CU COADA ÎNTRE PICIOARE

Retragerea militară a SUA și a aliaților lor din Afganistan este de două ori amară: din cauza eșecului și pentru că acest eșec – care a costat viața a 73.000 de soldați aliați și a peste 100.000 de civili, pe lângă costurile totale ale SUA de aproape două trilioane de dolari – ar fi putut fi evitat.
Intervenția SUA a început în urmă cu 20 de ani ca o acțiune de curățare împotriva organizației teroriste a lui Bin Laden (Alqaeda) și a protectorilor săi, talibanii, care stăpâneau Afganistanul. A fost concepută ca o operație de măturare.
Dar „măturarea» a eșuat. Bin Laden nu a putut fi localizat decât mult mai târziu, iar talibanii și-au continuat fanatismul lor politico-religios. Acest lucru a determinat Washingtonul să formeze o mare alianță internațională, cu „seniorii războiului» din zonă ca principală forță locală de șoc. Infanteria luptătorilor locali și armele moderne ale occidentalilor au făcut ca regimul taliban să cedeze curând.
Ar fi fost momentul ideal pentru un tratat de pace. Talibanii, evacuați, ar fi fost de acord să facă mari concesii. În plus, structura operațională și financiară a Alqaeda era deja distrusă. Washingtonul nu a văzut cum stăteau lucrurile și a ales să continue o presiune militară absurdă.

Căci, ocupația militară era sortită eșecului de la bun început. Orografia afgană este un loc ideal pentru gherile; pe loialitatea aliaților uzbeci, tadjici și hazari nimeni nu se putea baza; și într-o țară săracă, corupția este o constantă atât în timp de pace, cât și de război.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai rămânea Pakistanul. Atât timp cât această țară continua să fie un aliat esențial în politica de alianțe a Americii, ocuparea Afganistanului era o misiune imposibilă. Căci, o mare parte a grupurilor etnice de la granița dintre cele două țări este formată din pashtuni și pentru că, din cauza convingerilor religioase și a intereselor lor ascunse (traficul de droguri), pakistanezii și afganii aveau de decenii o cauză comună. Gherilele islamiste și „seniorii războiului» care nu duceau alt război decât cel care le convenea în fiecare moment, întotdeauna se refugiau în Pakistan. Cât timp această țară a fost o vacă sacră pe care militarii americani nu puteau să o atace, războiul afgan împotriva talibanilor era imposibil de câștigat. Și nu a fost câștigat.

Generalii îi tot spuneau lucrurile acestea Casei Albe, dar politicienii de la Washington nu voiau să vadă decât propriul lor adevăr. Progresul social și pseudo-progresul politic care se înregistrau pe teritoriul Afganistanului, aflat sub control occidental, i-au orbit pe liderii americani care se încăpățânau să creadă că vor pune capăt, cu atâtea milioane și bombe, nepotismului, corupției și unui fanatism care domneau de secole pe acele meleaguri.
După 20 de ani lipsiți de rezultate, SUA și aliații săi coboară steagul, în timp ce talibanii revin cu și mai mult avânt, decât în urmă cu două decenii.
Președintele Biden se consolează spunând că americanii pleacă, dar că nu au pierdut războiul din Afganistan.
Probabil, președintele american s-a inspirat din ceea ce a scris poetul Ramon de Campoamor și anume că: „nu există adevăr și nici minciună, totul depinde de culoarea prin care privești lucrurile».

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CON EL RABO ENTRE LAS PIERNAS

La retirada militar de los EE.UU. y sus aliados del Afganistán es doblemente amarga: por el fracaso y porque este fracaso – que ha costado la vida a 73.000 soldados aliados y más de 100.000 civiles, amén de un desembolso total norteamericano cercano a los dos billones de $ – se podría haber evitado.
La intervención estadounidense comenzó hace 20 años como una acción de limpieza contra la organización terrorista de Bin Laden (Alqaeda) y sus protectores, los talibán, que gobernaban en el Afganistán. Se concibió como un golpe de escoba.
Pero el “escobazo” falló. Bin Laden no pudo ser localizado hasta mucho más tarde y los talibán siguieron en su fanatismo político-religioso. Eso determinó a Washington a formar una gran alianza internacional, con los “señores de la guerra” de la zona, como principal fuerza de choque local. Entre la infantería de los guerreros locales y las armas modernas de los occidentales, el régimen de los talibán sucumbió pronto.
Habría sido el momento ideal para un tratado de paz. Los talibán, desahuciados, se habrían avenido a grandes concesiones y la estructura operativa y financiera de Alqaeda estaba ya deshecha. Washington no lo vio así y optó por mantener una presión militar absurda.

Y es que la ocupación militar estaba condenada de antemano al fracaso. La orografía afgana es un escenario ideal para la guerrilla, la fidelidad de los aliados uzbekos, tadchiques y hazaras no fue nunca de fiar y en un país pobre, la corrupción es una constante, tanto en la paz, como en la guerra.
Por si todo esto fuera poco, quedaba el Pakistán. Mientras este país siguiera siendo un aliado esencial en la política estadounidense de alianzas, ocupar Afganistán resultaba una misión imposible. Porque buena parte de las etnias fronterizas entre los dos países está constituida por pashtunes y porque por convicciones religiosas e intereses inconfesables (tráfico de drogas) pakistaníes y afganos hacían causa común desde hacía decenios. Las guerrillas islamistas y los “señores de la guerra” que no hacían más guerra que la que les convenía en cada momento se refugiaban siempre en el Pakistán. Mientras este país fuera una vaca sagrada a la que los militares estadounidenses no podían atacar, la guerra afgana contra los talibán era imposible de ganar. Y no se ganó.

Los generales se lo decían a la Casa Blanca, pero los políticos de Washington no querían ver más que su verdad. Los progresos sociales y los pseudo progresos políticos que se registraba en los territorios del Afganistán bajo control occidental cegaban a los dirigentes estadounidenses que seguían emperrados en creer que a fuerza de millones y bombas acabarían con el nepotismo, corrupción y un fanatismo que han campado a sus anchas durante siglos en esas tierras.
Tras 20 años infructuosos, los EE.UU. y sus aliados arrían la bandera, en tanto que los talibán resurgen con más ímpetu que hace cuatro lustros. El presidente Biden se consuela diciendo que se van, pero que no han perdido la guerra del Afganistán.
Campoamor debió de inspirar al presidente cuando escribió que “no hay verdad ni mentira, todo es según el color con que se mira”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.