HAI, RADICALIZAȚI-VĂ !

Marine Le Pen

Radicalizarea națiunilor sărace și disperate, deoarece nu au viitor, este un lucru obișnuit. Însă, să se radicalizeze și națiunile angajate demult pe drumul democrației și care dispun de o bunăstare economică de netăgăduit pare a fi o surpriză. Și totuși, nu e o surpriză.
Astfel, în Franța, partidul lui Le Pen atrage – potrivit unor sondaje recente – 29% din electoratul tânăr între 25 și 35 de ani, ceea ce înseamnă o creștere de 9% față de anul 2017. În Germania, partidul AfD (Alternativa pentru Germania) a intrat în Parlamentul federal și a rămas acolo. Sunt două opțiuni de dreaptă radicală care aparent nu se încadrează în istoria recentă din țările respective.
Însă, dacă analizăm apariția acestor partide, făcând abstracție de retorica și de programele lor electorale, extremismul apare ca reacție socială la neputința și sărăcia partidelor vechi „dintotdeauna”, iar radicalismul e relativ logic.
Pe de o parte, lipsa unor mari tensiuni sociale de pe la jumătatea secolului al XX-lea încoace a făcut ca partidele să se gândească mai puțin la conviețuire și să se străduiască mult mai mult să-și perfecționeze tehnicile de cucerire și rămânere la putere. Partidele nu se mai gândesc la țară, ci doar cum să ajungă și să stea la putere.

Pe de altă parte, opinia publică, care este conștientă de această evoluție egocentrică, nu are mijloace pentru a oferi soluții conflictelor care au cuprins societatea. Și, instinctiv, respingerii mașinăriei puterii egoiste îi adaugă impulsul primitiv al radicalizării. Caută o altă cale, iar dacă aceasta este radical opusă celei existente, cu atât mai bine!
Este exact ceea ce se întâmplă acum în lumea Occidentală (cu excepția țărilor saxone, care au pariat, de mult timp, pe sistemul bipolar), cu toate că, deficiența vine din secolul al XIX-lea. Atunci, la fel ca acum, Occidentul se afla într-un proces de profunde schimbări sociale, economice și politice. Trecerea de la despotismul iluminat, la parlamentarism a generat o concurență a ideilor și a ofertelor politice. Lupta de clasă a dus la apariția unor partide care formulau exact ceea ce cereau diferite sectoare ale societății.

Însă, chiar din momentul în care a început lupta ideologică, s-a ivit și tentația puterii întregi, neîmpărțite, a puterii copleșitoare, absolute. Și această tentație a sfârșit prin a se impune. Scopul primordial s-a deplasat de la căutarea dreptății și a bunăstării generale, la lupta pentru monopolul puterii. În această privință, partidul cel mai cinstit a fost – la începutul secolului al XX-lea – cel marxist-leninist, care a spus din primul moment că scopul lui era dictatura. În teorie și propagandă, dictatura proletariatului; în realitate, dictatura funcționarilor acelui partid. A fost radicalizarea maximă.
În ziua de azi, radicalizarea politică este ascunsă sub veșminte și palavre democratice, însă riscul – sau dorința – ca radicalizarea să devină dictatură sunt cele dintotdeauna.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

¡A RADICALIZARSE, AR!

Marine Le Pen

Que las naciones más pobres y desesperadas por la falta de futuro se radicalicen es habitual, pero que lo hagan también naciones de largo empeño democrático y un innegable bienestar económico parece sorprendente. Y, sin embargo, no lo es tanto.
Así, en Francia, el partido de le Pen atrae – según encuestas recientes – al 29% del electorado de 25 a 35 años, lo que supone un incremento del 9% con respecto al 2017. En Alemania, el partido AfD (Alternativa para Alemania) entró en Parlamento federal para quedarse. Son dos opciones de derecha radical que aparentemente no encajan en la historia reciente de sus respectivos países.
Pero si se contempla la aparición de estos partidos prescindiendo de su retórica y programas electorales, el extremismo aparece como una reacción social a la inopia de los partidos “de siempre” y el radicalismo resulta relativamente lógico.
Por una parte, la falta de grandes tensiones sociales a partir de mediados del siglo XX ha llevado a los partidos a pensar menos en la convivencia y a dedicarse muchísimo más a perfeccionar las técnicas de conquista y conservación del poder. Los partidos han dejado de pensar en el país para pensar sólo en su propio poder.
Por otra parte, la opinión pública, que sí se percata de esta evolución egocéntrica, carece de medios para hallarle soluciones a los conflictos en que está inmersa la sociedad. E instintivamente une el rechazo a las máquinas de poder egoísta con el impulso primitivo de la radicalización. Se busca otra vía y si esta es radicalmente opuesta a lo existente, ¡ mejor que mejor !

Es lo que estamos viviendo ahora en el mundo Occidental (con la excepción de los países sajones, que apostaron desde hace tiempo por el sistema bipolar), aunque la deficiencia arranca del siglo XIX. En aquel entonces, como ahora, Occidente estaba inmerso en un proceso de hondos cambios sociales, económicos y políticos. El paso del despotismo ilustrado al parlamentarismo generó la competencia de ideas y de ofertas políticas. La lucha de clases provocó la aparición de unos partidos que formulaban lo que los distintos sectores de la sociedad reclamaban.
Pero ya desde el mismísimo momento en que se entabló la lucha ideológica, surgió simultáneamente la tentación del poder no compartido, del poder abrumador, absoluto. Y la tentación acabó imponiéndose. La meta primordial pasó de la búsqueda de la justicia y el bienestar general a la pugna por la monopolización del poder. En este aspecto, el partido más honrado fue – a principios del siglo XX – el marxismo-leninismo, que declaró desde el primer momento que su meta era la dictadura. En teoría y propaganda, la dictadura del proletariado; en la realidad, la dictadura de los funcionarios del partido. Era la radicalización máxima.

Hoy en día, la radicalización política se disimula con ropajes y palabrerías democráticos, pero el riesgo – o el deseo – de que la radicalización desemboque en una dictadura es la misma de siempre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.