SOMALILANDA: MAI DEGRABĂ SINGURĂ, DECÂT RĂU ÎNSOȚITĂ

Cea mai deosebită și reușită secesiune din secolul al XX-lea – Somalialanda – a avut loc în Africa… și aproape pe spinarea comunității internaționale. Nici măcar acum, după 30 de ani de la obținerea independenței, Somalilanda n-a fost recunoscută ca entitate politică de niciun stat din lume.

Însă, trebuie să explicăm de ce a fost o secesiune deosebită și reușită, deoarece în Africa, toate au acel ceva al lor. Independența obținută la18 mai 1991 de această minusculă țară din Cornul Africii (137,600 km2 și 3.600.000 de locuitori) nu a fost, în realitate, decât una dintre multele revolte militare din secolul al XX-lea de pe continentul negru. Și în cazul acesta, secesiunea a început cu niște lupte interne și externe – mai ales cu Somalia, de care s-a desprins -, însă se deosebește de toate celelalte încercări de secesiune prin faptul că, odată obținută independența, șefii locali au renunțat la luptele interne și au pornit pe calea dialogului și a democrației parlamentare.

Și au făcut-o în stil african – nu putea fi altfel -, căci frâiele negocierilor le-au luat tocmai șefii clanurilor care au domnit în țară încă dinainte de era colonială. S-au târguit până s-au plictisit, s-au prefăcut că revin la gherilă și au sfârșit prin a acepta realitățile. Cea esențială: adică puterea revenea celui mai numeros și mai puternic clan din țară, clanul Issaq. Și cea de a doua realitate, recunoscută de toți: pentru a nu cădea din nou în asasinate, dispute, orgolii și susceptibilități, țara trebuia să fie condusă democratic, cu un Parlament bicameral și alegeri cinstite.

Această neobișnuită etalare a înțelepciunii politice și-a primit răsplata. Somalilanda este acum o țară stabilă, relativ sigură, cu suficiente grâne și chiar cu o universitate în capitala ei, Hargeysa. Și cum fericirea nu e niciodată perfectă, nu toată lumea din țară e mulțumită de independență. Triburile din provinciile orientale duc dorul „Somaliei mari” și boicotează militar și administrativ guvernul din Hargeysa. Iar în nord-est, chiar în vârful Cornului Africii, teritoriul somalez autonom boicotează cum poate Somalilanda, cu mici agresiuni militare și cu toate piedicile comerciale care-i vin la îndemână.

Faptul că Somalilanda a reușit într-o întreprindere care aproape întotdeauna aduce mari penurii, precum și pierderi de vieți omenești se datorează, în mare parte, trecutului său colonial. Căci, aproape tot teritoriul actualei republici secesioniste a fost, în secolul trecut, o colonie britanică, în timp ce restul s-a aflat sub dominație italiană. Roma a exersat un colonialism dur, desființând structurile social-politice ale țării, în timp ce Londra le-a lăsat aproape intacte, mulțumindu-se să le conducă discret, în conformitate cu interesele ei de putere colonială.

Consecința acestei diferențe dintre modelele coloniale a fost faptul că, atunci când Somalia independentă a intrat într-o criză profundă în urma pierderii războiului din Ogaden împotriva Etiopiei, în fostul teritoriu italian nu mai existau protagoniști locali cu suficient prestigiu și influență asupra populației pentru a putea reface consensul politic. Țara a tot degenerat, până a ajuns în situația actuală, în care, guvernul națiunii domină un teritoriu puțin mai mare decât capitala, iar restul țării se află în mâinile unei puzderii de „seniori ai războiului”. În fosta colonie britanică, vechile structuri tribale continuau să existe, iar procesul de pacificare și independentizare a fost posibil și nu prea costisitor.

Tocmai acest trecut colonial a impiedicat ca Somalilanda să fie recunoscută pe plan internațional. Italia s-a opus deoarece încă mai are interese în fosta sa colonie; țările arabe pariază pe o Somalie sunită; SUA preferă să se sprijine pe nord-estul Cornului Africii din rațiuni strategice; iar Egiptul joacă atu-ul „marii Somalii”, pentru a opri o eventuală dominație etiopiană în nord-estul Africii.

Situația pare a fi cea a „multor inamici cu multă onoare”, însă, în Hargeysa oamenii preferă formularea: la indiferență maximă, maximă liniște. Și luând în considerare istoria recentă a țării și a Africii, se pare că au ceva dreptate.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SOMALILANDIA : MEJOR SOLO QUE MAL ACOMPAÑADO

La secesión más peculiar y exitosa del siglo XX – Somalialandia – se ha registrado en África… y casi a espaldas de la comunidad internacional. Aún hoy, a los 30 años de su independencia, Somalilandia es un ente político al que no reconoce ningún Estado del mundo.

Lo de la peculiaridad y el éxito hay que explicarlo, porque en África todo tiene su aquél. La independencia, 18 de mayo de 1991, de este minúsculo país en el Cuerno de África (137,600 km2 y 3.600.000 habitantes) fue en realidad uno de los muchos pronunciamientos del siglo XX del Continente Negro. También aquí la secesión comenzó con luchas internas y externas – ante todo con Somalia, de la que se ha escindido -, pero se diferencia de todos los demás conatos secesionistas o independentistas en que al poco de independizarse, abandonó las pugnas internas y el caciquismo para emprender la vía del diálogo y la democracia parlamentaria.

Lo hizo a la africana – no podía ser menos -, tomando las riendas de las negociaciones los jefes de los clanes que habían gobernado el país incluso antes de la era colonial. Regatearon hasta el aburrimiento, amagaron con volver a la guerrilla y acabaron por aceptar las realidades. La esencial: que el poder correspondería al clan más numeroso y poderoso del país, el clan de los Issaq. Y la segunda realidad reconocida por todos fue que para no reincidir en asesinatos, rencillas, orgullos y susceptibilidades la gestión del país debía ser democrática, con Parlamento bicameral y elecciones limpias.

Este inusual alarde de sensatez política tuvo su recompensa. Somalilandia es hoy en día un país estable, relativamente seguro, de un aceptable panllevar y tiene incluso una universidad en la capital, Hargeysa. Y como nunca la dicha es perfecta, tampoco todo el mundo en el país está conforme con la independencia. Las tribus de las provincias orientales añoran la “gran Somalia” y boicotean militar y administrativamente al Gobierno de Hargeysa. Y al noreste, en la mismísima punta del Cuerno de África, el territorio autónomo somalí de Puntilandia le niega el pan y la sal a Somalilandia, con pequeñas agresiones militares y todas las trabas comerciales de que es capaz.

El que Somalilandia haya triunfado en una empresa que casi nunca llega a buen fin sin grandes penurias y pérdida de vidas humanas se debe en buena parte al pasado colonial. Porque casi todo el territorio de la actual república secesionista fue el siglo pasado colonia británica, mientras que el resto quedó bajo dominio italiano. Roma ejerció un colonialismo duro, desmontando las estructuras socio-políticas del país, en tanto que Londres las dejó casi intactas, limitándose a teledirigirlas de acuerdo con sus intereses de potencia colonial.

La consecuencia de la diferencia de modelo colonial es que al entrar la Somalia independiente en una profunda crisis tras perder la guerra del Ogadén contra Etiopía, en el ex territorio italiano no quedaban protagonistas locales con suficiente prestigio e influencia sobre la población para recomponer el consenso político. El país fue degenerando hasta llegar a la situación actual en la que el Gobierno nacional apenas domina un territorio mayor que la capital y el resto del país está en manos de una pléyade de “señores de la guerra”. En la antigua colonia británica las viejas estructuras tribales seguían vigentes y la pacificación – e independización – fue posible y no demasiado costosa.
Ha sido este mismo pasado colonial el que ha impedido mayormente que Somalilandia fuera reconocida por nadie. Italia se opuso porque aún tiene intereses en su ex colonia; los países árabes apuestan por una Somalia sunnita; los EE.UU. prefieren apoyarse en el noroeste del Cuerno de África por razones estratégicas; y Egipto juega la baza de la “gran Somalia” para frenar una eventual prepotencia etíope en África nororiental.

La situación se parece mucho a lo de “mucho enemigo, mucho honor”, pero en Hargeysa prefieren formularlo así: a máxima indiferencia, máxima tranquilidad. Y a la vista de la historia reciente del país y de África, algo de razón parecen de tener.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.