DOAMNE, ÎN CE LUME TRĂIM! Washington, Diana Negre

Brandi Levy

„S-o ia naiba de școală, la naiba cu echipa, la naiba cu animatoarele, la naiba cu toată lumea” așa ar fi scris – căci am redat eufemistic – Brandi Levy, acum patru ani, pe rețeaua socială „Snapchat”, ca reacție la refuzul școlii de a o acepta ca animatoare la competițiile sportive școlare.
Patru ani mai târziu, după multe instanțe și sentințe de apel la hotărârea școlii de a o pedepsi,Tribunalul Suprem din SUA a intervenit pentru a rezolva acest caz, care a părut multora și continuă să li se pară o furtună într-un pahar cu apă.
Căci Brandi era o elevă de 14 ani ce făcea parte din echipa animatoarelor din școala sa, dar voia să fie animatoare și într-o echipă universitară, însă școala n-a mai sprijinit-o.
Tânăra a reacționat cu niște cuvinte atât de vulgare și de comune, în același timp, în SUA, comune… dar care, în zilele acelea, au făcut să se sfâșâie veșmintele responsabililor din școală. Aceștia, cu toate că ce a scris Brandi a stat foarte puțin pe rețeaua socială și comentariile nu au fost făcute în școală, au hotărât să o excludă din echipa de animatoare.
În ultimi patru ani, atât școala, cât și eleva s-au întrecut în denunțuri reciproce, iar cazul a escaladat până a ajuns la Tribunalul Suprem, unde, mulți au crezut că actuala majoritate conservatoare (6 magistrați conservatori și doar 3 progresiști) va da câștig de cauză școlii, recunoscând că limbajul elevei era inacceptabil.
Dar, n-a fost așa: numai unul dintre judecători, Clarence Thomas, a votat pentru confirmarea pedepsei pentru elevă, căci toți ceilalți 8 judecători au apărat libertatea de expresie, definită în primul amendament al Constituției americane, și care li s-a părut a fi mult mai importantă decât disciplina în școli.
Pentru părțile încleștate chestiunea e rezolvată, dar ea se adaugă listei plângerilor unor ample sectoare din țară, care văd în această mini-criză un simbol al timpurilor pe care le trăim.
Aceste sectoare consideră că omenirea a progresat mai ales datorită efortului și ambiției și li se pare limpede că lumea – mai ales cea a bunăstării – respinge, în ziua de azi, efortul cu ură, dușmănie și prostie.
Ele cred că a nu dori să se mai facă eforturi atunci când s-au atins niveluri social-economice care permit plebei să trăiască din supa săracilor sau pe seama părinților sau a sistemului, pentru cei relativ înstăriți, poate avea o singură logică: panica în fața muncii și a disciplinei.
Realitatea le dă dreptate în multe cazuri și, din antichitate până în secolul trecut, nu lipsesc antecedentele istorice la această tară socială, cu toate că în versiunea actuală, noutatea este răspândirea sa de-a lungul și de-a latul globului pământesc.
Și ceea ce este sigur, și aceasta îi alarmează, este că societăți foarte diferite în structurile și filosofiile lor politice, cum sunt SUA, aproape toată Europa, Africa subsahariană și o parte din Orientul Mijlociu înregistrează acest fenomen sinistru.
Sinistru sau boală terminală. Căci o analiză elementară a fenomenului arată că motorul acestei decadențe este respingerea efortului…începând cu disciplina.
Exemple în spaniolă ale acestei indiscipline ar fi respingerea cu încăpățânare a unei gramatici elaborate și rafinate, care, pentru a simplifica, impune genul masculin generalizărilor. „Los” españoles, „el” ganado bovino, „los” géneros, „los” imbéciles, etc. nu sunt niște discriminări perverse contra spanioloaicelor, vacilor, a genului feminin, ci o convenție foarte practică pentru a economisi timp. Iar convenția nu este o parolă rasistă sau discriminatorie; ea se învață din belșug, chiar din școala primară.
Așa că nu că nu am ști să vorbim; Pur și simplu nu vrem să știm. A vorbi de cetățeni și cetățene ne-ar face să pierdem vremea și să ne răcim gura degeaba. Însă, este și o formă subliminală de a lăsa baltă regulile vorbirii și ale gândirii, precum și convențiile stabilite…sau respectarea corectitudinii politice a momentului.
Adică, neputincioșii, cei care nu gândesc și fricoșii calcă în picioare gramatica, deoarece este o nesupunere care nu se pedepsește (nimeni nu a fost adus în fața tribunalelor pentru că vorbește ca o cizmă) și care îl scutește pe incult și pe „muieți sunt posmagii?” chiar și de infimul efort de a vorbi „așa cum trebuie”.
Dacă privim această nesupunere, care asasinează limba, într-un context social mai amplu vedem că apare întotdeauna numitorul comun al panicii în fața efortului. Sau confesiunea tacită a neputinței. Încă de pe la mijlocul secolului trecut, indisciplina socială de acest gen a încolțit timid: a te îmbrăca de parcă ai fi un clown și a bea răcoritoare direct din sticlă erau derobări de la normele sociale comise ca acțiuni contestatare.
Această „răzvrătire decadentă” a devenit, pe zi ce trecea, tot mai mare, exemplele s-au înmulțit la nesfârșit, însă trebuie să menționăm și varianta politică – mult mai corozivă decât simpla decadență morală – a acestei răzvrătiri sociale: așa numita „memorie istorică” și varianta ei sexuală „me too” („și eu”).
Căci legitima revendicare a adevărului istoric, interesele momentane ale politicii au ajuns să calce în picioare adevărul, pentru a deveni o armă electorală. Sau economică, în cazul lui „me too”.
Este de prisos să mai spunem că, cu cât e mai recent războiul sau războiul civil relatat sau orice eveniment istoric, cu atât mai aberantă este relatarea lui. Dacă nu ar fi alte surse – nici măcar o fărâmă de bun simț – cititorul sau ascultătorul acestor episoade ar sfârși prin a crede că toate războaiele, răzvrătirile și rebeliunile de pe planetă le-au făcut arhanghelii victorioși împotriva demonilor învinși din iad. Sau, trecând la „me too”, toate Scufițele Roșii din lume sunt niște campioane amnezice care își amintesc că au fost dezvirginate de lupi – desigur milionari și faimoși – după zeci de ani…
Cei care deplâng această situație trebuie să-și aducă aminte că acesta nu este un fenomen nou, cu toate că în ziua de azi este mai masiv, deoarece și lumea e mai deasă. Însă motivul de alarmare este acum faptul că această respingere a efortului coincide, în mari sectoare ale societății albe, cu dispariția dorinței de autodepășire. Toată lumea vrea să aibă mai mulți bani (fără să lucreze, desigur), însă tot mai puțini sunt cei care vor să știe mai mult, să fie mai buni, mai eleganți și să vorbească mai bine.
Astfel, în timp ce curentele leneviei se desfășoară în largul lor, alții văd un peisaj dezolant, iar contrastul dintre ambele viziuni se reflectă, din nou, în înfruntările politice și în pozițiile radicale.
Exemple de asemenea radicalisme nu lipsesc, iar în SUA sunt evidente în politica de zi cu zi. Așa, de exemplu, un congresman democrat din statul Rhode Island, cel mai mic ca suprafață din țară, a fost încolțit când a vrut să acosteze la țărm cu iahtul său în perimetrul clubului maritim din Newport de membri ai clubului, în marea lor majoritate, albi. I s-a spus că e rasist deoarece nu a plecat să acosteze în altă parte, cu toate că…repetăm, nu toți membri erau albi.
Însă e mult mai ușor să recurgi la sloganuri, decât să cercetezi lucrurile…după cum e mult mai ușor să fii un indinvid din turma decadentă și să ragi ca măgarii sau ca măgărițele….

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


¡QUÉ MUNDO, EL NUESTRO! Washington, Diana Negre


Brandi Levy

“Que se joda la escuela, que se joda el equipo, que se jodan las animadoras y que se jodan todos” escribió Brandi Levy hace cuatro años en la red social “Snapchat”, como reacción la negativa de la escuela para integrarla como animadora en sus competiciones deportivas.
Cuatro años más tarde, después de múltiples sentencias e instancias para apelar a la decisión de la escuela de castigarla, el Tribunal Supremo de Estados Unidos finalmente ha intervenido para zanjar un caso que a muchos les pareció y les parece aún una tempestad en un vaso de agua.
Porque Brandi era una estudiante de 14 años que formaba parte del equipo de animadoras de su escuela, pero quería además a ser animadora en un equipo universitario y no tuvo el apoyo de la escuela.
La joven reaccionó con unas palabras tan vulgares y comunes en Estados Unidos como en nuestro país, pero que en aquellos días hizo rasgar las vestiduras a los responsables escolares quienes, a pesar de que el comentario de Brandi tan solo estuvo por un breve tiempo en la red social y que estos comentarios no se produjeron en la escuela, decidieron expulsarla del equipo de animadores escolares.
En estos últimos cuatro años, escuela y estudiante se enfrascaron en denuncias mutuas y el caso fue escalando hasta llegar al Supremo, donde muchos creían que la mayoría conservadora actual (6 magistrados conservadores y tan solo 3 progresistas) daría la razón a la escuela reconociendo que el lenguaje de la estudiante era inaceptable.
Pero no fue así: tan solo uno de los jueces, Clarence Thomas, ratificó el castigo de la estudiante, en tanto que los otros 8 se decantaron por la libertad de expresión, plasmada en la primera enmienda de la Constitución norteamericana, que les pareció más importante que la disciplina escolar.
La cuestión está zanjada para las partes contendientes, pero se añade a la lista de quejas de amplios sectores del país que ven esta mini-crisis como un símbolo de los tiempos que atravesamos.
Estos sectores consideran que la Humanidad progresó ante todo a base de esfuerzo y ambición y les parece evidente que el mundo – sobre todo, el del bienestar – repudia hoy en día el esfuerzo con saña, rencor y estupidez.
Piensan que el no querer mantener el esfuerzo cuando se han alcanzado niveles socio-económicos que permiten vivir de la sopa boba a la plebe -y de papá o del sistema a los relativamente acomodados, sólo tiene una lógica: el pánico al trabajo y a la disciplina.
La realidad les da la razón en muchos casos y, desde la Antigüedad hasta el siglo pasado, no faltan antecedentes históricos a esta lacra social, aunque en la versión actual lo que es nuevo es su difusión a lo largo y ancho del globo terrestre.
Y lo cierto, y es algo que les alarma, es que sociedades tan dispares en sus estructuras y filosofía política como los EEUU, casi toda Europa, África subsahariana y parte del Oriente Medio registren el mismo malaje.
Malaje o enfermedad terminal. Porque ya el análisis más elemental del fenómeno revela que el motor de esta decadencia es el rechazo al esfuerzo… empezando por la disciplina.
Ejemplos de esta indisciplina sería, en nuestro idioma, el cerril repudio de una elaborada y refinada gramática que, por simplificar, impone el género masculino a las generalizaciones. “Los” españoles, “el” ganado bovino, “los” géneros, “los” imbéciles, etc. no son perversas discriminaciones contra las españolas, las vacas, el género femenino o las tontas de remate – respectivamente –, sino una practiquísima convención para ahorrar tiempo. Y la convención no es una contraseña clasista o racista; se enseña de balde en las escuelas primarias de todo el mundo de lenguas flexibles.
Así que no es que no se sepa hablar; es que no se quiere saber. Hablar de ciudadanos y ciudadanas es una rebeldía de pacotilla que hace malgastar saliva y perder tiempo. Pero es también una forma subliminal de mandar al cuerno las reglas del hablar y pensar, así como las convenciones establecidas…o una sumisión a la corrección política del momento.
Es decir que los impotentes, los no pensantes y los cobardes pisotean la gramática porque es una rebelión impune (nadie ha sido llevado aún ante los tribunales por hablar como un patán) y que le libera al inculto y gandul hasta del ínfimo esfuerzo de hablar “como se debe”.
Si se contempla esta rebeldía asesina del idioma en un contexto social más amplio aparece siempre como denominador común el pánico al esfuerzo. O la confesión tácita de la impotencia. Ya a mediados del siglo pasado despuntaron brotes tímidos de indisciplina social de este tipo: vestir como un payaso o beber refrescos directamente de las botellas constituían infracciones de las normas sociales que se cometían casi como actos contestatarios.
Esa “rebeldía decadente” se hizo cada día mayor y los ejemplos se multiplican al infinito, pero es obligado mentar la variante política – y por tanto, mucho más corrosiva que la mera decadencia moral – de esta rebeldía social: la llamada “memoria histórica” y de su variante sexual del “me too” (“yo también”).
Y es que de la legítima reivindicación de la verdad histórica, los intereses momentáneos de la política han pasado a pisotear la verdad para hacer un arma electoral. O económica, en el caso del “me too”.
Está de más decir que cuanto más reciente es la guerra o la guerra civil relatada, o cualquier evento histórico, más aberrante es el relato. Si no hubiera otras fuentes – ni tampoco una miaja de sentido común – el lector u oyente de la historia de estos episodios acabaría creyendo que todas las guerras, guerrillas y rebeliones de la Tierra las han hecho los arcángeles ganadores contra los derrotados demonios del Averno. O, pasando al “me too”, todas las Caperucitas Rojas del mundo son unas amnésicas de campeonato que solo recuperan la memoria de sus desfloraciones por lobos – eso sí, todos multimillonarios y famosos – al cabo de decenas de años…
Quienes lamentan esta situación han de recordar que no es un fenómeno nuevo, aunque hoy en día sea más masivo porque el mundo es más denso. Pero la razón de alarma actual se debe a que este rechazo al esfuerzo coincide en grandes sectores de la sociedad blanca con la desaparición de las ganas de superación. Todo el mundo quiere tener más dinero (sin trabajar, claro), pero cada vez son menos los que quieren saber más, ser mejores, más elegantes o bien hablados.
Así, mientras las corrientes de la pereza disfrutan a sus anchas, otros ven un panorama desolador y el contraste entre ambas visiones vuelve a reflejarse en los enfrentamientos políticos y en las posiciones radicales.
Ejemplos de este radicalismo no faltan y en Estados Unidos son evidentes en la política de todos los días. Así, por ejemplo, un congresista demócrata del estado de Rhode Island, el menor en superficie del país, se vio acosado al anclar su yate en el club marítimo de Newport, de socios mayormente blancos. Se le calificó de racista por no irse con su yate a otra parte…a pesar de que en realidad no todos los socios sean blancos.
Pero cuesta mucho menos remitirse a los slogans que investigar los hechos…como es más fácil ser un équido de la manada decadente y rebuznar como los asnos y las asnas….

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529