Biden, președindele necunoscut Washington, Diana Negre

După aproape o sută de zile de mandat prezidențial, Joe Biden a rostit un discurs în Congresul SUA, unde, puținătatea asistenței din cauza pandemiei COVOD și lipsa vigorii cu care ne-a obișnuit noul președinte, s-au adăugat surprizei unor propuneri pe care le-a făcut în numele administrației sale.
Dacă lipsa de grație era previzibilă, în schimb, programul său nu era. Biden, un om care nu s-a remarcat niciodată prin vreo fermitate politică și care, în timpul sărăcăcioasei sale campanii, a lăsat să se înțeleagă că va fi vocea cumpătării și vehiculul pentru vindecarea divizării americanilor, s-a situat pe linia celor mai progresiști președinți din istoria țării.
Nu numai că a prezentat un program de cheltuieli publice ieșit din comun, de 6 bilioane de dolari, care vor deveni 10, atunci când se vor adăuga bugetului național, ceea ce va face ca datoria federală să urce la 30 de bilioane, dar scopurile pentru care vor fi alocați acești bani reprezintă o revoluție în concepția despre viață a americanilor.
Biden a prezentat aceste cheltuieli ca pe un program de „investiții” foarte asemănător cu modul de abordare al europenilor, ceea ce, în SUA, este perceput ca socialism. Până acum, pentru americani, asemenea programe însemnau să trăiești din supa săracului, adică, să lași bunăstarea tuturor în mâinile statului și să îngrădești ambițiile personale, pe altarul unei mai mari dreptăți sociale.

Nu aceasta a fost traiectoria țării spre care au emigrat europenii timp de secole și care oferea puține garanții, dar, multe oportunități. În Europa denumim, în mod obișnuit, acest sistem drept „capitalism sălbatic”, însă la două secole după ce s-au constituit ca țară, cele 13 colonii fondatoare ale SUA au devenit 50 de state, situându-se ca primă putere militară, după Primul Război Mondial, iar după cel de al Doilea Război Mondial, s-a consolidat ca primă putere științifică, tehnologică și financiară.
La aceasta se adaugă faptul că, oricât de mult ar râde restul lumii de plăcerea americanilor de a mânca hamburgheri, de stilul lor sărac de a se îmbrăca sau de gusturile lor plebee, țara aceasta este, acum, un punct de referință culturală, pe care îl copiază chiar și cei care îl disprețuiesc, de vreme ce poartă tricouri americane și chiar își pun șapca invers, cu cozorocul la ceafă.
Acum, nu numai europenii, dar și asiaticii, africanii și sudamericanii emigrează spre această țară, presupus sălbatică și ostilă, în căutare de oportunități și de o viață mai bună.
Chiar și în momentul actual, în plină criză economică, americanii au făcut față situației mai bine decât restul lumii. Grație tehnologiei și investițiilor lor a fost posibil să se obțină un vaccin anti-COVID mai repede decât ar fi putut prevedea cineva.
Nu că cercetătorii lor ar fi mai capabili, însă țara oferă o infrastructură cu care descoperirile se pot pune mai repede în practică. Cazul vaccinului Pfizer este un bun exemplu în acest sens, deoarece oamenii de știință turci, stabiliți în Germania, care au descoperit formula vaccinului, pentru a-l produce, au fost nevoiți să recurgă la o firmă americană, sprijinită de guvernul SUA.
Însă, dacă restul lumii privește spre America, se pare că americanilor le place din ce în ce mai puțin să fie o supraputere, iar Biden și echipa sa se arată dispuși să coboare din autobuz pentru a urma modelele altor țări, care au elaborat mari programe sociale, dar care au obținut mai puține succese economice sau tehnologice.
De fapt, ne putem întreba dacă Biden reflectă felul de a simți al majorității cetățenilor americani, sau mai degrabă se folosește de poziția în care se află pentru a lua măsuri revoluționare, de care mulți se tem că vor fi ireversibile.
Schimbările propuse în discursul de miercuri, împreună cu alte măsuri luate deja în primele o sută de zile de când este la Casa Albă, ne dau temei să credem că Biden dispune de un mare sprijin popular. Însă acea majoritate electorală care l-a adus la Casa Albă este puțin peste 3%, ceea ce ne face să bănuim că aproape jumătate de țară ar putea fi uluită și nemulțumită de societatea pe care vrea președintele să o impună.

În Europa, acestea sunt măsuri obișnuite, însă, în SUA, nici în universități și nici în învățământul preșcolar asistența medicală nu este gratuită, și nici concediile nu sunt mari. Iar Biden i-a propus țării să schimbe lucrurile acestea. Nota de plată, asigură el, poate fi plătită mărind impozitele „celorlalți”, adică, ale celor foarte bogați.
Cei care câștigă mai puțin de 400.000 $ nu vor fi afectați, conform propunerilor sale, căci cei care vor plăti vor fi marile întreprinderi și miliardarii. Mulți se tem că socotelile nu se vor potrivi, și că atât marile întreprinderi, cât și miliardarii vor emigra spre câmpii mai verzi și mai primitoare, iar facturile publice nu vor fi plătite de nimeni, ceea ce va aduce o inflație, în urma căreia, vor sărăci toți, începând cu cei mai săraci.
Deocamdată, este posibil ca urmările acestei noi politici să nu fie vizibile, deoarece, după un an de contracție economică din cauza COVID-ului, țara înregistrează o creștere explozivă. În acest trimestru, a depășit 6%: lumea dă năvală la centrele comerciale, după un an în care au stat închise; și vine cu buzunarele pline, grație cecurilor de 1.200 de $ de anul trecut și de 1000 de $ din anul acesta, pe care guvernul le-a împărțit cu mare generozitate aproape tuturor.
La măsurile economice se adaugă și alte schimbări sociale, cum ar fi o creștere a numărului imigranților sau noile controale asupra sistemului de învățământ, sau încercările de a mări numărul statelor din componența SUA, pentru a spori fotoliile democraților, sau de a crește numărul magistraților din Tribunalul Suprem, pentru a putea modifica după bunul plac Constituția.
Asemenea schimbări de anvergură ar fi, probabil, acceptate dacă ar exista și un amplu mandat popular, așa cum s-a întâmplat acum optzeci de ani cu Frank D. Roosevelt, cel care a făcut reforme importante, însă Biden a câștigat alegerile printr-o diferență de doar 3%, datorită voturilor celor de centru și ale moderaților, care, pur și simplu, voiau să scape de un personaj ca Donald Trump.
Poate de aceea, Biden – sau echipa care îl manevrează – are multă grabă: peste 18 luni, vor avea loc, din nou, alegeri parlamentare, care ar putea să-i lase pe democrați fără acea subțire majoritate de care se bucură, în prezent, în ambele Camere: în Senat domină printr-un singur vot, iar în Congres, avantajul lor este de șase voturi, ceea ce înseamnă că prin schimbarea unui singur senator sau a patru congresmeni, republicanii ar dobândi controlul legislativului, putând, astfel, să blocheze programele lui Biden.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Biden, el presidente desconocido Washington, Diana Negre

A casi cien días de su mandato presidencial, Joe Biden se dirigió al pueblo norteamericano a través de un discurso en el Congreso de Estados Unidos, donde la escasez de asistentes a causa del Covid y el poco brío a que el nuevo presidente nos tiene habituado, se unieron a la sorpresa ante sus propuestas de gobierno.
Si lo desangelado era previsible, no lo era su programa, que pone a Biden, un hombre que jamás se distinguió por sus bríos políticos y que dio a entender durante su parca campaña que sería la voz de la moderación y el vehículo para curar las divisiones entre los norteamericanos, en la línea de los presidentes más progresistas en la historia del país.
No solo presentó un programa de gasto público descomunal, de 6 billones de dólares que se elevan a 10 cuando se suman al presupuesto nacional y que va camino de poner la deuda federal en 30 billones, sino que los fines a que quiere destinar este dinero representan una revolución para el concepto de vida norteamericano.
Este gasto lo presentó Biden como un programa de “inversiones” muy parecido a los planteamientos europeos que en Estados Unidos se entienden como socialismo. Hasta ahora, para los norteamericanos, semejantes programas significaban vivir de la sopa boba, es decir, dejar el bienestar de todos en manos del Estado y limitar las ambiciones personales en aras de una mayor justicia social.
Esta no ha sido la trayectoria del país al que los europeos emigraron durante siglos y que les ofrecía pocas garantías pero muchas oportunidades. En Europa calificamos a menudo este sistema de “capitalismo salvaje”, pero al cabo de un par de siglos de constituirse en país, las 13 colonias fundadoras de Estados Unidos, se habían convertido en 50 estados y en la primera potencia militar después de la Primera Guerra Mundial y, al acabar la Segunda Guerra Mundial, era también la primera potencia científica, tecnológica y financiera.
A esto se suma que, por mucho que el resto del mundo se burle de la afición norteamericana a las hamburguesas, su pobre estilo a la hora de vestir o sus gustos plebeyos, el país es ahora un referente cultural, copiado incluso por los mismos que lo menosprecian pero visten con camisetas norteamericanas y hasta se calan las gorras de baseball al revés.

Ya no son solo los europeos, sino los asiáticos, africanos y sudamericanos quienes emigran a este país supuestamente salvaje y hostil en busca de oportunidades y una vida mejor.
Ahora, en medio de las crisis económicas, los norteamericanos también han capeado los temporales mejor que el resto del mundo y es gracias a su tecnología e inversiones que ha sido posible conseguir una vacuna contra el Covid en un plazo mucho más breve de lo que nadie podía anticipar.
No es que sus investigadores sean más listos, pero el país les ofrece una infraestructura para hacer productivos sus hallazgos. El caso de la vacuna Pfizer es un buen ejemplo, pues los científicos turcos asentados en Alemania que hallaron la fórmula para producirla, tuvieron que recurrir a una empresa norteamericana, detrás de la cual había el respaldo del gobierno de Estados Unidos.
Pero si el resto del mundo mira hacia América, parece que a los norteamericanos cada día les gusta menos ser una superpotencia y Biden y su equipo se muestran dispuestos a bajarse del carro para seguir los modelos de otros países con grandes programas sociales pero con menos logros económicos o tecnológicos.
En realidad, uno puede preguntarse si Biden refleja el sentir de la mayoría de sus ciudadanos, o más bien aprovecha la posición en que se encuentra para tomar medidas revolucionarias que muchos temen que serán irreversibles.
Lo cierto es que los cambios propuestos en el discurso del miércoles, sumados a otras medidas ya tomadas en los cien días que lleva en la Casa Blanca, darían pie a pensar que Biden cuenta con un gran apoyo popular. Pero lo cierto es que la mayoría electoral que le llevó al poder es de poco más del 3% lo que hace sospechar que casi medio país podría estar tan sorprendido como descontento ante la sociedad que les quiere imponer.
En Europa son medidas habituales, pero en Estados Unidos ni la universidad ni el parvulario ni la atención médica son gratuitos, ni las vacaciones largas. Y cambiar esto es lo que Biden le ha propuesto al país. La factura, asegura, se puede pagar fácilmente subiendo los impuestos “a los otros”, es decir, a los muy ricos.
Los que ganen menos de 400.000 $ no verán, según sus propuestas, aumentos fiscales y quienes pagarán serán las empresas grandes y los supermillonarios. Muchos temen que las cuentas no salgan, que tanto las grandes empresas como los multimillonarios emigren a prados más verdes y acogedores y que las facturas públicas se queden sin pagar lo que acabaría llevando a una inflación que empobrecería a todos, empezando…. por los más pobres.
De momento, es probable que las consecuencias de esta nueva política no sean visibles, porque después de un año de contracción económica por el covid, el país está registrando un crecimiento explosivo que este trimestre superó el 6%: la gente se está lanzando a los centros comerciales después de un año de encierro; y lo hace con los bolsillos repletos gracias a los cheques de 1.200 $ el año pasado primero y de 1000 $ este, que el gobierno ha distribuido generosamente a casi todos.

A las medidas económicas se añaden otros cambios sociales, como un gran incremento en el número de inmigrantes o nuevos controles sobre el sistema educativo, o los intentos de ampliar el número de estados para ganar escaños demócratas, o de añadir magistrados al Tribunal Supremo, para poder alterar a gusto la Constitución.
Semejantes cambios, de gran envergadura, serían probablemente aceptados si correspondieran a un amplio mandato popular, como ocurrió hace ocho décadas con Frank D Roosevelt, quien introdujo reformas importantes, pero Biden solo ganó por un 3% de ventaja las elecciones y lo hizo con la ayuda de votos de centro y moderados que simplemente querían librarse de un personaje como Donald Trump.
Quizá por eso, Biden – o quizá el equipo que lo maneja – tiene prisa: dentro de 18 meses vuelven las elecciones parlamentarias que podrían quitar a los demócratas la escasa mayoría de que gozan en ambas Cámaras: en el Senado tan solo dominan por un escaño y en la Cámara su ventaja es de tan solo de 6, lo que significa que el cambio de un solo senador o de cuatro congresistas devolverían a los republicanos el control legislativo y podrían bloquear los programas de Biden.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.