Cine poruncește în casă? Washington, Diana Negre

De când un președinte democrat e la Casa Albă, mijloacele de informare americane, urmate fidel de sutele de corespondenți străini care transferă opiniile exprimate în Washington Post și New York Times spre respectivele lor țări, și-au schimbat considerabil tonul: acum domină respectul față de noul președinte, sunt urmate cu devotament și docilitate instrucțiunile și recomandările purtătorilor de cuvânt și ale funcționarilor, iar ditirambii la adresa lui Biden umplu articolele de opinie și chiar cronicile care, teoretic, sunt destinate informării.
Este interesant de văzut cum admirația față de Biden pare să fie mai multă în afara SUA, decât în interiorul lor, unde, chiar în mijloacele progresiste, care formează majoritatea, există încercări modeste de a practica obiectivitatea. Desigur, linia adoptată de administrația americană se îmbină mai bine cu idealurile europene, decât cu opinia generală a americanilor.
Au rămas mult în urmă conferințele de presă în care jurnaliștii se întreceau în a-i ataca pe purtătorii de cuvânt ai lui Trump, sau chiar pe președintele Trump însuși, care nu ezita să le răspundă cu aceeași monedă. Cu toate că în aceste momente ar fi dificil să se compare o apariție în public a lui Trump cu una a lui Biden, căci actualul președinte nu prea se arată în fața mijloacelor de informare, iar, atunci când o face, totul e aranjat în așa fel, încât să se evite întrebările care ar putea să-l incomodeze pe actualul ocupant al Biroului Oval.
Dacă ne uităm la linia politică urmată de Biden pentru a o compara cu promisiunile sale electorale, vom vedea că diferența este evidentă. Și aceasta cu toate că nu sunt multe lucruri de comparat, deoarece Biden a fost tot atât de alunecos în campania sa electorală, pe cât este acum în cele două luni de când e președinte. Probabil a fost o tactică excelentă: cu cât vorbea mai puțin Biden, cu atât îi lăsa mai mult teren rivalului său Trump pentru verbozitatea sa excesivă, care se transforma, astfel, într-un ajutor pentru orice rival.
Acum, Biden face propuneri care merg dincolo de ceea ce părea a fi programul său electoral, cum sunt măsurile foarte puternice pentru protejarea mediului înconjurător. Acestea stârnesc aplauze în interiorul țării și un adevărat entuziasm în exterior. În plus, Biden se urcă în autobuzul luptei împotriva rasismului și a brutalității poliției. De asemenea, sprijină încercările de a spori numărul statelor aericane și de a modifica Tribunalul Suprem, lucruri deosebit de importante pentru viața politică a țării.

În aceste ultime chestiuni, trebuie să înțelegem că a spori numărul de state (transformând în state capitala federală sau districtul Columbia, pe lângă Porto Rico, care este, în prezent, „un stat liber asociat”) ar asigura, pe termen lung, o majoritate democrată în Senat, deoarece i-ar aduce încă patru fotolii progresiste, pe lângă cel puțin alte trei, în Camera Reprezentanților. Pentru comparație, să ne amintim că SUA și-a mărit, acum câteva decenii, numărul statelor, atunci când și-au adăugat Hawaii și Alaska, însă, legiuitorii au ajuns la un acord ca unul să fie cu tendințe democrate (Hawaii), iar statul Alaska să fie în mod fidel conservator.
În problema rasismului și a brutalității poliției, nimeni nu se opune, așa că Biden are asigurate aplauzele pentru această chestiune. Cine s-ar încumeta să sprijine rasismul, de o parte sau alta a Atlanticului? Sau cine ar vrea o politică violentă care să pericliteze viața sau sănătatea cetățenilor?
Însă, perspectivele sunt diferite în America. În parte, deoarece condițiile societății americane diferă de cele din țările europene. Diferă atât procentele delincvenței, cât și posesia generalizată a armelor de foc. Acest ultim aspect este garantat de cel de al doilea amendament al Constituției: „O miliție bine structurată este necesară pentru securitatea Statului și, prin urmare, nu trebuie îngrădit dreptul individual de a avea și a purta arme”.
O asemenea propoziție ar putea fi considerată ca o rămășiță din vremea colonială, sau din perioada când un stat tânăr trebuia să se apere de vecinii săi, de triburile amer-indiene, de coloniile franceze sau de Imperiul Spaniol, cu care împărțea Continentul, însă Tribunalul Suprem a înțeles-o ca pe un drept aproape nelimitat de a avea arme, care, în ziua de azi, depășesc numărul locuitorilor acestei țări foarte întinse.
În privința „rasismului sistematic” acesta este un excelent cal de bătaie pentru a păstra fidelitatea celor mai progresiste sectoare, însă statisticile nu confirmă o asemenea tendință, ci arată cum a scăzut discriminarea rasială, care e din ce în ce mai redusă.
Însă, cel mai mare exercițiu inutil este cel a mediului înconjurător. SUA sunt răspunzătoare pentru 15% din emisiiile mondiale de carbon: atât Europa, cât și SUA și-au redus emisiile în ultimii 15 ani, deoarece au înlocuit cărbunele cu gazul și cu energiile regenerabile. În schimb, marele poluator, care în ziua de azi este China, nici măcar nu acceptă să ia vreo măsură înainte de anul 2030, în conformitate cu ceea ce s-a hotărât la Întâlnirea la Nivel Înalt de la Paris din 2015.
Promisiunile făcute de Biden probabil nu sunt constituționale, deoarece președintele nu are puterea de a impune măsurile pe care le-a promis, fără să se consulte cu legiuitorii și cu autoritățile diferitelor state. SUA nu sunt China și trebuie să respecte o serie de norme. Este sigur că se va împiedica de mai multe obstacole legale pentru a închide centralele electrice care folosesc drept combustibil gazul, sau pentru a spori de șase ori producția de energie eoliană sau solară.

O mostră a acestor piedici a și apărut deja în New York, un stat care cu greu ar putea fi considerat conservator, atunci când pescarii, armatorii vaselor care trec prin apele sale și locuitorii zonelor de coastă s-au opus proliferării turbinelor eoliene, deoarece acestea afectează pescuitul, sporesc dificultățile tranzitului sau strică peisajele pe care le vedeau din casele lor foarte scumpe, de care se bucurau până acum.
Pentru a avea o idee despre dificultățile pe care le-ar întâmpina reducerea și mai mare a emisiilor într-un singur deceniu, promisă de Biden, este suficient să semnalăm că pandemia a determinat o contragere economică care a diminuat emisiile cu 21%, mult sub acel 28%, promis de Obama, când s-au semnat Acordurile de la Paris.
Unii văd în promisiunile lui Biden un talent machiavelic pentru a reduce avantajele economice ale Chinei, deoarece a obliga această țară să se adapteze la normele ecologice occidentale ar însemna să se scumpească atât de mult costurile de producție, încât ar echivala cu… măsurile vamale protecționiste ale lui Trump.
Desigur, lucrul acesta nu se poate spune, deoarece Trump nu poate fi menționat ca mai înainte, și orice asemănare dintre măsurile sale și realitatea de azi este o … „simplă coincidență” care e posibilă doar în filme.
Sigur este doar faptul că diferența dintre imaginea electorală a lui Biden și traiectoria sa politică de o jumătate de secol ne face să bănuim că principala sa activitate este cea de a sta în Biroul Oval, iar deciziile le iau grupurile care se folosesc de el pentru a-și pune în practică propriile lor politici. Unii cred că Bernie Sanders, un senator foarte progresist, care, anul trecut și în 2016, era foarte aproape de a primi nominalizarea democrată de candidat la președinție, poate să-și ducă la îndeplinire politica sa proprie prin intermediul lui Biden. Alții cred că adevărații conducători sunt Barak Obama și echipa sa.
Ei arată spre foștii colaboratori ai lui Obama care acum sunt la putere, așa cum este putătoarea de cuvânt a Casei Albe, Jen Psaki, dar, acest lucru s-ar putea datora faptului că Biden a fost vicepreședintele lui Obama timp de opt ani și și-a ales colaboratorii dintre oamenii cu care a mai lucrat.
E greu de știut, deocamdată, însă conduita alunecoasă și puținătatea cu care Biden anunță orice lucru, întăresc bănuiala că el mai mult figurează, decât decide. Și, în mod normal, se pune întrebarea: oare cine este cel care conduce cu adevărat?

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Quién manda en casa? Washington, Diana Negre

Desde que un presidente demócrata ocupa la Casa Blanca, los medios informativos norteamericanos, seguidos fielmente por los centenares de corresponsales extranjeros que trasladan las opiniones del Washington Post y del New York Times a sus respectivos países, han cambiado notablemente de tono: ahora domina el respeto por el nuevo mandatario, se siguen devota y dócilmente las instrucciones y recomendaciones de portavoces y funcionarios y los ditirambos por Biden llenan los artículos de opinión y hasta las crónicas que teóricamente se dedican a informar.
Es interesante ver como la admiración por Biden parece ser mayor fuera que dentro de Estados Unidos, donde incluso en los medios progresistas, que son mayoría, hay modestos intentos de objetividad. Seguramente que la línea adoptada por el gobierno norteamericano encaja mejor con los ideales europeos que con la opinión general de su propio país.
Lejos quedaron las conferencias de prensa en que los periodistas competían en sus ataques contra los portavoces de Trump, o incluso contra el propio presidente Trump quien no tenía reparos en responderles con su misma moneda. Aunque en estos momentos, sería difícil para nadie comparar una comparecencia de Trump con una de Biden, pues el actual presidente apenas se presenta ante los medios informativos y, cuando lo hace, todo está estructurado para evitar preguntas que podrían sorprender al nuevo ocupante del Despacho Oval.
Si alguien se fijara en la línea política seguida por Biden y la comparara con sus promesas electorales, la disparidad sería evidente. Aunque no haya mucho por comparar, porque Biden fue tan huidizo durante la campaña electoral como en estos primeros dos meses de presidencia. Probablemente fue una excelente táctica: cuanto menos hablaba Biden, más campo le dejaba a su rival Trump para sus excesos de verborrea, que eran una buena ayuda para cualquier rival.
Ahora, Biden anuncia propuestas más allá de lo que parecía su programa electoral, como unas medidas muy fuertes para la protección ambiental, que generan aplausos entre algunos grupos dentro del país y un auténtico entusiasmo fuera, además de subirse al carro de la lucha contra el racismo y la brutalidad policial y de apoyar algo de gran trascendencia para la vida política del país, que son los intentos de ampliar el número de estados norteamericanos y modificar el Tribunal Supremo.
En estos últimos puntos, hay que comprender que ampliar el número de estados (convirtiendo en estados la capital federal o Distrito de Columbia, además de Puerto Rico que es hoy un “estado libre asociado”) garantizaría por largo tiempo la mayoría demócrata en el Senado, pues le daría cuatro escaños progresistas, además de añadir por lo menos 3 más a la Cámara de Representantes. Como contraste, recordemos que Estados Unidos amplió hace décadas el número de sus estados al añadir Hawaii y Alaska, pero los legisladores llegaron a un acuerdo porque uno era y sigue siendo de tendencias demócratas (Hawaii), mientras que Alaska es fielmente conservador.
En cuestión de racismo y brutalidad policial, poco hay que oponer y Biden tiene garantizado el aplauso que recibe. ¿Quién, a ambos lados del Atlántico, defendería el racismo? o ¿Quién desearía una policía violenta que ponga en peligro la vida o la salud de los ciudadanos?
Pero las perspectivas son diferentes en América. En parte, porque las condiciones de la sociedad norteamericana son diferentes de las que imperan en los países europeos donde generan el mayor entusiasmo. Y ello se debe tanto a los porcentajes de delincuencia, como a la posesión generalizada de armas de fuego. Esto último es algo garantizado por la segunda enmienda de la Constitución: “Una milicia bien estructurada es necesaria para la seguridad del Estado y, por tanto, no se debe limitar el derecho individual a tener y portar armas”.
Semejante frase podría considerarse como una rémora de la época colonial, o de los primeros tiempos de un joven estado que debía defenderse de sus vecinos, ya fueran las tribus indias, las colonias francesas o el Imperio Español con el que compartía el Continente, pero no fue así y el Tribunal Supremo lo entendió como un derecho casi ilimitado a la tenencia de armas que son hoy en día más abundantes que el número de pobladores de este vasto país.
En cuanto al “racismo sistemático” es un excelente caballo de batalla para mantener la fidelidad de los sectores más progresistas, pero las estadísticas no confirman semejante tendencia, sino que demuestran cómo la discriminación racial ha disminuido y es cada vez menor.

Pero el mayor ejercicio inútil es el del medio ambiente. Estados Unidos solo es responsable del 15% de las emisiones mundiales de carbono: tanto Europa como EEUU han reducido sus emisiones en los últimos 15 años, gracias a que han ido substituyendo el carbón por gas y energías renovables. En cambio, el gran emisor, que hoy en día es China ni siquiera acepta tomar medida alguna antes del año 2030, según lo firmado en la Cumbre de París del 2015.
Las promesas hechas por Biden probablemente no son constitucionales, pues él no tiene el poder de imponer las medidas que ha prometido sin consultar a legisladores y a los diferentes estados. EEUU no es China y tiene que respetar una serie de normas. Es seguro que se enfrentaría a múltiples obstáculos legales para eliminar las plantas energéticas de gas, o para multiplicar por 6 la producción de energía eólica o solar.
Una muestra de estas trabas apareció ya en Nueva York, un estado que difícilmente puede calificarse de conservador, cuando los pescadores, los armadores de los barcos que transitan por sus aguas y los vecinos de las zonas costeras se opusieron a la proliferación de molinos de viento por el daño que hacen a la pesca, las dificultades de tránsito o la vista que sus carísimas residencias han tenido hasta ahora y están amenazados de perder.
Para darnos una idea de la dificultad que representaría reducir las emisiones todavía más, y en un plazo tan corto como los diez años prometidos por Biden, basta con señalar que la contracción económica causada por la pandemia las redujo en este año en un 21%, muy por debajo del 28% prometido por Obama en los Acuerdos de París.
Hay quienes ven en las promesas de Biden un talento maquiavélico para reducir las ventajas económicas chinas, pues obligar a ese país a adaptarse a las normas ecológicas occidentales, encarecería tanto los costos de producción que tendría un efecto semejante… a las medidas arancelarias de Trump.

Naturalmente, esto no se puede ni mentar, pues Trump es ahora todavía más innombrable que antes y cualquier parecido entre alguna de sus medidas y la realidad es…. como la “pura coincidencia” a la que se refieren las películas.
Lo cierto es que la divergencia entre la imagen electoral de Biden y su trayectoria política de medio siglo, hacen sospechar que su principal actuación es la de ocupar el Despacho Oval, pero que las decisiones las toman grupos que lo utilizan para poner en práctica sus propias políticas. Algunos creen que Bernie Sanders, un senador muy progresista quien estuvo el año pasado y en el 2016 cerca de la nominación demócrata, puede finalmente llevar a cabo su política a través de Biden. Otros piensan que los verdaderos gobernantes son Barak Obama y su equipo.
Apuntan al hecho de que varios de sus colaboradores están ahora en el poder, como la portavoz de la Casa Blanca, Jen Psaki, pero esto podría deberse a que Biden fue vicepresidente con Obama durante ocho años y ha escogido a sus colaboradores entre las personas con las que ya trabajaba.
Difícil de saber, por ahora, pero la conducta huidiza y la parquedad de Biden, al enunciar cualquier cosa, refuerzan la sospecha de que figura más que decide, con la consiguiente pregunta de ¿quién es el que manda de verdad?

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.