ÎN PERU, CÂTE… CASTELE (CASTILLO), ATÂTEA OBICEIE

Pedro Castillo

Victoria (încă neoficială) a lui Pedro Castillo în aceste alegeri prezidențiale din Peru poate avea mai multe interpretări, însă două dintre ele sunt indiscutabile. Una este că țara nu mai vrea niciun sau nicio Fujimori la președinție; iar cealaltă, că elitei din Lima, capitala țării, i-a scăpat controlul asupra țării.
Eșecul lui Keiko Fujimori, fiica fostului președinte Alberto Fujimori, era previzibil. Ea a mai pierdut două alegeri prezidențiale anterioare, la fel ca acum, pentru o diferență de numai câteva voturi. Cele trei înfrângeri s-au datorat, mai ales, poverii numelui său. Cu ironie amară se spunea în staff-ul său electoral că „…Keiko se prezintă la alegeri, dar le va pierde tatăl ei…”

Keiko Fujimori

Într-o competiție cântăresc mult greșelile celui (celei, în cazul acesta) care pierde, iar Castillo, un învățător marxist de 51 de ani, un necunoscut până acum, care s-a născut într-o familie numeroasă (erau 8 frați) din zona minieră din Cajamarca, în mod sigur nu ar fi câștigat alegerile prezidențiale, dacă, în ultimii ani, nu ar fi avut loc două schimbări în Peru.
Cea mai importantă a fost faptul că au fost depășite clasele conducătoare de modificările sociale care au avut loc în țară. La pierderea contactului cu realitatea s-a adăugat și faptul că elita peruană este tot atât de divizată ca și Parlamentul țării. Egoisme, miopia politică și protagonismul financiar mai redus al claselor care conduceau „dintotdeauna” au permis ca sectoarele indigen și andin să își impună drepturile. Și, de asemenea, au îngăduit ca grupuri sociale, până acum aproape inerte – cum sunt sindicatele – să-și apere eficient interesele.
Cariera politică a lui Pedro Castillo a început, în 2017, cu o grevă națională a sindicatului învățătorilor. Greva a fost un succes, iar învățătorii au învățat lecția; în aceste alegeri munca lor propagandistică a fost cea mai puternică armă a lui Castillo. Cel de al doilea atu politic al acestuia au fost evangheliștii – o biserică a cărei influență crește constant în toată America Latină – care au văzut în marxismul deosebit al lui Castillo un concept social-moral foarte apropiat de credința lor. Fără sprijinul ferm al evangheliștilor, Castillo, mai mult ca probabil, ar fi pierdut alegerile.
În cariera sindicală, Castillo a arătat un marxism aproape radical. Însă de la greve la președinție, drumul e plin de interese – materiale și morale – iar învățătorul ultra-marxist de acum cinci ani a devenit, între timp, moralmente conservator (de pildă, respinge căsătoriile homosexuale și avortul) și din punct de vedere economic, tolerant cu capitalismul.
Astfel, acum că are președinția la îndemână, nu mai vorbește de naționalizarea industriei miniere, ci de „renegocierea” cu investitorii străini a contractelor de exploatare. Păstrează doar promisiunea de a naționaliza sectorul energetic.
Toate acestea pot să fie bune sau rele, însă pentru încâlcita și amara lume politică peruană acestea sunt argumente de importanță mai mică. Echilibrul de forțe din Parlament este pe măsura incompatibilităților ideologice și personale. Aranjamentele și dezertările au tot marcat viața acestei instituții.
Iar dacă acestea nu sunt suficiente pentru a-i amărî viața unui președinte cu năzuințe înnoitoare – Castillo a promis că va reforma Constituția -, la această ambianță parlamentară din Peru i se adaugă nerăbdarea, ca să nu spunem intoleranța: țara a avut cinci președinți în trei ani, dintre care doi au fost dați jos pentru incompetență. Un defect care pare a fi minor atunci când e rostit în engleză și cu privirea spre Washington D.C. : „impeachment”.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

En Perú, cada maestrillo tiene su Castillo

Pedro Castillo

La victoria (aún oficiosa) de Pedro Castillo en estas elecciones presidenciales peruanas tiene muchas lecturas, pero dos de ellas son indiscutibles. Una es que el país no quiere de ninguna manera un o una Fujimori en la presidencia; y la otra es que a la élite limeña se le ha escapado el control político del país.
El fracaso de Keiko Fujimori, hija del antiguo presidente del mismo apellido, era previsto. La mujer ya había perdido las dos presidenciales anteriores – como ahora – por un puñado de votos. Sus tres derrotas se han debido ante todo a la losa del apellido. Con amarga ironía decían en su cuartel general que “…Keiko se presenta a las elecciones y estas las pierde el padre…”

Keiko Fujimori

En una competición pesan mucho los errores del perdedor – perdedora, en este caso -, y Castillo, un maestro marxista de 51 años, hasta ahora desconocido, nacido en una familia numerosa (tiene 8 hermanos) de la zona minera de Cajamarca, seguramente no habría ganado las presidenciales sin dos de los cambios registrados en los últimos años en el Perú.
El más importante es que las clases dirigentes, que tradicionalmente han dirigido el país, se han visto desbordadas por los cambios sociales del país. A la pérdida de contacto con la realidad hay que sumar también el hecho de que la élite peruana está tan dividida como el Parlamento nacional. Egoísmos, miopía política y menor protagonismo financiero de las clases dirigentes “de siempre” han permitido que los sectores indígena y andino hagan valer sus derechos. Y también han permitido que grupos sociales casi inertes hasta ahora – como los sindicatos – defiendan eficazmente sus intereses.
La carrera política de Pedro Castillo comenzó en el 2017 con una huelga nacional del sindicato de maestros. La huelga fue un éxito y los maestros aprendieron la lección; en estos comicios su labor propagandística ha sido el arma más poderosa de Castillo. La segunda baza política de éste fueron los evangelistas – una Iglesia de creciente influencia en toda Hispanoamérica – que han visto en el peculiar marxismo de Castillo un concepto socio-moral muy próximo a sus creencias. Sin el decidido apoyo evangelista, Castillo probablemente habría perdido las elecciones.
En la carrera sindicalista de Castillo, este había hecho alardes de un marxismo casi radical. Pero de las huelgas a la presidencia hay un camino lleno de intereses – materiales y morales – y el maestro ultra marxista de hace un lustro se volvió moralmente conservador (rechazo de los matrimonios homosexuales y el aborto, por ejemplo) y económicamente tolerante con el capitalismo.
Así, ahora que tiene la presidencia al alcance de la mano ya no habla de la nacionalización de la industria minera, sino de “renegociación” con los inversores extranjeros de los contratos de explotación. Solamente mantiene su promesa de nacionalizar el sector energético.
Todo esto puede ser positivo o negativo, pero en el enmarañado y amargo mundo político peruano constituyen argumentos de segunda. El equilibrio de fuerza en el Parlamento es tan grande como las incompatibilidades ideológicas y personales. Las componendas y las deserciones han marcado la vida de la institución.
Y si esto no bastara para amargarle la vida a un presidente con ansias renovadoras – Castillo ha prometido reformar la Constitución -, al ambiente parlamentario peruano hay que sumarle la impaciencia – impaciencia, para no decir intolerancia – : el país ha tenido cinco presidentes en tres años y dos de ellos, echados del cargo por incompetencia. Un defecto que parece menor cuando se dice en inglés y mirando a Washington D.C. : “impeachment”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.