenea constelație politico-economică l-a făcut pe actualul dictator din dinastia comunistă a clanului Kim (un om format în Elveția, însă cu o mentalitate chineză) să parieze total pe cartea unică a arsenalului nuclear. A jucat tare, și, cu toate că este disprețuit de inamici și aliați, a reușit să avanseze în asemenea măsură, încât, în ziua de azi, armele nucleare și rachetele intercontinentale de care dispune pot atinge orice obiectiv din America de Nord.

În urmă cu cinci ani, nimeni nu credea într-o asemenea posibilitate, iar SUA au încercat să îmblânzească pariul nuclear corean… prin timp și cu câțiva dolari. Departamentul de Stat șe aștepta ca înrăutățirea situației economice să îngrijoreze în asemenea măsură Pyongyangul, încât acesta să renunțe la programul său de înarmare, în schimbul unui modest ajutor economic.

Însă, nu s-a întâmplat așa. La o distanță de o generație de la „războiul rece”, diplomații americani au uitat de modul cum gândea și acționa stalinismul. Iar, când a venit la putere Trump, acesta a încercat să rezolve problema în felul lui, convins fiind că personalitatea sa îl va impresiona în asemenea măsură pe Kim Jong-un, încât va obține de la el, în urma câtorva întâlniri, ceea ce întregul Departament de Stat n-a obținut în decenii.

Desigur, nici Donald Trump n-a obținut. Însă, acest zigzag al Washingtonului i-a dat suficient timp lui Kim pentru a-și spori și perfecționa arsenalul… mărind, astfel, prețul pentru a renunța eventual la această politică de înarmare.

Privind astfel, s-ar părea că nord-coreenii câștigă partida cu Washingtonul. În realitate, poziția lor este mai șubredă ca oricând. Situația lor economică este de mizerie pură, izolarea internațională este aproape ca o închisoare, iar pe scena diplomatică, Beijingul își menține sprijinul pentru Pyongyang mai ales pentru că acest lucru deranjează America.

Însă Kim nu are decât un singur pariu -cel militar-, în comparație cu multele resurse –de la puterea economică, până la sprijinul internațional anti-nord-corean– de care dispune Biden, un adversar mult mai flexibil decât Trump.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

COREA DEL NORTE, PEOR POR DENTRO Y POR FUERA. Washington, Diana Negre

Corea del Norte está pasando de ser un “pequeño problema local” a finales del siglo XX a un gran problema internacional a principios del XXI: El espectacular incremento de su arsenal nuclear, aunado a sus agudísimas miserias nacionales y, sobre todo las indecisiones estadounidenses, están elevando al país a gran riesgo global.

Los componentes del problema norcoreano constituyen por separado y en conjunto un entramado casi insoluble. Por una parte, el país es una dictadura estalinista (la última del mundo) durísima tanto por las obsesiones del régimen, que ve conspiraciones por doquier, como por la concentración del poder en los hermanos Kim. Esta constelación descarta cualquier previsión lógica de la conducta inmediata del país.

La pobreza extrema – el país ha pasado repetidas hambrunas y la actual parece ser una der las más agudas – y unas “purgas” que recuerdan las del estalinismo de los años 30, han determinado un aislamiento tanto físico como político.

Hoy en día Corea del Norte solo mantiene unas relaciones relativamente amigables con Pekín…y ello, mayormente por su dependencia económica del gigante asiático.

Semejante constelación político-económica ha llevado al actual dictador de la dinastía comunista de los Kim (hombre educado en Suiza, pero de mentalidad sínica) a apostarlo todo a la única carta del arsenal nuclear. Ha jugado fuerte y, aunque menospreciado por enemigos y aliados, ha logrado avanzar tanto que hoy en día sus armas nucleares y misiles intercontinentales pueden alcanzar cualquier objetivo en América del Norte. 

Un lustro atrás nadie creía en tal posibilidad y los EEUU trataron de domar la apuesta nuclear con tiempo y un puñado de dólares. El Departamento de Estado esperaba que el deterioro económico angustiara tanto a Pyongyang que este se avendría a renunciar a su programa armamentista a cambio de una modesta ayuda económica.

No fue así. A una generación de distancia de la “guerra fría”, los diplomáticos estadounidenses se habían olvidado de la forma de pensar y actuar del estalinismo. Y cuando llegó al poder Trump, éste intento resolver el problema a su manera, convencido de que su personalidad impresionaría tanto a Kim Jong-un que conseguiría de él, en un par de encuentros, lo que todo el Departamento de Estado no había logrado en lustros.

Naturalmente, Donald Trump tampoco lo consiguió. Pero ese zigzagueo político de Washington le ha dado tiempo a Kim para incrementar y perfeccionar su arsenal…y subir así el precio para desistir de esta política armamentista.

Contado así, parece que los norcoreanos estén ganándole la partida a Washington. Pero en realidad, su posición es hoy en día más débil que nunca. La situación económica es de miseria pura, el aislamiento internacional casi carcelario y, en el escenario diplomático, Pekín mantiene su apoyo a Pyongyang ante todo porque esto molesta a los EEUU.

Y, sobre todo, en el envite Kim no tiene más que una apuesta -la militar- frente a los muchos recursos –desde la fuerza económica, hasta el apoyo internacional anti norcoreano– de Biden, un contrincante mucho más flexible que Trump.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.