TABU PENTRU BAVAREZI

Angela Merkel și Markus Söder

Pentru a treia oară în istoria Republicii Federale Germania, un bavarez social-creștin (CSU) – în acest ultim caz, Markus Söder, de 54 de ani – aspiră să fie candidatul conservator la șefia Guvernului federal. 

Spus în felul acesta, pare a fi o anecdotă a politicii conservatoare germane; însă, în realitate, este vorba de o problemă foarte complexă. Pe de o parte, este simptomatică pentru diferitele mentalități și prejudecăți care domnesc în țară; iar, pe de alta, revelează profunda diviziune a conservatorismului german actual.

Bavaria a fost, până pe la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, un land majoritar agrar, dar, după conflagrație, a devenit statul federal cu cel mai mare venit pe cap de locuitor și unul dintre cele mai industrializate din RFG. În restul Republicii încă se mai păstrează printre mase imaginea bavarezului ca un țăran aspru, mâncău, catolic până în pânzele albe și căpos ca nimeni altcineva. Pe scurt, e disprețuit în nord, iar bavarezii răspund cu aceeași aversiune față de cei din nord. 

Pe plan politic, aceasta s-a tradus într-o hegemonie a partidului conservator naționalist bavarez CSU (Uniunea Social-creștină) în Bavaria și o coaliție parlamentară federală între cele două partide conservatoare din Germania – CDU (Uniunea Creștin-democrată) și CSU – cu angajamentul de exclusivitate teritorială; nici CDU nu acționează în Bavaria, și nici CSU, în restul Republicii.

Markus Söder

Această alianță conservatoare s-a făcut printr-o aritmetică parlamentară, însă a șchiopătat de la bun început în fundamentele ei ideologice. În timp ce CSU arborează un conservatorism foarte asemănător cu cel britanic, CDU a fost întotdeauna mai deschisă și mai eclectică. Iar, când s-a pus problema redactării unor programe guvernamentale, alianța a scârțâit și încă scârțâie din toate încheieturile.

Până acum, tensiunile acestea au avut două puncte maxime. Primul (în 1976) când lider al CSU era Franz Josef Strauss, iar bavarezii au hotărât să rupă alianța federală. Au dat înapoi doar când CDU a amenințat că va participa la alegerile din Bavaria. Motivul rupturii l-a constituit liberalismul conservator al partidului federal. Însă, bavarezii au obținut ca Strauss să fie candidatul comun  în alegerile generale care au urmat.

Cea de a doua mare criză a avut loc în 2002 – doi ani după ce Angela Merkel a devenit șefa CDU – pentru aceleași motive ca în 1976, iar liderul bavarez al momentului – Edmond Stoiber – a fost candidatul conservator la președinție. Atât Stoiber, cât și Strauss au câștigat respectivele alegeri, însă nu au ajuns cancelari, deoarece social-democrații (SPD) și liberalii (FDP) au format, de fiecare dată, coaliții guvernamentale. Aceste „eșecuri postelectorale” au fost prezentate opiniei publice germane ca eșecuri bavareze, cu toate că, în realitate, nu au fost așa.

Putin și Markus Söder

Acum, după cincisprezece ani de guvernare Merkel, criza CSU-CDU a urcat din nou la nivelul cel mai înalt de odinioară. Încă o dată lipsa de concretizare conservatoare – cea a lui Merkel, în cazul de față – a creștin-democraților se izbește de viziunea bavareză. Și încă o dată, la fel ca în 1976, la antagonismul ideologic se adaugă interesul economic, deoarece Bavaria, de ani buni, tot cere o modificare a normelor de solidaritate interestatală; adică, a transferurilor dinspre cele mai bogate state spre cele mai sărace.

Aspirantul bavarez la candidatura comună este, acum, Markus Söder, un jurist enorm, luteran și de un conservatorism care i-ar face delicii lui Disraeli. Însă, dacă istoria discrepanțelor CSU/CDU se repetă, scena parlamentară federală este, acum, total diferită. Nu mai este un for cu trei actori – ca în 1976 și în 2002 –, ci un Parlament mai populat și mult mai imprevizibil (deoarece ideologiile și-au pierdut din greutate și din atractivitate), în timp ce dorința de a avea puterea continuă să fie cea din totdeauna.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

TABU PARA LOS BÁVAROS

Markus Soeder y Ángela Merkel

Por tercera vez en la historia de la República Federal Alemania, un bávaro socialcristiano (CSU) – en este caso,  Markus Söder, de 54 años – aspira a ser el candidato conservador a la jefatura del Gobierno federal. 

Dicho así, parece una anécdota de la política conservadora alemana; pero, en realidad, se trata de un problema muy complejo. Por una parte es sintomático de las diferentes mentalidades y prejuicios imperantes en el país; y por otra parte, delata la profunda división del conservadurismo alemán actual.

Baviera fue hasta finales de la II Guerra Mundial un país mayormente agrario y pasó a ser el estado federado de mayor renta per cápita y uno de los más industrializados de la RFA tan solo después de la conflagración. En el resto de la República aún perdura entre las masas la imagen del bávaro como un rudo campesino, tragón, católico a ultranza y más tozudo que nadie. En una palabra, se le menosprecia en el norte y los bávaros corresponden con la misma aversión hacia los norteños. 

Políticamente esto se ha traducido en una hegemonía del partido conservador nacionalista bávaro CSU (Unión Socialcristiana) en Baviera y una coalición parlamentaria federal entre los dos partidos conservadores de Alemania – CDU (Unión Cristianodemócrata) y CSU – con el compromiso de exclusividad territorial; Ni la CDU actúa en Baviera, ni la CSU en el resto de la República.

Markus Söder

Esta alianza conservadora se hizo por aritmética parlamentaria, pero ha cojeado desde un principio en sus fundamentos ideológicos. Mientras la CSU enarbola un conservadurismo muy similar al británico, la CDU fue siempre mucho más aperturista y ecléctica. Y a la hora de redactar programas gubernamentales, la alianza ha chirriado y chirría aún por todos los costados.

Hasta ahora, dichas tensiones culminaron en dos ocasiones. En la primera (1976) y siendo F. J. Strauss líder de la CSU, los bávaros decidieron romper la alianza federal y se retractaron tan solo cuando la CDU amenazó con concurrir a las elecciones bávaras. El motivo de la ruptura fue el liberalismo conservador del partido federal. Pero los bávaros consiguieron que Strauss fuera el candidato conjunto a las generales siguientes.

La segunda gran crisis se produjo en el 2002 – dos años después de que Ángela Merkel se alzase con la jefatura de la CDU – por las mismas razones de 1976 y el líder bávaro del momento – Edmond Stoiber – fue el candidato conservador a la presidencia. Tanto Stoiber como Strauss ganaron los respectivos comicios, pero no alcanzaron la cancillería porque socialdemócratas (SPD) y liberales (FDP) firmaron sendas coaliciones gubernamentales. Esos “fracasos postelectorales” fueron presentados a la opinión pública alemana como fracasos bávaros, pese a no haberlos sido.

Ángela Merkel y Markus Soeder

Ahora, tras quince años de Gobiernos Merkel, la crisis CSU-CDU vuelve al máximo nivel de otrora. Otra vez la inconcreción conservadora – de la Merkel, ahora – cristianodemócrata topa con la visión bávara. Y otra vez como, en 1976, al antagonismo  ideológico se suma el interés económico, ya que Baviera lleva años reclamando una modificación de las normas de solidaridad interestatal; es decir de las transferencias de los más ricos a los más pobres.  

El aspirante bávaro a la candidatura común es ahora Markus Söder, un jurista gigantón, luterano y de un conservadurismo que haría las delicias de Disraeli. Pero si hasta aquí la historia de las discrepancias CSU/CDU se repite, el escenario parlamentario federal es ahora totalmente distinto. Ya no es un foro con tres actores – como en 1976 y 2002 –, sino un Parlamento más poblado y mucho más imprevisible (porque las ideologías han perdido peso y atractivo), mientras que las ansias de poder siguen siendo las de siempre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.