DOUĂ MORȚI ÎN ACELAȘI TIMP Washington, Diana Negre

Donald Rumsfeld

Cu puține zile în urmă, a murit, în Washington, un Donald, aproape tot atât de flamboaiant ca fostul președinte – acesta trăiește bine-merci – Donald Trump. Cu acel Donald, ia sfârșit și nereușita sa întreprindere: fostul secretar pentru problemele de Apărare, Donald Rumsfeld, a murit pe data de 29 iunie, cam în același timp în care armata americană își încheia prezența în Afganistan, țară pe care SUA au ocupat-o atunci când el era secretar pentru Apărare.
Războiul din Afganistan este cel mai lung din toată istoria Statelor Unite, supraputere care se retrage, acum, cu coada între picioare, după 20 de ani de când l-a declanșat, ca răspuns la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001: după nici măcar o lună de la acea dată, trupele americane pătrundeau într-un teritoriu care avea faima de a fi „mormântul imperiilor”.
În mod clar, de-a lungul istoriei, ocuparea acestei țări s-a dovedit a fi, de fiecare dată, o expediție militară lipsită de strălucire, cu sacrificii enorme și care, aproape niciodată, nu a avut succes căci, întotdeauna a fost păguboasă. Acolo s-au împotmolit, în timpurile moderne, atât Imperiul Britanic (1839-1943), cât și cel sovietic (1979-1989), cu toate că, pentru cel britanic, a fost o mlaștină, iar pentru cel sovietic, începutul sfârșitului unui imperiu care, oricum, era muribund.
Urmau o tradiție veche de secole: arabii din prima etapă musulmană, cunoscuți în vremurile acelea pentru cuceririle lor fulger, au avut nevoie de 200 de ani pentru a trece triburile afgane la Islam, mongolii au dus lupte crunte – unul dintre fiii lui Ginghis Han și-a pierdut viața acolo, pe urmă, le-a venit rândul perșilor safavizi, al căror imperiu s-a topit tot acolo.

Donald Rumsfeld

Desigur, relieful le-a fost de mare ajutor, cu lanțurile muntoase greu accesibile și foarte înalte, care converg în răscrucea Pamirului, acolo unde ajung Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Kunlun și Himalaya.
De fapt, SUA au început să-și sape propria groapă, atunci când au încercat să-i scoată pe sovietici din Afganistan, în loc să-i fi lăsat să se scufunde în mlaștină sub propria lor greutate: mai exact, atunci când le-au dat „mujaheddin-ilor” rachete sol-aer, la sfârșitul secolului trecut, care nu numai că i-au șubrezit pe sovietici, dar i-au dat rezistenței afgane o nouă încredere în sine și care avea să folosească aceste arme, mai târziu, tocmai împotriva celora care i-au ajutat.
Și într-adevăr, 12 ani mai târziu, americanii veneau ca invadatori, însă convinși că vor învinge, așa cum se întâmplă la începutul războaielor, și că nu se vor împotmoli ca invadatorii anteriori: „eu nu cred în împotmoliri”, avea să spună Rumsfeld, când i s-a vorbit de experiența istorică a tuturor intervențiilor străine în Afganistan.
Însă, după succesele inițiale, trupele au obosit rapid și nu și-au mai putut îndeplini misiunea: după doi ani, Rumsfeld a clamat victorie – însă, n-a plecat din Afganistan, a mutat grosul trupelor sale în Irak, unde, teoretic, existau mari arsenale sub controlul lui Saddam Hussein. Însă acele arme, atât de căutate, s-au dovedit a fi nu de distrugere, ci de „distracție masivă”, adică, n-au existat în realitate.
Dar, trupele americane au rămas acolo cu prețul a peste 2.300 de vieți americane, care pălesc în fața celor 47.000 de victime afgane.

Trupe americane în Afganstan

Acolo, ca în orice încleștare militară, victoria se obține doar prin ocuparea totală a teritoriului, dar Afganistanul este un loc care explică eșecurile invaziilor militare care s-au perindat de-a lungul istoriei: teritoriul său este cumplit de aspru, datorită atât orografiei, cât și climei sale extreme; locuitorii săi sunt neîntrecuți în ceea ce privește ura și dorința de răzbunare, chiar și între ei, însă, în fața străinilor se unesc, ca pe urmă să se macine, din nou, între ei. Ocuparea militară a zonei nu e atractivă pentru nimeni, căci resursele terenului sunt sărăcăcioase. Cea mai bună producție o dau plantațiile de opiu, care sunt mai întinse decât cele în care se cultivă coca în America Latină și contribuie cu 90% din heroina care se consumă în lume.
Însă, nici plaga drogurilor nu pare a fi suficientă pentru a potrivi numerele, atunci când au fost trimiși soldați și fonduri în Afganistan, țară în care, până acum, nimeni nu a reușit să-l convingă pe țăranul afgan să cultive legume în loc de maci, mai ales că prețul zarzavaturilor este mult mai mic decât materia din care se extrage heroina.
Retragerea, care va fi completă la 11 septembrie, când se vor împlini 20 de ani de la atacurile asupra Turnurilor Gemene, practic a fost deja efectuată, căci, pentru demontarea bazei din Bagram, au mai rămas doar câțiva soldați americani.
Acum, SUA părăsesc Afganistanul la fel cum au părăsit Vietnamul: învinse din punct de vedere militar și fără succese diplomatice. Dar, de data aceasta, va fi mai rău: în Vietnam, învingătorii din nord au avut nevoie de doi ani pentru a ocupa sudul și pentru a reuși să controleze Saigonul, însă talibanii vor recuceri întreg teritoriul afgan în mai puțin de șase luni.

Donald Rumsfeld

Aceste două situații au puncte comune, nu numai în ceea ce privește rezistența îndârjită a potrivnicilor, ci chiar în aspecte istorice: când a lansat campania afgană, Rumsfeld a crezut că va putea evita eșecul, folosind mici unități de luptă aliate cu forțele locale…însă, a uitat că strategia aceasta a fost folosită și în Vietnam, la începutul ocupației americane.
La vremea respectivă, expediția afgană ținea pe jar America, iar conferințele de presă ale lui Rumsfeld erau o mare atracție pentru canalele de televiziune. Însă, la fel ca atâtea alte lucruri din societatea noastră schimbătoare și dinamică, atenția scade, cu atât mai mult cu cât, eșecurile nu prea atrag clientelă, iar agitația politică din era Trump, combinată cu grijile pandemiei au șters Afganistanul din radarul opiniei publice americane.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DOS MUERTES SIMULTANEAS Washington, Diana Negre

Donald Rumsfeld

Hace pocos días falleció en Washington otro Donald, casi tan flamígero como el expresidente Donald Trump. Con él, acaba también su obra malograda: el ex secretario de Defensa Donald Rumsfeld moría el 29 de junio, casi al mismo tiempo en que el ejército norteamericano abandonaba Afganistán, el país ocupado por Estados Unidos cuando él era secretario de Defensa.
La guerra de Afganistán es la más larga en la historia de Estados Unidos, que se retira con el rabo entre las piernas a los 20 años de iniciarla en respuesta a los ataques terroristas del 11 de septiembre del 2001: no había transcurrido ni tan solo un mes, cuando las tropas norteamericanas se adentraban en un territorio que se vanagloriaba de ser “la tumba de los imperios”.
Y ciertamente, a lo largo de la Historia, ocupar este país no representó jamás una brillante expedición militar, costó enormes sacrificios y casi nunca tuvo éxito…y en ningún caso tuvo premio. Allí se empantanaron en tiempos modernos tanto el Imperio Británico (1839-1943) como el soviético, (1979-1989) aunque para el británico fuera más bien un pantano y para el soviético el principio del fin de un imperio que de todas formas daba ya sus últimas bocanadas.
Seguían una tradición de siglos: los árabes de la primera etapa musulmana, notorios en aquellos tiempos por sus conquistas relámpago, tardaron nada menos que 200 años en convertir todas las tribus afganas al Islam, los mongoles tuvieron batallas cruentas e incluso uno de los hijos de Gengis Khan perdió allí su vida y luego les llegó el turno a los persas safávidas, cuyo imperio se disolvió allí.

Tropas norteamericnas en Afganistán

En esto les ha ayudado la geografía, con sus cordilleras de difícil acceso y de gran altura, que confluyen en la encrucijada del Pamir, donde llegan el Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Kunlun, y el Himalaya.
En realidad, los EEUU empezaron a cavar su propia fosa hace medio siglo cuando intentaron desalojar a los soviéticos de Afganistán , en lugar de dejarlos hundirse en esa ciénaga por su propio peso: al armar a los “muhajeddin” con misiles tierra-aire, a finales del siglo pasado, no solo debilitaron a los soviéticos, sino que dieron a la resistencia afgana una nueva confianza en sí misma y el entrenamiento para utilizar más adelante estas armas en contra de quienes en aquel momento les estaban ayudando.

Donald Rumsfeld

Y efectivamente, 12 años más tarde, los norteamericanos regresaban como invasores, pero convencidos de su victoria, como ocurre al principio de las guerras y de que no quedarían empantanados como los invasores anteriores: “yo no creo en pantanos”, dijo Rumsfeld cuando le recordaron la experiencia histórica de las intervenciones extranjeras en Afganistán.
Pero después de los éxitos iniciales, se cansaron pronto y no acabaron la misión: a los dos años, Rumsfeld proclamó la victoria -pero no se fue del Afganistán, sino que trasladó el grueso de sus tropas al Irak, donde teóricamente había grandes arsenales de armas bajo el control de Saddam Hussein, un hombre que murió asesinado en la calle mientras huía y se ocultaba. Pero la armas que tanto habían buscado resultaron no ser de destrucción, sino de “distracción masiva”.
Y allí han seguido hasta ahora, con un costo de más de 2.300 vidas norteamericanas, que palidece frente a las 47.000 víctimas mortales afganas.
Allí, como en cualquier otra contienda militar, la victoria real tan solo se logra con la ocupación sobre el terreno y Afganistán es un lugar que explica los fracasos de las invasiones a lo largo de la Historia: el territorio es más que áspero, tanto por su orografía como por su clima extremo; sus habitantes no ganan a nadie en odio ni deseo de venganza, incluso contra sí mismos, pero aúnan fuerzas ante cualquier extranjero antes de volverse los unos contra los otros para despedazarse de nuevo. Ocupar militarmente la zona es poco atractivo para cualquiera, ante los escasos recursos del terreno cuya mejor producción son las plantaciones de opio que ocupan más extensión que las de coca en Iberoamérica y producen más del 90% de la heroína consumida en el mundo.
Pero ni la plaga de la droga parece ser suficiente para cuadrar los números a la hora de dedicar soldados y fondos al Afganistán, donde hasta ahora nadie ha sido capaz de convencer al campesino afgano para que cultive hortalizas en vez de amapolas, especialmente porque el precio de las hortalizas seguro que es mucho más bajo que el de la materia prima para la heroína.

Tropas Norteamericanas en Afganistán

La retirada, que se ha de completar en el 20 aniversario del 11/9, se ha realizado ya prácticamente, porque al desmantelar la base de Bagram, tan solo quedan en el país unos pocos soldados norteamericanos.
Ahora, Estados Unidos abandona el Afganistán como abandonó el Vietnam: derrotado militarmente y sin éxitos diplomáticos. Pero esta vez será peor: en Vietnam, los vencedores del norte tardaron dos años en ocupar el sur y tomar control de su capital Saigón, pero los talibanes no van a tardar ni seis meses en recuperar el control de todo Afganistán.
Estas dos situaciones tienen puntos en común, no solo por la resistencia encarnizada de sus rivales, sino incluso históricos: Cuando lanzó la campaña afgana, Rumsfeld creyó que podría evitar el fracaso de otros invasores a base de pequeñas unidades de combate aliadas con las fuerzas locales…pero olvidó que precisamente ésta fue la estrategia seguida en Vietnam al comienzo de la ocupación norteamericana.
En su día, la expedición afgana tenía en ascuas al país y las ruedas de prensa de Rumsfeld eran una atracción televisiva. Pero como tantas cosas en esta cambiante y dinámica sociedad, esto es agua pasada, no solo porque aquí la capacidad de atención es corta, sino porque los fracasos tienen poca clientela y la agitación política de la era Trump unida a las angustias de la pandemia han borrado al Afganistán del radar de la opinión pública norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.