LIBIA: ȚARĂ, NU; PETROL, DA

Libia este versiunea politico-africană a „săracului bogat”. Are multe probleme și majoritatea dintre ele sunt cronice, însă haosul care domnește – mai degrabă este un război civil – și în care se află țara, de mai mult de un deceniu, se datorează luptei pentru hidrocarburi; pentru enormele beneficii obținute din vânzarea lor. Și iată că ONU speră să rezolve toate aceste probleme cu niște alegeri generale, spre sfârșitul anului.
Desigur, lupta se desfășoară într-un cadru social-politic: acela că, în realitate, Libia niciodată n-a fost o singură țară, ci cel puțin trei. Nici din punct de vedere etnic, și nici cultural nu există nimic comun între vestul țării – aproape magrebian –, unde se află capitala, Tripoli, și treimea orientală, cu capitala la Bengazi, foarte legată de Egipt. Gaddafi, cel care a fost înlăturat atât de dramatic (originar din centrul țării), a menținut unitatea națională libiană cu mână de fier, exploatând rivalitatea dintre est și vest.
Dar, odată dispărut Gaddafi și regimul său, Libia s-a pulverizat politic și militar. Zonele controlate de Tripoli și Bengazi sunt minime, căci, în restul țării, stăpânesc bande locale. Toată lumea urăște pe toată lumea, iar consens există doar în privința a două subiecte: să se impună legea pumnului în zonele stăpânite și să se mențină extracția și vânzarea hidrocarburilor. Iar aceasta este o afacere fabuloasă deoarece se face dur, fără menajamente: vânzări și re-vânzări clandestine de țiței, fără taxe fiscale; se plătește doar câștigul bandelor, iar acesta… este negociabil.
Vidul de putere și tentația afacerilor au transformat rapid pseudo-războiul civil libian într-un conflict internațional, în care s-au amestecat, pe lângă protagoniștii locali, și Rusia, Turcia, Egiptul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe și – aproape nedisimulat – Franța, ale cărei întreprinderi petrochimice au mari interese în această țară.

Khalifa Haftar

Figura dominantă în războiul civil a fost căpetenia Khalifa Haftar, de 70 de ani, care apără, cu ajutorul unor mercenari africani și ruși, înteresele din Bengazi și, încă și mai tare, intereresele sale proprii. În această muncă l-au ajutat, până acum, Egiptul, Emiratele, Rusia și, uneori, Arabia și Franța… cu toate că aceasta din urmă nu recunoaște. Turcia, care în Siria colaborează cu Moscova, aici se aliniază cu Tripoli și chiar cu occidentalii, care, în ceea ce privește restul politicii turcești sunt pe postul de vecini odioși.
La fel ca protagoniștii naționali din războiul civil libian, și actorii străini au în mod oficial „obiective strategice”. Însă, în realitate, toată lumea vrea, din tot acest conflict haotic, să aibă partea leului, atunci când se împarte afacerea cu țiței.
Doar ONU joacă fără arme și fără pofte mercantile evidente. Rău este că, de la început, ar vrea să rezolve drama libiană pe cale electorală… și aceasta într-o țară care cunoaște democrația din auzite și a organizat doar trei alegeri, în mai mult de zece ani…!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

LIBIA: PAÍS, NO; PETRÓLEO, SÍ

Libia es la versión político-africana del ”pobre rico”. Sus problemas son muchos y la mayoría, crónicos, pero el caos imperante – sería más correcto decir la casi guerra civil – en que está sumergido el país, desde hace más de un decenio, se debe a la lucha por sus hidrocarburos; por los enormes beneficios que generan sus ventas. Y ahora, la ONU espera arreglar todo esto con unas elecciones generales, a finales de año.
Naturalmente, esta lucha tiene un marco socio-político: el de que, en realidad, Libia no fue nunca un país, sino por lo menos tres. Ni étnica ni culturalmente hay nada en común entre el oeste – casi magrebí –, donde está enclavada la capital, Trípoli, y el tercio oriental, con la capital en Bengasi, muy vinculado a Egipto. El dramáticamente derrocado Gaddafi (oriundo del centro del país) mantuvo la unidad nacional libia con mano de hierro y explotando la rivalidad este-oeste.
Desaparecido Gaddafi y su régimen, Libia se pulverizó política y militarmente. Las zonas controladas por Trípoli y Bengasi eran mínimas, imperando en el resto del país banderías locales. Todo el mundo odiaba a todo el mundo y el consenso imperaba solo en dos temas: en imponer la ley del puño sobre las zonas dominadas y en mantener en funcionamiento la extracción y venta de los hidrocarburos. Y éste era un negocio fabuloso porque se hacía a la brava: ventas y reventas clandestinas del crudo, sin gravámenes fiscales; sólo se pagaba la mordida de las bandas…y ésta era negociable.

Khalifa Haftar

El vacío de poder y la tentación del negocio transformaron rápidamente la pseudo guerra civil libia en un conflicto internacional en el que intervienen, además de los protagonistas locales, Rusia, Turquía, Egipto, Arabia Saudita, los Emiratos Árabes y – con mal disimulo – Francia, cuyas petroquímicas tienen grandes intereses en el país.
La figura dominante de la guerra civil ha sido el caudillo Jalifa Haftar, de 70 años, que defiende con mercenarios africanos y rusos los intereses de Bengasi y, más aún, los suyos propios. En esto le han ayudado hasta ahora Egipto, Emiratos, Rusia y, a ratos, Arabia y Francia… aunque ésta lo negara siempre. Turquía, que en Siria colabora con Moscú, aquí se alinea con Trípoli y hasta con los occidentales, que en el resto de la política turca desempeñan el papel del vecino odioso.

Khalifa Haftar

Como los protagonistas nacionales de la guerra civil libia, los actores extranjeros tienen oficialmente “metas estratégicas”. Pero, en realidad, todo el mundo en este caótico conflicto quiere en primer lugar llevarse la parte del león en el reparto del negocio petrolero.
Solamente la ONU juega sin armas y sin apetencias mercantiles evidentes. Lo malo es que, desde el principio, pretende resolver el drama libio por la vía electoral… ¡ en una nación que solo conoce la democracia de oídas y ha celebrado tan solo tres comicios en diez años largos…!

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.