Michelangiolo Buonarroti – Rime

9
Ți-am cumpărat, deși e foarte scump, (cum tu îmi ești)
un pic din nu știu ce, ce amiroase bine,
după parfum să știu (pe unde umbli), pe ce stradă ești.
Oriunde-ai fi, oriunde-aș fi, cu tine
sunt; știu negreșit, sunt sigur și mi-e clar, (de mine n-ai să te ferești).
Dacă de mine te ascunzi, te iert, (așa se și cuvine cuvine):
purtându-l un’ te duci, mereu,
te voi găsi, de-ar fi și orb să fiu, (iubitul meu).

Michelangelo Buonarroti, David, Galleria dell’Accademia, Florența. Un iubit al lui Michelangelo ?

Michelangiolo Buonarroti – Rime

9
I’ t’ho comprato, ancor che molto caro,
un po’ di non so che, che sa di buono,
perc’a l’odor la strada spesso imparo.
Ovunche tu ti sia, dovunch’i’ sono,
senz’alcun dubbio ne son certo e chiaro.
Se da me ti nascondi, i’ tel perdono:
portandol dove vai sempre con teco,
ti troverei, quand’io fussi ben cieco.

Michelangelo avea 58 de ani (poemul a fost scris în 1533), era la Florența și era îndrăgostit (platonic), de un an, de Tommaso Cavalieri, un tânăr nobil din Roma, de 24 de ani. Care apare în aceste desene: Phaeton și Cel ce visează:

Michelangelo, Caduta di Feton/Căderea lui Phaeton,1533

Michelangelo, Il sogno/Visul, 1533

Poemul a fost trimis împreună cu următoarea scrisoare:

Florența (28 iulie 1533 ?)

Doamne al meu drag,

Dacă n-aş fi crezut că v-am încredințat de iubirea mea cea mai mare, dar ce spun eu, de iubirea mea nemăsurată, pe care v-o port, nu mi s-ar fi părut ciudată și nici nu m-ar fi mirat atât de tare marea teamă pe care-mi arătaţi a fi avut-o că v-am uitat, fiindcă nu v-am scris. Dar nu e ceva nou şi nici să te cuprindă mirarea, de vreme ce atâtea alte lucruri merg pe dos, de ce n-ar merge şi asta la fel: ce-mi spune Domnia voastră mie, același lucru i l-aș spune și eu Domniei voastre: dar poate Domnia voastră o face pentru a mă ispiti sau pentru a reaprinde un foc nou, mai mare, dacă poate fi unul mai mare: dar fie precum voiţi: eu ştiu bine că (nu) pot uita numele vostru așa cum (nu) uit mâncarea din care trăiesc; dar mai repede pot uita mâncarea din care trăiesc care, din nefericire, îmi hrănește doar trupul, decât să uit numele vostru care-mi hrăneşte şi trupul şi sufletul, umplându-le şi pe unul şi pe celălalt de atâta dulceaţă, că nici grija și nici teama de moarte nu le mai simt atât timp cât vă am în minte. Gândiţi-vă, dacă și ochii mei ar avea şi ei partea lor, în ce stare m-aş afla.

Michelangelo

***

Di Firenze, (28 di luglio 1533)

(A messer Tommaso de’ Cavalieri in Roma)

Signore mio caro,

Se io non avessi creduto avervi fatto certo del grandissimo, anzi smisurato amore che io vi porto, non mi sare’ paruta cosa strana, nè mi sare’ maraviglia il gran sospetto che voi mostrate per la vostra avere avuto per non vi scrivere, che io non vi dimentichi. Ma non è cosa nuova, nè da pigliarne ammirazione, andando tante altre cose al contrario, che questa vadi a rovescio anch’ella: perchè quello che vostra Signoria dice a me, io l’àrei a dire a quella: ma forse quella fa per tentarmi o per riaccender nuovo et maggior foco, se maggior può essere: ma sia come si vuole: io so bene che io posso a quell’ora dimenticare il nome vostro, che ‘l cibo di che io vivo; anzi posso prima dimenticare el cibo di ch’io vivo, che nutrisce solo il corpo infelicemente, che il nome vostro, che nutrisce il corpo e l’anima, riempiendo l’uno e l’altra di tanta dolcezza, che nè noia nè timor di morte, mentre la memoria mi vi serba, posso sentire. Pensate se l’ochio avessi ancora lui la parte sua, in che stato mi troverrei.

***

Michelangelo, câteva studii de nuduri masculine… Viziunile lui amoroase (?):

1504, Haarlem, Teylers Museum

1504, Haarlem, Teylers Museum

1503-1504, Cambridge, MA

1503, Luvru

1501-1502, Paris, Luvru

1511-1512, Vienna, Albertina

1503, Vienna, Albertina

Michelangelo, posibil autoportret ?

Michelangelo Buonarroti, studiu de cap/cap ideal, Marchiza de Pescara, 1525-1528, British Museum, Londra … Autoportret ?

Portretul lui Michelangelo, Daniele da Volterra, 1545

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Să arunci banii pe fereastră, Washington, Diana Negre

După mai mult de un an de restricții din cauza pandemiei, americanii se arată nerăbdători să revină la viața pe care o aveau înainte de COVID, și o fac atât de intens, încât țara nu mai reușește să facă față nivelurilor de cheltuieli pe care le avea mai înainte.
Pe de o parte, consumatorii s-au năpustit să cumpere tot, de la locuințe, până la călătorii, și au lăsat aproape goale rafturile multor magazine.
Lunea viitoare, americanii vor sărbători „Memorial Day”. Își vor cinsti eroii căzuți, ca de obicei, în ultima zi de luni a lunii mai, și vor cumpăra, profitând de reducerile obișnuite pe care le oferă majoritatea magazinelor. Spre deosebire de anul trecut, acum magazinele sunt deschise, însă nu prea au suficiente mărfuri pentru a face față avalanșei de cumpărători entuziaști.
Căci, economisirea forțată pe care au făcut-o tot anul, cât au fost obligați să stea acasă, precum și importantele subvenții acordate de guvern pentru a para șocul economic al pandemiei, au făcut ca lumea să aibă buzunarele pline și să cheltuiască mult.

Pe de altă parte, întreprinzătorii, atât din sectorul public, cât și din cel privat, nu reușesc să-și acopere toate locurile de muncă pe care le au. Această situație crează o serie întreagă de măriri salariale și chiar bonus-uri, pentru simplul fapt că se semnează un contract de muncă. În plus, lipsa mâinii de lucru face ca lumea să primească mesaje prin poșta electronică cu oferte de muncă sub patronatul municipiilor și al autorităților regionale.
Nivelul cel mai de jos al ofertelor este de 15 dolari pe oră, adică deasupra salariului minim, dar, în general, ofertele sunt mai mari, chiar de 24 de dolari ora, în locuri unde salariile sunt, de obicei, mici.
Această lipsă de mână de lucru se explică, în parte, prin ajutoarele de șomaj, căci, pe lângă suma pe care o plătește fiecare stat (între 235 și 823 de dolari pe săptămână, depinzând de fiecare stat în parte) guvernul federal mai adaugă, săptămânal, alți 300 de dolari. Astfel, angajații cu salarii mai mici câștigă mai bine dacă stau acasă, decât dacă s-ar duce la muncă și nu mai sunt interesați să muncească până toamna viitoare, când va înceta plata subvențiilor.

Ca să arunce și mai mulți bani pe fereastră, e cuprins de euforie și sectorul public, de la guvernele celor 50 de state, care se află acum într-un moment de prosperitate, până la guvernul federal, care a prezentat cel mai mare buget din istorie: cel propus de președintele Biden este de 6 mii de miliarde de dolari, în anul fiscal 2022, o sumă mult mai mare decât bugetul prezentat de Trump anul trecut, care, cu cele 4.3 mii de miliarde a fost cel mai mare din istoria Americii.
Nivelul cheltuielilor publice propus de Biden se ridică la cel al președintelui F.D.Roosevelt, cu deosebirea că țara nu iese dintr-o depresiune, ca acum 90 de ani, și nici președintele Biden nu are sprijinul unei majorități, ca cea a lui Roosevelt (57% din voturi, față de 52% a lui Biden).
Cu toate că propunerile bugetare ale președinților foarte rar devin realitate, Biden vine pe fondul euforiei economice post-pandemice care animă țara.
În plus, democrații vor să ducă la îndeplinire foarte rapid niște obiective politice: cu majorități parlamentare minime, este posibil să piardă controlul uneia sau a ambelor camere ale Congresului și se grăbesc să-și aprobe planurile pentru amplele lor programe sociale, înainte de a avea mâinile legate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La casa por la ventana Washington, Diana Negre

Tras más de un año de restricciones por la pandemia, los norteamericanos se muestran impacientes por volver a la vida que tenían antes del Covid y lo están haciendo con tal intensidad que el país no da abasto para volver a los niveles de gasto anteriores.
Por una parte, están los consumidores que se han lanzado a comprarlo todo, desde viviendas hasta viajes y que han dejado semivacíos los estantes de mercancía en muchos comercios.
Este próximo lunes, los norteamericanos celebran el “Memorial Day”, en que además de honrar a los caídos como siempre se hace el último lunes de mayo, se dedican a comprar y aprovechan las rebajas habituales en la mayoría de los comercios. A diferencia del año pasado, las tiendas están ahora abiertas, pero se enfrentan a escasez de mercancías ante la avalancha compradora y el entusiasmo del consumidor.
Y es que, entre el ahorro forzado por el año largo de encierro domiciliario, sumado a importantes subvenciones del gobierno para frenar el choque económico de la pandemia, la gente tiene los bolsillos repletos y se muestra deseosa de vaciarlos.

Por otra parte, están los empresarios, ya sea de sector púbico como de la empresa privada, que no consiguen contratar a la cantidad de personas que necesitan para cubrir puestos de trabajo. No solo provoca esta situación una serie de subidas salariales e incluso bonificaciones por el simple hecho de firmar un contrato de trabajo, sino que la escasez de trabajadores hace que la gente reciba hasta correos electrónicos con ofertas de trabajo patrocinadas por los municipios y autoridades regionales.
Las ofertas más bajas rondan los 15$ la hora, superior al salario mínimo, aunque lo más frecuente es que las ofertas sean más altas, incluso a 24$ por hora en lugares de salarios bajos.

Esta escasez de mano de obra se explica en parte por las subvenciones al desempleo, pues además de la cantidad que cada estado paga (oscila entre 235 y 823 dólares semanales según los diferentes estados) el gobierno federal añade otros 300 semanales, De esta forma, los empleados con sueldos más bajos, cobran más por quedarse en casa que por ir a trabajar y es probable que no muestren gran interés por la labor hasta que acaben las subvenciones especiales el próximo otoño.

ora de un momento de bonanza, hasta el gobierno federal, que ha presentado el mayor presupuesto de la historia: la propuesta del presidente Biden es para gastar 6 billones de dólares en el año fiscal 2022, una cantidad muy superior al presupuesto presentado por el presidente Trump el año pasado que, con más de 4.3 billones era ya el mayor en la historia del país.
El nivel de gasto público propuesto por Biden está al nivel de las propuestas del presidente F.D.Roosevelt, con la diferencia de que ni el país sale de una depresión como hace 90 años, ni el presidente Biden goza de las mayorías que apoyaban a Roosevelt (el 57% de los votos frente al 52% de Biden).
Aunque las propuestas presupuestarias de los presidentes raramente se convierten en realidad, Biden se suma al momento de euforia económica post-pandemia que vive el país.

En su caso, además, corresponde a unos objetivos políticos que los demócratas desean llevar a la práctica rápidamente: con unas mayorías parlamentarias mínimas, es posible que vuelvan a perder el control de una -o de las dos- cámaras del Congreso y tienen prisa por aprobar sus planes para ampliar los programas sociales antes de tener las manos atadas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O propunere de lectură a Ariadnei: Capitolo III (poemul al III-lea) din volumul TERZE RIME (1575) al poetesei-curtezane venețiene Veronica Franco (1546-1591). Un poem care ne arată că avea Metamorfozele lui Ovidiu pe noptieră.

Traducerea este ușor… desfășurată, dar corectă. I-ar plăcea Veronicăi.

III
DIN PARTEA SENIOREI VERONICA FRANCA
(către iubitul ei Marco Veniero)

Franca, ție credincioasă, aste cuvinte-ți scrie,
dulce, nobil și neînfricat al ei iubit;
Nenorocită ea trăiește, de lângă tine luată, departe și pustie.
Nu trecu mult de când, vai, pașii-mi spre străine locuri îmi îndreptai grăbit,
de la Domnița Adriei (Veneția -n.n.), acolo unde inima-mi era acasă,
și voia și înfățișarea-mi mi-o schimbai, fără să fi dorit:
lipsită de putere și de viața ce-ncet mă lasă
palid mi-e chipul și-nlăcrimat,
iar din durere greu sejur făcui și durerea mi-este acum casă.
Cu spiritu-mi constrâns să zacă neîmpăcat,
de plângeri potopită, ce-mi spun durerea ce pieptu-mi mi-l apasă, fără leac,
singura, cea mai înaltă voluptate, mi-am tras-o din plânsu-mi nesecat.
Vai mie, o spun acum și o voi spune-n veac
că a trăi fără de voi mi-e crudă moarte
și că din chinuri și vaiete plăceri îmi fac.
Ades, chemând cu glas tare numele drag foarte,
Nimfa Eco, mișcată de milă auzind al meu lamento stins,
îmi răspundea-n cuvinte scurte, sparte.
Și uneori la mijloc se opresc din drumul lor, chiar înadins,
soarele și cerul și chiar și glia, – a câta oară ? –
aplecându-se s-asculte al meu înecat în lacrimi cânt aprins.
Din peșterile lor ieșiți afară
plâns-au și tigrii de-al meu plâns
și de al meu martiriu ce mă ucide și inima-mi străpunge iar și iară.
Procne și Filomena trista lor cântare, de nespus,
cu ale mele vorbe-o însoțesc și-o cântă
și mă-ngână zi și noapte cu al lor răspuns.
Trandafirii proaspeți, crini și violete nu mă-ncântă,
arse sunt de vântul fierbintelor suspine
și soarele-l văzui pălind de mila mea, și se frământă;
când ochii și-i întoarce, fiindcă din ei curg lacrimi pentru mine,
râuri stau în loc și marea mânia-n frâu și-o ține
din dulce milă pentru ale mele martirii ce ar voi să mi le aline.
O, de câte ori ale mele crude suferinți, nu puține,
Și briza și frunzele tremurătoare voiau să le asculte;
frunzele se opreau, iar briza sta în loc, uitând de sine!
Și pân’ la urmă, n-ajunsei să trec prin cele oculte
locuri, unde nu vezi ca-n plină zi cu soare,
și de-a mea durere și pietrele plângeau, tăcute.
Trăiesc, dacă se poate spune că cel ce suflet nu mai are
crede că ar putea trăi cu adevărat.
Trăiesc, dar ce viață duc, nefericită și plină de-ntristare:
ceasul îl plâng și ziua când fui luată – ceas neîndurat! –
din patria-mi și de la bărbatu-mi mult-iubit,
de al lui dor aceste oase-n cenușă-mi le prefac; dor neîmpăcat!
Fericit ești, cuibul meu, ce-mi ocrotești iubitul preamărit,
cel la care-n gând mă-ntorc neîncetat.
Departe de el viața mi-o duc în dureri de negrăit!
Mult îl rog pe micul zeu, teribilul arcaș legat la ochi și neînduplecat,
ce inima-mi străpunse și-mi luă viața, vai!
să-i arate cum pier, iubindu-l cu doru-mi nesecat.
Oh, cât blestem clipa când plecai,
biata de mine, de lângă voi, sufletul meu,
deși în mintea-mi suntem una numai.
Dar apoi și gelozia ne unește și mi-e greu,
Gelozia care, departe de voi, puțin câte puțin mă arde
cu flacăra-i de gheață, întunecată, rea… mereu.
Lacrimile ce le vărs, focul în parte
îl sting; și trăiesc doar cu speranța în pieptu-mi cuibărită
de a vă revedea, curând, la casa noastră dulce, și a nu ne pierde.
De îndat ajunsă-n odaia la care tot visam și atât de mult dorită,
închina-mă-voi, îngenuncheată, strălucirii
lui Apollo al meu, căci un Apollo-i el, la știință și la chip, și cucerită-s
de el, de el învinsă sunt în războiul dulce al iubirii.
Îl voi urma cu sufletul ușor, eliberat de frica rece
pe calea virtuții pe care nicicând n-a părăsit-o, rătăcirii
el niciciodat’ cedând. Acesta mi-e iubitul ce pe oricare altul îl întrece
îndurând ca nimeni dureri și suferinți, iar în credincioșie
pe toți ceilalți, cei mai fideli, în urmă-i lasă și-i petrece.
Cu drag vă voi revigora, cu a mea tovărășie,
Signor, după trecute griji, cât în putere îmi va sta
și dăruindu-vă vouă plăcere și bunătate mie,
al meu martiriu și vouă așteptarea voi curma.

Portretul unei doamne, un posibil portret al Veronicăi Franco de Jacopo Tintoretto,1575. Worcester Art museum, Massachusetts

III
DELLA SIGNORA VERONICA FRANCA

Questa la tua fedel Franca ti scrive,
dolce, gentil, suo valoroso amante;
la qual, lunge da te, misera vive.
Non cosí tosto, oimè, volsi le piante
da la donzella d’Adria, ove ‘l mio core
abita, ch’io mutai voglia e sembiante:
perduto de la vita ogni vigore,
pallida e lagrimosa ne l’aspetto,
mi fei grave soggiorno di dolore
e, di languir lo spirito costretto,
de lo sparger gravosi afflitti lai,
e del pianger sol trassi alto diletto.
Oimè, ch’io ‘l dico e ‘l dirò sempre mai
che ‘l viver senza voi m’è crudel morte,
e i piaceri mi son tormenti e guai.
Spesso, chiamando il caro nome forte,
Eco, mossa a pietà del mio lamento,
con voci tronche mi rispose e corte;
talor fermossi a mezzo corso intento
il sole e ‘l cielo, e s’è la terra ancora
piegata al mio sí flebile concento;
da le loro spelunche uscite fuora,
piansero fin le tigri del mio pianto
e del martír che m’ancide e m’accora;
e Progne e Filomena il tristo canto
accompagnaron de le mie parole,
facendomi tenor dí e notte intanto.
Le fresche rose, i gigli e le viole
arse ha ‘l vento de’ caldi miei sospiri,
e impallidir pietoso ho visto il sole;
nel mover gli occhi in lagrimosi giri
fermarsi i fiumi, e ‘l mar depose l’ire
per la dolce pietà de’ miei martíri.
Oh quante volte le mie pene dire
l’aura e le mobil foglie ad ascoltare
si fermar queste e lasciò quella d’ire!
E finalmente non m’avien passare
per luogo ov’io non veggia apertamente
del mio duol fin le pietre lagrimare.
Vivo, se si può dir che quel ch’assente
da l’anima si trova viver possa;
vivo, ma in vita misera e dolente:
e l’ora piango e ‘l dí ch’io fui rimossa
da la mia patria e dal mio amato bene,
per cui riduco in cenere quest’ossa.
Fortunato ‘l mio nido, che ritiene
quello a cui sempre torno col pensiero,
da cui lunge mi vivo in tante pene!
Ben prego il picciol dio, bendato arciero,
che m’ha ferito ‘l cor, tolto la vita,
mostrargli quanto amandolo ne pèro.
Oh quanto maledico la partita
ch’io feci, oimè, da voi, anima mia,
bench’a la mente ognor mi sète unita,
ma poi congiunta con la gelosia,
che, da voi lontan, m’arde a poco a poco
con la gelida sua fiamma atra e ria!
Le lagrime, ch’io verso, in parte il foco
spengono; e vivo sol de la speranza
di tosto rivedervi al dolce loco.
Subito giunta a la bramata stanza,
m’inchinerò con le ginocchia in terra
al mio Apollo in scienzia ed in sembianza;
e da lui vinta in amorosa guerra,
seguiròl di timor con alma cassa
per la via del valor ond’ei non erra.
Quest’è l’amante mio, ch’ogni altro passa
in sopportar gli affanni, e in fedeltate
ogni altro piú fedel dietro si lassa.
Ben vi ristorerò de le passate
noie, signor, per quanto è ‘l poter mio,
giungendo a voi piacer, a me bontate,
troncando a me ‘l martír, a voi ‘l desio.

Posibil portret al Veronicăi Franco: Danae, Jacopo Tintoretto, 1570. Musée des Beaux-Arts de Lyon

Doamnă arătându-și sânii, atribuit lui Tintoretto sau fiului său, Domenico Tintoretto, 1570. Museo del Prado, Madrid

Tânăra venețiană, Domenico Tintoretto, 1590. Museo del Prado, Madrid

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Visele rămân vise Washington, Diana Negre

Ecologiștii din America și din întreaga lume se simt fericiți datorită administrației democratului Joe Biden – partidul său domină în Congresul SUA -, deoarece au fost elaborate planuri ambițioase de apărare a mediului înconjurător prin reducerea contaminării cu gaze de eșapament și a poluării industriale.
Nu că s-ar pregăti ecologiștii din țările dezvoltate pentru o viață austeră, dar acum ei sunt încrezători că cerințele lor vor obliga industria să renunțe la energiile contaminante: ecologia are prioritate, iar economia a trecut pe un plan secundar, adică are loc o schimbare totală față de politica fostului președinte Donald Trump.

E greu ca cineva să se opună politicilor ecologiste: toată lumea vrea aer curat, cartiere curate, recolte fără îngrășăminte periculoase pentru mediul înconjurător sau pentru sănătate.
Problema este că politicile acestea, conform studiilor unor instituții internaționale, au puține șanse de a deveni realitate: costurile lor pot fi prohibitive, iar, în plus, nu există condiții tehnice pentru a atinge aceste scopuri ecologice, sau atunci când există, se produce, uneori, mai multă contaminare pentru obținerea materialelor fără carbon necesare „energiei verzi”, decât cea rezultată prin folosirea metodelor tradiționale.
Datele, puțin încurajatoare, provin de la o instituție care nu poate fi bănuită de vreo manipulare politică, căci este vorba de Agenția Internaționala a Energiei (AIE), una dintre principalele surse de informare în acest domeniu ale guvernelor din toată lumea.
Aceste date sosesc într-un moment în care noua administrație americană, sub președinția lui Joe Biden, se pregătește să cheltuiască mai multe miliarde de dolari pentru a accelera trecerea la o „energie curată”, adică, fără cărbune, folosind elemente care nu poluează, cum sunt soarele și vântul, sau litiul care înmagazinează energie în bateriile automobilelor electrice sau hibride.
Însă, opinia acestei agenții nu are darul de a-i încuraja nici pe Biden, nici pe ecologiștii americani sau din vreo altă țară din lume: trecerea la o energie care să nu contamineze necesită niște materii prime care nu sunt disponibile, și e posibil să nici nu fie mult timp de acum încolo. Sau dacă se vor obține, va fi cu multă poluare.
E vorba de „mineralele tranziției energetice” cum sunt litiul, grafitul, nichelul și așa numitele „minerale rare”: se obțin printr-un minerit foarte scump și chiar contaminant. Iar atunci când se vor putea extrage, prețul lor va crește de la 700 la 2400 %, în următorii douăzeci de ani.

Pentru moment, această trecere ar presupune un mai mare consum de energie. De exemplu, un automobil electric nu mai consumă benzină, însă, pentru producerea lui e nevoie de un volum de minerale de șase ori mai mare decât cel al unui vehicul pe benzină.Iar lucrurile nu se îndreaptă spre vreo îmbunătățire: în ultimii 11 ani, consumul acestor pământuri rare a crescut cu 50%…și s-a reușit creșterea energiei „ecologice” cu doar 10%.

Biden mai are o problemă. Este factorul timp: orice extracție minieră are nevoie de cel puțin 16 ani ca să devină rentabilă. Or planul lui Biden este să obțină electricitate fără cărbune peste doar 14 ani. În plus, mai există și o problemă de mediu, căci așa cum explică raportul AIE, exploatarea minieră a minereurilor necesare pentru eliminarea carbonului, cum sunt litiul și cuprul, necesită mari cantități de apă, și aceasta în niște regiuni unde este multă secetă.

O concluzie care se poate desprinde ușor este că, dacă țările bogate și industrializate vor reuși într-adevăr să reducă efectele contaminante ale energiei de care au nevoie pentru bunăstarea lor, aceasta se va face în detrimentul țărilor subdezvoltate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Los sueños, sueños son Washington, Diana Negre

Los ecologistas norteamericanos, como los del resto del mundo, se las prometen muy felices con el nuevo gobierno presidido por el demócrata Joe Biden, quien además cuenta con un Congreso de su mismo partido, porque hay ambiciosos planes en defensa del medio ambiente para reducir la contaminación producida por automóviles y la actividad industrial No es que los ecologistas de países desarrollados se preparen para una vida austera, pero sí confían en que sus exigencias obliguen a la industria a renunciar a las energías contaminantes: la prioridad la tiene ahora la ecología y la economía ha pasado a un segundo plano, a diferencia de la política seguida por el ex presidente Donald Trump.

Es difícil encontrar personas opuestas a las políticas ecologistas: aire puro, vecindarios limpios, cosechas sin fertilizantes peligrosos para el medio ambiente o la salud, son cosas que en general favorecen todos. El problema es que semejantes políticas, cuando uno lee los estudios de diversas instituciones internacionales, tienen escasas probabilidades de convertirse en realidad: no solo que su costo puede ser prohibitivo, es que las condiciones técnicas para lograr estos propósitos ecológicos no existen, o cuando existen, a veces se genera más contaminación para obtener los materiales sin carbono necesarios para la “energía verde” que la producida por los métodos tradicionales.

Los datos, poco alentadores, provienen de una entidad tan poco sospechosa de manipulación política como la Agencia Internacional de Energía (AIE), una de las principales fuentes de información energética para los gobiernos de todo el mundo. Estos datos llegan en el momento que el nuevo gobierno norteamericano presidido por Joe Biden se prepara a gastar varios billones de dólares para acelerar la transición a una “energía limpia”, es decir, no basada en carbono, sino en elementos no contaminantes como el viento, el sol o materiales que producen energía como el litio que se utiliza en las baterías de coches eléctricos o híbridos.Y lo que esa agencia opina no es para animar ni a Biden, ni a los ecologistas norteamericanos o de cualquier otro lugar del mundo:la transición a una energía no contaminante pasa por materias primas que no están disponibles, que tal vez no lo estén en mucho tiempo, o cuya obtención tiene también un efecto contaminante.

Se trata de los “minerales de transición energética” como el litio, el grafito, el níquel y los llamados “minerales raros”: para obtenerlos es preciso desarrollar una minería cara y tal vez contaminante y, en caso de poder obtenerlos, sus precios se dispararían de 700 a 2400 %, en los próximos veinte años. De momento, el cambio puede representar, de hecho, un mayor consumo energético. Así, por ejemplo, un coche eléctrico no gastará gasolina, pero necesita seis veces más minerales que un vehículo de gasolina. Y las cosas no van camino de mejorar: En los últimos 11 años, el mundo aumentó en un 50% su consumo de estos minerales raros…pero con esto tan solo se logró incrementar el porcentaje de energía “ecológica” en un 10%. Para Biden hay además otro problema, que es el factor tiempo: cualquier explotación minera tarda unos 16 años, como mínimo, hasta que empieza a dar rendimiento, mientras que el plan Biden prevé obtener una electricidad totalmente libre de carbón dentro de 14 años. También hay un problema ambiental, pues según explica el informe de la AIE, la explotación minera de los minerales necesarios para eliminar el carbono, como son el litio y el cobre, requieren gran cantidad de agua, y además en regiones del mundo donde impera la sequía. Una conclusión que se puede sacar fácilmente es que, si el mundo rico e industrializado consigue realmente reducir los efectos contaminantes de la energía que necesita para su bienestar, será a cargo y en detrimento de los países subdesarrollados.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nici cu tine, dar nici fără tine Washington, Diana Negre

La jumătate de an de când au pierdut Casa Albă și Senatul în alegerile din noiembrie trecut, republicanii nu știu nici acum ce să facă în privința fostului președinte, Donald Trump, lider polemic al Partidului Republican, încăpățânat să rămână în fruntea acestei formațiuni politice, cu toată înfrângerea electorală pe care a suferit-o anul trecut.
Ca de obicei, conduita actuală a lui Donald Trump ca fost președinte este tot atât de imprevizibilă ca atunci când era la Casa Albă. Această conduită îl afectează nu numai pe el, ci și posibilitățile ca republicanii să recupereze majoritatea parlamentară, în 2022, și președinția, în 2024.
Căci Trump are două scopuri: să convingă pe toată lumea că nu a pierdut alegerile din octombrie anul trecut și să revină la putere printr-o nouă victorie electorală, peste trei ani și jumătate.
Ambele scopuri par a fi nerealizabile și pun în pericol perspectivele electorale ale Partidului Republican, deoarece insistența cu care afirmă Trump că a avut loc o fraudă electorală îi divizează pe republicani între cei care chiar cred că a fost fraudă și cei care sunt convinși că Trump a pierdut din cauza dificultăților economice cauzate de pandemie și din cauza decepționantei sale comportări în dezbaterile prezidențiale.
Cu asemenea divizări, cu greu ar obține republicanii o victorie la viitoarele alegeri, victorie care se află la îndemână: programul de guvernare al lui Biden nemulțumește importante sectoare ale populației, care ar putea să voteze împotriva Partidului Democrat, la alegerile parlamentare de anul viitor.
În momentul de față, democrații au o majoritate de numai șase voturi în Congres, iar în Senat, sunt 50 la 50, astfel că riscul ca să redevină minoritari este foarte mare.

Programul de guvernare al lui Biden, aprobat de Congres, este motiv de divizare între americani, în mare măsură datorită enormei cheltuieli publice aprobate pentru a lupta împotriva efectelor economice ale pandemiei. Unele măsuri, cum ar fi prelungirea alocației de șomaj până în luna septembrie cu un supliment lunar de peste o mie de dolari, stârnesc polemici și mulți le consideră nefolositoare, deoarece economia se află într-o fază de recuperare.
Programele de ajutorare aprobate de Congresul Democrat sunt văzute ca o risipă de către segmentele conservatoare și de mulți alegători independenți, care ar putea vota împotriva Partidului Democrat, în noiembrie 2022.
În interiorul Partidului Republican, Trump a devenit, între timp, o dilemă aproape fără ieșire: fostul președinte insistă și acum că el a câștigat alegerile și doar o manipulare a voturilor i-a furat victoria. Și sunt unele sectoare din partidul său care îl cred. La urne, candidații care resping această teorie s-ar putea să fie pedepsiți, iar acest lucru explică de ce mulți legiuitori nu vor să condamne în mod public poziția lui Trump, de teamă că alegătorii îi vor pedepsi în noiembrie, anul viitor.
Însă, dacă în rândurile republicanilor sunt mulți partizani ai lui Trump, votul lor nu va fi suficient pentru a câștiga alegerile. Ambele partide vor avea nevoie de sprijinul alegătorilor independenți, care, cu toate că nu formează o majoritate, ei sunt cei care hotărăsc victoriile electorale, atât ale legiuitorilor, cât și ale președintelui. Iar acești alegători nu sprijină pozițiile radicale ale lui Trump și nici nu cred că i-a fost furată victoria electorală.
Astfel, republicanii din ambele camere ale Congresului sunt puși în fața unei serioase dileme, căci, cu toate că situația din țară ar putea permite recuperarea majorității, situația partidului lor devine foarte dificilă: cu Trump îi pierd pe moderați, fără Trump îi pierd pe cei mai conservatori. Iar pentru a câștiga, au nevoie și de unii și de alții.
O dovadă a dificultăților pe care le are Partidul Republican din cauza lui Trump am văzut-o săptămâna aceasta: destituirea congresistei Liz Cheney din funcția foarte importantă pe care o avea în Camera Reprezentanților. Cheney respinge în mod public teoria conform căreia Trump a pierdut alegerile din cauza unei numărări incorecte a voturilor făcută de democrați.

Donald Trump și Liz Cheney

De aceea, republicanii au considerat că ea nu poate să mai rămână într-un post cheie care reprezenta partidul. Asta l-a mulțumit pe Trump, care a criticat-o imediat pe congresistă, spunând că este „o ființă umană lamentabilă”.
Însă, destituirea Lizei Cheney i-a indignat pe republicanii moderații într-atât, încât unii dintre ei și-au arătat intenția de a forma un nou partid, care să arate clar că nu sunt de acord cu comportamentul și cu obiectivele lui Trump.
În SUA, partidele acestea care poartă numărul trei nu au șanse de succes. Până acum, doar au slăbit formațiunea politică din care s-au desprins, democrată sau republicană, astfel că „rebeliunea” împotriva lui Trump ar arunca un colac de salvare președintelui Biden și Partidului Democrat, care ar evita, astfel, pierderile pe care le are de obicei partidul majoritar la alegerile legislative de la jumătatea mandatului prezidențial.
Pentru majoritatea republicanilor devine din în ce în ce mai clar că trebuie să se termine cu era Trump și, în același timp, să fie aduși oameni care să atragă mari mase de votanți în favoarea lor.
Dar, una e să vezi problema și cu totul alta e să-i găsești soluția. Iar soluția ar fi ca însuși Trump să renunțe la protagonismul de care ține cu dinții și care i-a făcut pe republicani să-și piardă majoritățile de care se bucurau acum un an. Dacă își menține poziția și pretențiile, le va închide republicanilor drumul spre recuperarea, anul viitor, a majorităților parlamentare care par a fi foarte la îndemână.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ni contigo ni sin ti Washington, Diana Negre

Medio año después de perder la Casa Blanca y el Senado en las elecciones del pasado noviembre, los republicanos se enfrentan a cuál es la mejor política a seguir con respecto al ex presidente Donald Trump, convertido en polémico líder del Partido Republicano y empecinado en seguir dominándolo a pesar de la derrota electoral del pasado noviembre.
Como ya es habitual en él, la conducta de Donald Trump como ex presidente es tan imprevisible como lo fue mientras ocupaba la Casa Blanca y esta conducta no solamente le perjudica a él, sino que pone en peligro las posibilidades que los republicanos tienen de recuperar la mayoría parlamentaria en 2022 y la presidencia en 2024.
Porque Trump tiene dos objetivos: convencer a todos de que no perdió las elecciones el pasado noviembre, y regresar al poder con una nueva victoria electoral, dentro de 3 años y medio.
Ambos objetivos parecen inalcanzables para él, pero también ponen en peligro las perspectivas electorales del Partido Republicano, pues la insistencia de Trump en que hubo fraude electoral causa divisiones entre los republicanos convencidos de semejante fraude y quienes creen que Trump fue efectivamente derrotado a causa de las dificultades económicas causadas por la pandemia, además de su decepcionante actuación en los debates presidenciales.
Con semejantes divisiones, será difícil para los republicanos tener una victoria electoral en las próximas elecciones, algo que podrían tener a su alcance: el programa de gobierno de Biden desagrada a importantes sectores de la población que podría votar en contra del Partido Demócrata en las próximas elecciones parlamentarias del año próximo.
En estos momentos, los demócratas tan solo gozan de una mayoría de seis escaños en el Congreso y están empatados 50-50 en el Senado, de forma que el riesgo es grande de que vuelvan a ser minoría.
El programa de gobierno de Biden, aprobado en el Congreso, es fuente de división entre los norteamericanos, en buena parte debido al enorme gasto público aprobado para luchar contra los efectos económicos de la pandemia. Algunas medidas, como la extensión de un subsidio de desempleo hasta el mes de septiembre con un suplemento adicional de más de mil euros mensuales, son muy polémicas y muchos consideran que son innecesarias, pues la economía está en fase de recuperación.
Los programas de ayuda económica aprobados por el Congreso Demócrata son considerados como un despilfarro por segmentos conservadores y también por muchos votantes independientes, que podrían votar contra el Partido Demócrata, en noviembre de 2022.

Dentro del Partido Republicano, Trump presenta, además, un dilema casi insoluble: el ex presidente sigue insistiendo en que ganó las elecciones y que la manipulación de los votos le robó la victoria. Es algo creen algunos sectores de su partido, que castigarán en las urnas a los candidatos que rechacen esta teoría y ello explica que muchos legisladores se nieguen a condenar abiertamente la posición de Trump, pues temen que los votantes los castiguen en noviembre del año próximo.
Pero si dentro de las filas republicanas hay muchos seguidores de Trump, no basta con su voto para ganar las elecciones. Ambos partidos necesitan apoyo de votantes independientes que, aunque no son mayoría, son imprescindibles para las victorias electorales, tanto de legisladores como del presidente. Y este bloque de votantes ni apoya las posiciones más radicales de Trump, ni cree que le robaron su victoria electoral.
Ello plantea un serio dilema para los republicanos en las dos cámaras del Congreso, pues si bien la situación del país les permitiría esperar recuperar la mayoría, la situación de su partido se lo hace muy difícil: con Trump pierden a los moderados, sin Trump pierden a los más conservadores. Y para ganar, necesitan a los dos.
Una prueba de las dificultades que Trump representa para el Partido Republicano la vimos esta semana en la expulsión de la congresista Liz Cheney del alto cargo que ocupaba en la Cámara de Representantes: Cheney se opone abiertamente a la teoría de que Trump perdió las elecciones por un pucherazo demócrata.
Por esta razón, los republicanos consideraron que no puede seguir en un puesto clave representando al partido, lo que recibió los parabienes de Trump, quien no perdió tiempo en criticar a la congresista a la que calificó de “ser humano lamentable”.

Liz Cheney

Pero, la expulsión de Cheney indignó a los republicanos moderados hasta el punto de que, casi de inmediato, algunos de ellos anunciaron su intención de formar un nuevo partido que dejase bien claro su repudio de los modales y objetivos de Trump.
En Estados Unidos, los terceros partidos tienen escasas posibilidades y hasta ahora tan solo han servido para debilitar a la formación política de la que proceden, ya sea demócrata o republicana, de forma que esta “rebelión” contra Trump serviría únicamente para lanzar un salvavidas al presidente Biden y a su Partido Demócrata, que se libraría así de las pérdidas que habitualmente tiene el partido mayoritario en las elecciones legislativas, a la mitad del mandato presidencial.
Para la mayoría de los republicanos es cada vez más clara la necesidad de acabar con la era Trump y, al mismo tiempo, incorporar los elementos que atrajeron a grandes masas de votantes a darle su apoyo.
Pero, ver el problema no es lo mismo que tener una solución. Y esta solución tan solo existe si el propio Trump es capaz de renunciar al protagonismo que tanto anhela, pero que llevó a los republicanos a perder las mayorías de que gozaban hace medio año. Si mantiene sus posiciones y exigencias, cerrará a los republicanos el camino para recuperar, el año próximo, las mayorías parlamentarias que parecen al alcance de la mano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

BEIJING: MULȚI CHINEZI, CHINEZI PUȚINI

China, cea mai populată țară din lume, cu peste un miliard 400 de milioane de locuitori, reconoaște, acum, că e îngrijorată de scăderea natalității pe care s-a tot străduit să o reducă, de o bună bucată de vreme.
Aparenta incongruență de a deplânge acum ceea ce se năzuia de 70 de ani încoace – scăderea natalității -, dispare dacă o analizăm din punct de vedere economic. Căci, pe la jumătatea secolului trecut, China lui Mao Tse-tung suferea de o foamete cumplită, care a costat viața a zeci de milioane de persoane. Guvernul comunist din vremea aceea a abordat problema prin cele două extreme: pe de o parte, a programat multe și mari reforme, iar pe de alta, a căutat să reducă numărul consumatorilor, impunând un control drastic al natalității: doar un copil la fiecare familie.

La prima abordare, succesele au fost relative; la cea de a doua, remarcabile. Însă, ceea ce părea a fi bun în 1950 amenință să fie rău în 2050. Dacă familiile nu hotărăsc de pe acum să aibă cel puțin câte doi copii, peste 30 de ani, populația activă a Chinei se va reduce cu 25%, în timp ce procentul pensionarilor va depăși 30% din populația totală a țării. Este o perspectivă îngrijorătoare pentru dezvoltarea și bunăstarea unei țări care părea să se dezvolte economic fără oprire, de când Partidul Comunist a reușit să îmbine economia de piață cu monopolul său asupra puterii.
Însă relele nu se arată numai în privința viitorului. Este foarte probabil ca scăderea populației să fi început deja – în mod oficial, sporul naural a fost, anul trecut, de 0,53% – deoarece datele pe care le furnizează diferitele regiuni „sunt corectate în sus”, căci alocațiile bugetare sunt în funcție de numărul locuitorilor.

Iar la o creștere mică – sau chiar la o scădere – demografică, țara are, de pe acum, mari probleme sociale, din cauza fostei politici maoiste. În ziua de azi, China are un surplus de 30 de milioane de bărbați. Ca să aibă numai un copil, multe perechi recurgeau la avort, avort pe care machismul tradițional din cultura chineză îl tranforma în avorturi selective: în mod deosebit, nu erau dorite fetele.
În plus, familiile care aveau curajul să facă mai mulți copii în era maoistă ascundeau acest lucru față de autorități, ca să nu fie sancționate. Dacă acești copii nu figurau în acte oficiale, nu aveau acces la scolarizare, astfel că, în ziua de azi, există o masă umană nefolositoare în societatea chineză.

Dacă acestea au fost relele demografice chineze din trecut, nici cele din prezent nu sunt ușor de corectat. Natalitatea a scăzut în China – în mod oficial este de 1,3 copii per femeie nubilă, față de 1,64, în SUA -, însă dorința de a avea mai mult de un copil aproape că a dispărut în căsniciile chinezilor, din cauza enormelor costuri pe care le presupune creșterea lor și problemele aproape imposibile de depășit pentru a le oferi – la un preț accesibil – o pregătire școlară și profesională de calitate.
Căci, e un proverb care spune: dacă femeia nu vrea…Guvernul întreg e neputincios.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PEKÍN: MUCHO CHINO, POCO CHINO

China, el país más poblado del mundo, con más 1.400 millones de habitantes, reconoce ahora que le inquieta el descenso de natalidad que buscó durante lustros.
La aparente incongruencia de lamentar ahora lo que se ansiaba hace 70 años – reducir la natalidad -, desaparece si se la analiza económicamente. Y es que en los 50 del siglo pasado la China de Mao Tse tung padecía una hambruna horrenda que costó la vida a decenas de millones de personas. El Gobierno comunista de entonces abordó el problema por los dos extremos: por un lado programó muchas y grandes reformas y por otro lado buscó la reducción de consumidores, imponiendo un drástico control de la natalidad: un solo hijo por matrimonio.
En lo primero, los éxitos fueron relativos; en lo segundo, notables. Pero lo que parecía bueno en 1950 amenaza con ser malo en 2050. Si las familias no optan ya por tener por lo menos dos hijos por matrimonio, dentro de 30 años la población laboral china se habrá reducido en un 25% al mismo tiempo que el porcentaje de los jubilados superará el 30% del censo nacional. Es un panorama aterrador para el desarrollo y bienestar de un país que parecía abocado a un crecimiento económico imparable desde que el Partido Comunista logró aunar la economía de mercado con el monopolio del poder.
Pero los males no asoman sólo en el porvenir. Es muy probable que el descenso demográfico haya comenzado ya – oficialmente, el censo creció el años pasado un 0,53% – porque los datos que facilitan las distintas regiones se “arreglan al alza” porque las asignaciones presupuestarias son proporcionales al número de habitantes.
Y con poco crecimiento – o incluso retroceso – demográfico, el país ya padece actualmente agudos problemas sociales a causa de la política maoista. Para empezar, hoy en día el país tiene un exceso de 30 millones largos de varones. Porque lo de un solo hijo lo resolvían muchas parejas por la vía del aborto, un aborto que el machismo tradicional de la cultura china transformaba en abortos selectivos: ante todo, niñas.
Además, las familias que se atrevían a tener más de un hijo en la era maoísta, lo ocultaban a las autoridades para evitarse sanciones. Y al no figurar estos niños en los registros oficiales, se quedaban sin acceso a la escolaridad, con lo cual hoy en día hay una masa humana prácticamente inaprovechable en la sociedad china.
Claro que si estos fueron los males demográficos del pasado, los del presente no son más fáciles de corregir. La natalidad china ha descendido – oficialmente es de 1,3 hijos por mujer núbil frente al 1,64 en los EE.UU. -, pero la voluntad de tener más de un hijo casi ha desaparecido de los matrimonios chinos a causa de los enormes costos que genera la crianza y los problemas casi imposible de superar para darles – a un precio asequible – una formación escolar y profesional de calidad.
Y ya se sabe lo que dice el refrán: si una no quiere…todo un Gobierno no puede.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ALQAEDA, „MADE IN USA” Washington, Diana Negre

Pentagonul

Cea de a zecea aniversare a uciderii lui Bin Ladin de către o unitate a forțelor americane, la 2 mai 2011, nu prea a avut ecou în SUA, cu toate că se consideră a fi una dintre marile victorii americane asupra terorismului islamic.
Cu toate acestea, nimeni nu vrea să-și amintească de faptul că Alqaeda, organizația lui Bin Ladin, a fost creată, în mare măsură, chiar de SUA.
Căci, promovarea lui Bin Ladín – un miliardar saudit, cu vocație mai mult de iluminat, decât de om de afaceri – la poziția de lider al terorismului musulman a realizat-o Washingtonul, dorind, în vremea aceea, să profite de prosteasca invazie sovietică în Afganistan, acum mai mult de două decenii, pentru a grăbi prăbușirea URSS-ului. Pentagonul i-a ajutat cu bani, arme și consiliere tehnică pe mujahedini în războiul de gherilă și, în cadrul acestui program, pe însuși Bin Ladin, în demersurile acestuia pentru a crea o structură de recrutare a voluntarilor pentru cauza afgană.
Pentagonul a făcut o muncă excelentă; atât de excelentă, încât, câțiva ani mai târziu, oamenii săi nu-l mai puteau găsi pe Bin Ladín – devenit, între timp, inamicul nº1 al Occidentului – prin rețeaua de tuneluri din Tora Bora, pe care tocmai specialiștii militari americani o construiseră ca refugiu sigur în fața armatei sovietice.
Însă, succesele Alqaeda (în anii în care le-a obținut) nu s-au datorat numai SUA. S-ar putea spune că acele succese au fost o realizare comună a teroriștilor islamici.
Căci, Alqaeda s-a născut din viziunea leninistă a unui ideolog egiptean al mișcării Fraților Musulmani: acesta era convins că masele paupere și neajutorate din lumea islamică nu aveau forță pentru a se răscula. Rebeliunea trebuia să o organizeze și să o declanșeze specialiștii în manipularea maselor și organizarea de răscoale. Era o calchiere a subversiunii bolșevice, adaptată comunității musulmane.
Bin Ladin a preluat ideea; experții Pentagonului l-au ajutat să o pună în practică în Afganistan; Arabia Saudită a finanțat-o în cea mai mare parte, iar Pakistanul a sprijinit-o cu un important ajutor logistic. Iar elementul cheie pentru supraviețuirea Alqaeda l-a adus propia sa incoerență.
Căci, în toiul luptei afgane împotriva URSS, Alqaeda mergea călare pe entuziasmul tuturor anti-sovieticilor, însă nu reușea – poate nici ni voia – să monteze o schemă de conducere coerentă, de la minuscula ierarhie din vârf, până la baza operativă. Între ele exista un spațiu al nimănui, care făcea din Alqaeda mai mult o etichetă, un mit, decât o organizație. Vârful ierarhiei gândea strategia, iar bazele pregăteau tactica cu deplină autonomie. Acest lucru a funcționat doar în timpul euforiei succeselor.
Și totuși, atunci când lucrurile mergeau rău, era aproape imposibil să lovești în Alqaeda, deoarece conducătorii se schimbau ușor și repede, se putea renunța la ei, iar teroriștii erau grupuri independente, fără legături între ele. Cu toate că acționau cu elemente și motivații locale, aderau la Alqaeda pentru binele mitului și nu al vreunei cooperări concrete.
Nimeni nu a putut învinge miturile; …doar timpul. Iar două decenii nu pot șterge un mit, conform căruia, o revoluție ar aduce, într-adevăr, o lume mai bună.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ALQAEDA, “MADE IN USA”. Washington, Diana Negre

Bin Ladín

El décimo aniversario del asesinato de Bin Ladín, en una operación de las fuerzas norteamericanas, el 2 de mayo de 2011, tuvo poco eco en Estados Unidos, aunque es visto por todo el mundo como una de las grandes victorias estadounidenses sobre el terrorismo islámico.
Y si bien esto es cierto, nadie quiere acordarse de que en realidad Alqaeda, la organización creada por Bin Ladín, es mayormente un producto de los Estados Unidos.
Porque la promoción de Bin Ladín – un multimillonario saudita con más vocación de iluminado que de hombre de negocios – a líder del terrorismo musulmán la aupó Washington, involucrado en aprovechar la torpe invasión soviética del Afganistán de hace más de dos decenios para precipitar el hundimiento de la URSS. El Pentágono ayudó con dinero, armas y asesoramiento técnico a los mujaedin en su guerra de guerrillas y, dentro de este programa, a Bin Ladín en sus gestiones de creación de una trama de reclutamiento de voluntarios para la causa afgana.
El Pentágono hizo un trabajo excelente; tan excelente que años más tarde sus propios hombres no pudieron dar con Bin Ladín – ya enemigo nº1 de Occidente – en el entramado de cuevas de Tora Bora que los propios especialistas militares de los EE.UU. habían desarrollado como un refugio seguro contra el ejército soviético.
Pero los éxitos de Alqaeda (durante los años en que los tuvo) no se debieron solamente a los EE.UU. Se podría decir que esos éxitos fueron una especie de Fuenteovejuna terrorista.
Porque Alqaeda nació de la visión leninista de un ideólogo egipcio de los Hermanos Musulmanes que estaba convencido de que las masas depauperadas y desamparadas del mundo islámico carecían de fuerza para rebelarse y que esa rebelión tenían que generarla especialistas en la manipulación de masas y organización de sublevaciones. Era un calco de la subversión bolchevique trasladado a la comunidad musulmana.
Bin Ladín recogió la idea; los expertos del Pentágono le ayudaron a ponerla en práctica en Afganistán; Arabia Saudita la financió mayormente, mientras que el Pakistán prestaba una ayuda logística importantísima. Y el elemento clave para la supervivencia de Alqaeda lo aportó su propia incoherencia.
Y es que en lo álgido de la lucha afgana contra la URSS, Alqaeda galopaba sobre el entusiasmo de todos los antisoviéticos, pero no lograba – quizá, ni buscaba –montar un esquema de mando coherente desde la minúscula cúpula dirigente hasta las bases operativas. Entre unas y otras había un espacio de nadie que hacía de Alqaeda más una etiqueta, un mito, que una organización. Eso de que la cúpula pensase estratégicamente y que las bases lo hicieran tácticamente y con plena autonomía funcionaba solo durante la euforia de los triunfos.
Pero en contrapartida, cuando las cosas iban mal, resultaba casi imposible acabar con Alqaeda porque los dirigentes eran intercambiables, prescindibles, mientras que los terroristas eran grupos inconexos que, si bien actuaban con elementos y motivaciones locales, se adherían a Alqaeda en aras del mito, no de una cooperación concreta.
Y con los mitos no ha podido nadie; nadie… excepto el tiempo. Y dos decenios son muy poco tiempo para acabar con el mito de que una revolución traerá de verdad un mundo mejor.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ALQAEDA, PUTEREA UNUI MIT

Usama Bin Ladin

Cea de a zecea aniversare a uciderii lui Bin Ladin i-a redat, pentru o zi, organizației Alqaeda protagonismul mondial pe care l-a avut în urma atentatului asupra turnurilor gemene din New York (11 septembrie 2001). Însă, acum 20 de ani, la fel ca în ziua de azi, Alqaeda a avut putere, mai degrabă, ca idee – ca mit – și nu ca forță revoluționară.
Căci, dacă urmărim fără pasiune istoria structurii teroriste montate de sauditul Bin Ladin, ceea ce iese puternic în relief este că violența islamică actuală are rădăcini intelectuale. Un gânditor egiptean din mișcarea Frații Musulmani – Said Qutb – a fost cel care, în secolul trecut, a avut ideea să recurgă la miloacele leniniste ale subversiunii, pentru a reînnoi lumea musulmană, adică, să lanseze, în secolul al XX-lea, un război sfânt, un jihad, la fel ca cel proclamat de Muhammad, în secolul al VII-lea.
Qutb și Frații Musulmani erau disperați de marasmul în care zăcea comunitatea islamică, din cauza colonialismului albilor și a endemicei corupții locale. În plus, Qutb credea, la fel ca Lenin, că masele trebuie să fie împinse spre revoluție, deoarece ele singure niciodată nu găsesc nici forța și nici liderii potriviți pentru a se răscula.
Frații Musulmani n-au reușit niciodată să se impună în lumea musulmană, însă ideile lor au circulat și au fost preluate de unul dintre mentorii politici ai lui Bin Ladin, palestinianul, Abdulah Azzam. Ceea ce nu au avut Qutb și Frații Musulmani – bani, ajutor american și o șansă extraordinară (războiul afgan împotriva URSS a determinat SUA să-i ajute masiv pe Bin Ladin și pe mujahedinii săi) – a avut din plin Bin Ladin. Și a știut să se folosească foarte bine de toate aceste oportunități.

Combatanți ISIS

Istoria teroristă a milionarului saudit cu vocație de mesia revoluționar și a organizației sale este bine cunoscută și nu merită să o mai amintesc. Însă trebuie să menționez că aureola organizației Alqaeda și chiar supraviețuirea ei până în prezent (doar ca entitate de calibru mai redus) se datorează, mai ales, nedefinirii sale structurale. Vârful ei conducător este minuscul și niciodată nu a abordat subiecte concrete. Gândea strategia, însă nu și tactica terorii. Prin urmare, conducerile locale erau cele care duceau la îndeplinire atentatele și loviturile. În plus, cei de la vârf, mai întâi Bin Ladin și pe urmă succesorii săi erau conștienți de faptul că puterea lor era mai mult mitul care s-a format în jurul lor. De aici, zgârcenia cu care acceptau în anturajul lor grupurile teroriste locale. Asta nu însemna că, după caz, nu le acordau asistență tehnică pentru vreo campanie de-a lor.
Cazul cel mai celebru a fost Statul Islamic al lui Al Bagdadi, apărut în Irak, în urma invaziei americane, și care, la început, a fost „un grup apropiat” de Alqaeda, fără să fie acceptat vreodată ca parte componentă a acesteia. Din contră, succesele lui Al Bagdadi în Irak și Siria au declanșat o amară rivalitate între Statul Islamic și Alqaeda.
Istoria terorismului islamic actual pare să fi intrat pe o linie moartă, cu episoade individuale proclamate cu surle și trâmbițe ca fiind pregătite de organizații. Și, totuși, riscul ca violența să reizbunească este, acum, foarte mare.
Retragerea trupelor americane și a aliaților din Afganistan lasă în urmă un vid foarte tentant pentru teroriști. Iar, semințele ranchiunei și disperării germinează cu puterea enormă a întregii lumi islamice, în fața imobilismului social și politic și a sărăciei de neclintit a maselor.
Sunt pe punctul de a se mobiliza elemente pentru un nou jihad; lipsește doar scânteia, și mai ales, un lider carismatic cu calități de mare organizator.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

ALQAEDA, LA FUERZA DEL MITO

Usama Bin Ladin

El décimo aniversario del asesinato de Bin Ladín ha devuelto por un día a Alqaeda el protagonismo mundial que tuvo a raíz del atentado contra las torres gemelas de Nueva York (11 IX 2001). Pero hace 20 años, al igual que hoy, Alqaeda ha tenido más fuerza como idea –como mito – que como fuerza revolucionaria.
Porque si se sigue sin pasión la historia del tinglado terrorista montado por el saudita Bin Ladín, lo que destaca poderosamente es que la violencia islámica actual tiene raíces intelectuales. Fue un pensador egipcio de los Hermanos Musulmanes – Said Qutb – quien, el siglo pasado, pensó en recurrir a métodos leninistas de subversión para renovar el mundo musulmán- Para lanzar en el siglo XX una yihad como la que proclamó Mahoma en el siglo VII.
Qutb y los Hermanos Musulmanes estaban desesperados del marasmo en el que había caído la comunidad islámica a causa del colonialismo blanco y la endémica corrupción local. Además, Qutb creía, como Lenin, que a las masas hay que llevarlas a la revolución, porque por si mismas no encontrarían jamás fuerza y líderes suficientes para un alzamiento.
Los Hermanos Musulmanes no llegaron nunca a imponerse en el mundo musulmán, pero sus ideas seguían circulando y fueron recogidas por uno de los mentores políticos de Bin Ladín, el palestino, Abdulá Azzam. Y lo que no habían tenido Qutb y los Hermanos – dinero, ayuda estadounidense y una oportunidad óptima (la guerra afgana contra la URSS determinó que los EE.UU ayudarán masivamente a Bin Ladín y sus mujaedin) – lo tuvo con creces Bin Ladín. Y las aprovechó.

Combatientes ISIS

La historia terrorista del millonario saudita con vocación de mesías revolucionario y su organización es demasiado conocida para volverla a contar. Pero sí que hay que recordar que el aura de Alqaeda y hasta su supervivencia hasta hoy en día (aunque como entidad de menor calibre) se debe ante todo a su indefinición estructural. La cúpula directiva fue y es minúscula y nunca se dedicó a temas concretos. Pensaba la estrategia, no la táctica del terror. Consecuentemente, eran los mandos locales quienes llevaban a cabo los atentados y los golpes de mano. La cúpula dirigente, primero con Bin Ladín y luego con sus sucesores, era, además, consciente de que su fuerza era el mito que se había formado en torno a ella. De ahí que fuera muy cicatera a la hora de integrar en su ámbito grupos terroristas locales. Lo que no significaba que, caso por caso, les prestara asistencia técnica para alguna de sus campañas.
El caso más sonado fue el Estado Islámico de El Bagdadí, nacido en el Irak a raíz de la invasión estadounidense, y que fue, en un principio, “grupo afín” a Alqaeda, pero nunca fue admitido por esta como parte integrante de la organización. Al contrario, los éxitos de El Bagdadi en Irak y Siria acabaron por generar una rivalidad amarga entre su organización y Alqaeda.
La historia del actual rebrote del terrorismo islámico parece haber entrado en vía muerta, en la de los episodios individuales reclamados a bombo y platillo como actos preparados por las organizaciones. Pero el riesgo de que la violencia resurja es ahora muy grande.
La retirada de las tropas de los EEUU y aliados de Afganistán crea un vació territorial muy tentador para los terroristas. Y la semilla de rencor y desesperación está germinando con fuerza enorme en todo el mundo islámico, ante el inmovilismo social y político y la inamovible pobreza de las masas.
Los elementos para una nueva yihad a gran escala están a punto para movilizarse; solo falta una chispa y, sobre todo, un líder carismático con dotes de gran organizador.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

LIBIA: ȚARĂ, NU; PETROL, DA

Libia este versiunea politico-africană a „săracului bogat”. Are multe probleme și majoritatea dintre ele sunt cronice, însă haosul care domnește – mai degrabă este un război civil – și în care se află țara, de mai mult de un deceniu, se datorează luptei pentru hidrocarburi; pentru enormele beneficii obținute din vânzarea lor. Și iată că ONU speră să rezolve toate aceste probleme cu niște alegeri generale, spre sfârșitul anului.
Desigur, lupta se desfășoară într-un cadru social-politic: acela că, în realitate, Libia niciodată n-a fost o singură țară, ci cel puțin trei. Nici din punct de vedere etnic, și nici cultural nu există nimic comun între vestul țării – aproape magrebian –, unde se află capitala, Tripoli, și treimea orientală, cu capitala la Bengazi, foarte legată de Egipt. Gaddafi, cel care a fost înlăturat atât de dramatic (originar din centrul țării), a menținut unitatea națională libiană cu mână de fier, exploatând rivalitatea dintre est și vest.
Dar, odată dispărut Gaddafi și regimul său, Libia s-a pulverizat politic și militar. Zonele controlate de Tripoli și Bengazi sunt minime, căci, în restul țării, stăpânesc bande locale. Toată lumea urăște pe toată lumea, iar consens există doar în privința a două subiecte: să se impună legea pumnului în zonele stăpânite și să se mențină extracția și vânzarea hidrocarburilor. Iar aceasta este o afacere fabuloasă deoarece se face dur, fără menajamente: vânzări și re-vânzări clandestine de țiței, fără taxe fiscale; se plătește doar câștigul bandelor, iar acesta… este negociabil.
Vidul de putere și tentația afacerilor au transformat rapid pseudo-războiul civil libian într-un conflict internațional, în care s-au amestecat, pe lângă protagoniștii locali, și Rusia, Turcia, Egiptul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe și – aproape nedisimulat – Franța, ale cărei întreprinderi petrochimice au mari interese în această țară.

Khalifa Haftar

Figura dominantă în războiul civil a fost căpetenia Khalifa Haftar, de 70 de ani, care apără, cu ajutorul unor mercenari africani și ruși, înteresele din Bengazi și, încă și mai tare, intereresele sale proprii. În această muncă l-au ajutat, până acum, Egiptul, Emiratele, Rusia și, uneori, Arabia și Franța… cu toate că aceasta din urmă nu recunoaște. Turcia, care în Siria colaborează cu Moscova, aici se aliniază cu Tripoli și chiar cu occidentalii, care, în ceea ce privește restul politicii turcești sunt pe postul de vecini odioși.
La fel ca protagoniștii naționali din războiul civil libian, și actorii străini au în mod oficial „obiective strategice”. Însă, în realitate, toată lumea vrea, din tot acest conflict haotic, să aibă partea leului, atunci când se împarte afacerea cu țiței.
Doar ONU joacă fără arme și fără pofte mercantile evidente. Rău este că, de la început, ar vrea să rezolve drama libiană pe cale electorală… și aceasta într-o țară care cunoaște democrația din auzite și a organizat doar trei alegeri, în mai mult de zece ani…!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

LIBIA: PAÍS, NO; PETRÓLEO, SÍ

Libia es la versión político-africana del ”pobre rico”. Sus problemas son muchos y la mayoría, crónicos, pero el caos imperante – sería más correcto decir la casi guerra civil – en que está sumergido el país, desde hace más de un decenio, se debe a la lucha por sus hidrocarburos; por los enormes beneficios que generan sus ventas. Y ahora, la ONU espera arreglar todo esto con unas elecciones generales, a finales de año.
Naturalmente, esta lucha tiene un marco socio-político: el de que, en realidad, Libia no fue nunca un país, sino por lo menos tres. Ni étnica ni culturalmente hay nada en común entre el oeste – casi magrebí –, donde está enclavada la capital, Trípoli, y el tercio oriental, con la capital en Bengasi, muy vinculado a Egipto. El dramáticamente derrocado Gaddafi (oriundo del centro del país) mantuvo la unidad nacional libia con mano de hierro y explotando la rivalidad este-oeste.
Desaparecido Gaddafi y su régimen, Libia se pulverizó política y militarmente. Las zonas controladas por Trípoli y Bengasi eran mínimas, imperando en el resto del país banderías locales. Todo el mundo odiaba a todo el mundo y el consenso imperaba solo en dos temas: en imponer la ley del puño sobre las zonas dominadas y en mantener en funcionamiento la extracción y venta de los hidrocarburos. Y éste era un negocio fabuloso porque se hacía a la brava: ventas y reventas clandestinas del crudo, sin gravámenes fiscales; sólo se pagaba la mordida de las bandas…y ésta era negociable.

Khalifa Haftar

El vacío de poder y la tentación del negocio transformaron rápidamente la pseudo guerra civil libia en un conflicto internacional en el que intervienen, además de los protagonistas locales, Rusia, Turquía, Egipto, Arabia Saudita, los Emiratos Árabes y – con mal disimulo – Francia, cuyas petroquímicas tienen grandes intereses en el país.
La figura dominante de la guerra civil ha sido el caudillo Jalifa Haftar, de 70 años, que defiende con mercenarios africanos y rusos los intereses de Bengasi y, más aún, los suyos propios. En esto le han ayudado hasta ahora Egipto, Emiratos, Rusia y, a ratos, Arabia y Francia… aunque ésta lo negara siempre. Turquía, que en Siria colabora con Moscú, aquí se alinea con Trípoli y hasta con los occidentales, que en el resto de la política turca desempeñan el papel del vecino odioso.

Khalifa Haftar

Como los protagonistas nacionales de la guerra civil libia, los actores extranjeros tienen oficialmente “metas estratégicas”. Pero, en realidad, todo el mundo en este caótico conflicto quiere en primer lugar llevarse la parte del león en el reparto del negocio petrolero.
Solamente la ONU juega sin armas y sin apetencias mercantiles evidentes. Lo malo es que, desde el principio, pretende resolver el drama libio por la vía electoral… ¡ en una nación que solo conoce la democracia de oídas y ha celebrado tan solo tres comicios en diez años largos…!

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Biden, președindele necunoscut Washington, Diana Negre

După aproape o sută de zile de mandat prezidențial, Joe Biden a rostit un discurs în Congresul SUA, unde, puținătatea asistenței din cauza pandemiei COVOD și lipsa vigorii cu care ne-a obișnuit noul președinte, s-au adăugat surprizei unor propuneri pe care le-a făcut în numele administrației sale.
Dacă lipsa de grație era previzibilă, în schimb, programul său nu era. Biden, un om care nu s-a remarcat niciodată prin vreo fermitate politică și care, în timpul sărăcăcioasei sale campanii, a lăsat să se înțeleagă că va fi vocea cumpătării și vehiculul pentru vindecarea divizării americanilor, s-a situat pe linia celor mai progresiști președinți din istoria țării.
Nu numai că a prezentat un program de cheltuieli publice ieșit din comun, de 6 bilioane de dolari, care vor deveni 10, atunci când se vor adăuga bugetului național, ceea ce va face ca datoria federală să urce la 30 de bilioane, dar scopurile pentru care vor fi alocați acești bani reprezintă o revoluție în concepția despre viață a americanilor.
Biden a prezentat aceste cheltuieli ca pe un program de „investiții” foarte asemănător cu modul de abordare al europenilor, ceea ce, în SUA, este perceput ca socialism. Până acum, pentru americani, asemenea programe însemnau să trăiești din supa săracului, adică, să lași bunăstarea tuturor în mâinile statului și să îngrădești ambițiile personale, pe altarul unei mai mari dreptăți sociale.

Nu aceasta a fost traiectoria țării spre care au emigrat europenii timp de secole și care oferea puține garanții, dar, multe oportunități. În Europa denumim, în mod obișnuit, acest sistem drept „capitalism sălbatic”, însă la două secole după ce s-au constituit ca țară, cele 13 colonii fondatoare ale SUA au devenit 50 de state, situându-se ca primă putere militară, după Primul Război Mondial, iar după cel de al Doilea Război Mondial, s-a consolidat ca primă putere științifică, tehnologică și financiară.
La aceasta se adaugă faptul că, oricât de mult ar râde restul lumii de plăcerea americanilor de a mânca hamburgheri, de stilul lor sărac de a se îmbrăca sau de gusturile lor plebee, țara aceasta este, acum, un punct de referință culturală, pe care îl copiază chiar și cei care îl disprețuiesc, de vreme ce poartă tricouri americane și chiar își pun șapca invers, cu cozorocul la ceafă.
Acum, nu numai europenii, dar și asiaticii, africanii și sudamericanii emigrează spre această țară, presupus sălbatică și ostilă, în căutare de oportunități și de o viață mai bună.
Chiar și în momentul actual, în plină criză economică, americanii au făcut față situației mai bine decât restul lumii. Grație tehnologiei și investițiilor lor a fost posibil să se obțină un vaccin anti-COVID mai repede decât ar fi putut prevedea cineva.
Nu că cercetătorii lor ar fi mai capabili, însă țara oferă o infrastructură cu care descoperirile se pot pune mai repede în practică. Cazul vaccinului Pfizer este un bun exemplu în acest sens, deoarece oamenii de știință turci, stabiliți în Germania, care au descoperit formula vaccinului, pentru a-l produce, au fost nevoiți să recurgă la o firmă americană, sprijinită de guvernul SUA.
Însă, dacă restul lumii privește spre America, se pare că americanilor le place din ce în ce mai puțin să fie o supraputere, iar Biden și echipa sa se arată dispuși să coboare din autobuz pentru a urma modelele altor țări, care au elaborat mari programe sociale, dar care au obținut mai puține succese economice sau tehnologice.
De fapt, ne putem întreba dacă Biden reflectă felul de a simți al majorității cetățenilor americani, sau mai degrabă se folosește de poziția în care se află pentru a lua măsuri revoluționare, de care mulți se tem că vor fi ireversibile.
Schimbările propuse în discursul de miercuri, împreună cu alte măsuri luate deja în primele o sută de zile de când este la Casa Albă, ne dau temei să credem că Biden dispune de un mare sprijin popular. Însă acea majoritate electorală care l-a adus la Casa Albă este puțin peste 3%, ceea ce ne face să bănuim că aproape jumătate de țară ar putea fi uluită și nemulțumită de societatea pe care vrea președintele să o impună.

În Europa, acestea sunt măsuri obișnuite, însă, în SUA, nici în universități și nici în învățământul preșcolar asistența medicală nu este gratuită, și nici concediile nu sunt mari. Iar Biden i-a propus țării să schimbe lucrurile acestea. Nota de plată, asigură el, poate fi plătită mărind impozitele „celorlalți”, adică, ale celor foarte bogați.
Cei care câștigă mai puțin de 400.000 $ nu vor fi afectați, conform propunerilor sale, căci cei care vor plăti vor fi marile întreprinderi și miliardarii. Mulți se tem că socotelile nu se vor potrivi, și că atât marile întreprinderi, cât și miliardarii vor emigra spre câmpii mai verzi și mai primitoare, iar facturile publice nu vor fi plătite de nimeni, ceea ce va aduce o inflație, în urma căreia, vor sărăci toți, începând cu cei mai săraci.
Deocamdată, este posibil ca urmările acestei noi politici să nu fie vizibile, deoarece, după un an de contracție economică din cauza COVID-ului, țara înregistrează o creștere explozivă. În acest trimestru, a depășit 6%: lumea dă năvală la centrele comerciale, după un an în care au stat închise; și vine cu buzunarele pline, grație cecurilor de 1.200 de $ de anul trecut și de 1000 de $ din anul acesta, pe care guvernul le-a împărțit cu mare generozitate aproape tuturor.
La măsurile economice se adaugă și alte schimbări sociale, cum ar fi o creștere a numărului imigranților sau noile controale asupra sistemului de învățământ, sau încercările de a mări numărul statelor din componența SUA, pentru a spori fotoliile democraților, sau de a crește numărul magistraților din Tribunalul Suprem, pentru a putea modifica după bunul plac Constituția.
Asemenea schimbări de anvergură ar fi, probabil, acceptate dacă ar exista și un amplu mandat popular, așa cum s-a întâmplat acum optzeci de ani cu Frank D. Roosevelt, cel care a făcut reforme importante, însă Biden a câștigat alegerile printr-o diferență de doar 3%, datorită voturilor celor de centru și ale moderaților, care, pur și simplu, voiau să scape de un personaj ca Donald Trump.
Poate de aceea, Biden – sau echipa care îl manevrează – are multă grabă: peste 18 luni, vor avea loc, din nou, alegeri parlamentare, care ar putea să-i lase pe democrați fără acea subțire majoritate de care se bucură, în prezent, în ambele Camere: în Senat domină printr-un singur vot, iar în Congres, avantajul lor este de șase voturi, ceea ce înseamnă că prin schimbarea unui singur senator sau a patru congresmeni, republicanii ar dobândi controlul legislativului, putând, astfel, să blocheze programele lui Biden.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Biden, el presidente desconocido Washington, Diana Negre

A casi cien días de su mandato presidencial, Joe Biden se dirigió al pueblo norteamericano a través de un discurso en el Congreso de Estados Unidos, donde la escasez de asistentes a causa del Covid y el poco brío a que el nuevo presidente nos tiene habituado, se unieron a la sorpresa ante sus propuestas de gobierno.
Si lo desangelado era previsible, no lo era su programa, que pone a Biden, un hombre que jamás se distinguió por sus bríos políticos y que dio a entender durante su parca campaña que sería la voz de la moderación y el vehículo para curar las divisiones entre los norteamericanos, en la línea de los presidentes más progresistas en la historia del país.
No solo presentó un programa de gasto público descomunal, de 6 billones de dólares que se elevan a 10 cuando se suman al presupuesto nacional y que va camino de poner la deuda federal en 30 billones, sino que los fines a que quiere destinar este dinero representan una revolución para el concepto de vida norteamericano.
Este gasto lo presentó Biden como un programa de “inversiones” muy parecido a los planteamientos europeos que en Estados Unidos se entienden como socialismo. Hasta ahora, para los norteamericanos, semejantes programas significaban vivir de la sopa boba, es decir, dejar el bienestar de todos en manos del Estado y limitar las ambiciones personales en aras de una mayor justicia social.
Esta no ha sido la trayectoria del país al que los europeos emigraron durante siglos y que les ofrecía pocas garantías pero muchas oportunidades. En Europa calificamos a menudo este sistema de “capitalismo salvaje”, pero al cabo de un par de siglos de constituirse en país, las 13 colonias fundadoras de Estados Unidos, se habían convertido en 50 estados y en la primera potencia militar después de la Primera Guerra Mundial y, al acabar la Segunda Guerra Mundial, era también la primera potencia científica, tecnológica y financiera.
A esto se suma que, por mucho que el resto del mundo se burle de la afición norteamericana a las hamburguesas, su pobre estilo a la hora de vestir o sus gustos plebeyos, el país es ahora un referente cultural, copiado incluso por los mismos que lo menosprecian pero visten con camisetas norteamericanas y hasta se calan las gorras de baseball al revés.

Ya no son solo los europeos, sino los asiáticos, africanos y sudamericanos quienes emigran a este país supuestamente salvaje y hostil en busca de oportunidades y una vida mejor.
Ahora, en medio de las crisis económicas, los norteamericanos también han capeado los temporales mejor que el resto del mundo y es gracias a su tecnología e inversiones que ha sido posible conseguir una vacuna contra el Covid en un plazo mucho más breve de lo que nadie podía anticipar.
No es que sus investigadores sean más listos, pero el país les ofrece una infraestructura para hacer productivos sus hallazgos. El caso de la vacuna Pfizer es un buen ejemplo, pues los científicos turcos asentados en Alemania que hallaron la fórmula para producirla, tuvieron que recurrir a una empresa norteamericana, detrás de la cual había el respaldo del gobierno de Estados Unidos.
Pero si el resto del mundo mira hacia América, parece que a los norteamericanos cada día les gusta menos ser una superpotencia y Biden y su equipo se muestran dispuestos a bajarse del carro para seguir los modelos de otros países con grandes programas sociales pero con menos logros económicos o tecnológicos.
En realidad, uno puede preguntarse si Biden refleja el sentir de la mayoría de sus ciudadanos, o más bien aprovecha la posición en que se encuentra para tomar medidas revolucionarias que muchos temen que serán irreversibles.
Lo cierto es que los cambios propuestos en el discurso del miércoles, sumados a otras medidas ya tomadas en los cien días que lleva en la Casa Blanca, darían pie a pensar que Biden cuenta con un gran apoyo popular. Pero lo cierto es que la mayoría electoral que le llevó al poder es de poco más del 3% lo que hace sospechar que casi medio país podría estar tan sorprendido como descontento ante la sociedad que les quiere imponer.
En Europa son medidas habituales, pero en Estados Unidos ni la universidad ni el parvulario ni la atención médica son gratuitos, ni las vacaciones largas. Y cambiar esto es lo que Biden le ha propuesto al país. La factura, asegura, se puede pagar fácilmente subiendo los impuestos “a los otros”, es decir, a los muy ricos.
Los que ganen menos de 400.000 $ no verán, según sus propuestas, aumentos fiscales y quienes pagarán serán las empresas grandes y los supermillonarios. Muchos temen que las cuentas no salgan, que tanto las grandes empresas como los multimillonarios emigren a prados más verdes y acogedores y que las facturas públicas se queden sin pagar lo que acabaría llevando a una inflación que empobrecería a todos, empezando…. por los más pobres.
De momento, es probable que las consecuencias de esta nueva política no sean visibles, porque después de un año de contracción económica por el covid, el país está registrando un crecimiento explosivo que este trimestre superó el 6%: la gente se está lanzando a los centros comerciales después de un año de encierro; y lo hace con los bolsillos repletos gracias a los cheques de 1.200 $ el año pasado primero y de 1000 $ este, que el gobierno ha distribuido generosamente a casi todos.

A las medidas económicas se añaden otros cambios sociales, como un gran incremento en el número de inmigrantes o nuevos controles sobre el sistema educativo, o los intentos de ampliar el número de estados para ganar escaños demócratas, o de añadir magistrados al Tribunal Supremo, para poder alterar a gusto la Constitución.
Semejantes cambios, de gran envergadura, serían probablemente aceptados si correspondieran a un amplio mandato popular, como ocurrió hace ocho décadas con Frank D Roosevelt, quien introdujo reformas importantes, pero Biden solo ganó por un 3% de ventaja las elecciones y lo hizo con la ayuda de votos de centro y moderados que simplemente querían librarse de un personaje como Donald Trump.
Quizá por eso, Biden – o quizá el equipo que lo maneja – tiene prisa: dentro de 18 meses vuelven las elecciones parlamentarias que podrían quitar a los demócratas la escasa mayoría de que gozan en ambas Cámaras: en el Senado tan solo dominan por un escaño y en la Cámara su ventaja es de tan solo de 6, lo que significa que el cambio de un solo senador o de cuatro congresistas devolverían a los republicanos el control legislativo y podrían bloquear los programas de Biden.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.