HAQQANI, PREZENȚĂ INCOMODĂ ÎN AFGANISTAN

Dacă cea mai bună definiție politică pentru Afganistan este haosul, prezența cea mai haotică, eclectică, furios antioccidentală și impredictibilă a terorismului islamico-afgan este Haqqani.
Confuzia și dezinformarea în legătură cu Afganistan sunt atât de mari în Occident, încât, în timp ce SUA au atribuit Statului Islamic- Khorasan (SI-K) – și l-au pedepsit – dublul atentat din Kabul, din ultima săptămână din luna august, un recent raport al ONU semnalează că SI-K „…nu are atâta forță încât să poată opera sistematic în Kabul…”
E imposibil să știm cine greșește, deoarece realitatea social-politică a acestei țări este un adevărat nod gordian. Inamicițiile și alianțele sunt efemere, diferite în fiecare loc și în continuă schimbare; și ca și cum aceste lucruri nu ar fi de ajuns, ele se proclamă și se dezmint tot timpul, în funcție de ceea ce îi convine protagonistului din momentul respectiv.
Astfel, o organizație laxă și foarte combativă – Haqqani (numele îi vine de la fondatorul ei, Jalaludin Haqqani, cândva bun amic al lui Osama bin Ladin) – a tot forfotit în ultimii 20 de ani printre toate facțiunile radicale islamiste, dar având întotdeauna un punct comun cu acestea: lupta armată împotriva SUA. Singurului grup căruia Haqqani i s-a opus tot timpul a fost Statul Islamic-Khorasan.

Jalaluddin Haqqani

Și tocmai Haqqani a fost însărcinată de talibani să se ocupe de securitatea aeroportului din Kabul și de evacuarea forțelor occidentale și a colaboratorilor lor. E posibil ca teroriștii sinucigași ai SI-K să fi păcălit vigilența și rețeaua de spionaj talibano-haqqani, însă este la fel de verosimil ca cei doi sinucigași să fi fost anume lăsați să-și ducă la îndeplinire misiunea.
Încă și mai probabil, ca să nu spunem sigur, este că despre atentate și despre lipsurile sistemului de securitate afgan să fi știut serviciul secret militar al Pakistanului. Influența acestei organizații în istoria Afganistanului din secolele XX și XXI este covârșitoare. Din Pakistan a venit în țară curentul islamist Deobandi (fundamentalism sunit cu rădăcini arhaice) care domină viața religioasă afgană, și tot din Pakistan au venit antrenamentele, dotările și subvenționările pentru toate grupurile paramilitare afgane.
Lucrurile aceste le știe toată lumea, începând cu Pentagonul și CIA, însă strategia globală a SUA în Asia Centrală se bazează pe Pakistan ca aliat preferat. Și după câte se vede de 20 de ani încoace, preferința este atât de mare, încât nu se ia în seamă cât de mult a contribuit Pakistanul la dezastrul militar american în Afganistan.
Cu toate că, în mod sigur, dezastrul s-ar fi produs oricum, și fără această contribuție.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

HAQQANI, EL CONVIDADO DE PIEDRA DEL AFGANISTÁN

Si la mejor definición política que se puede hacer del Afganistán es caos, la entidad más caótica, ecléctica, rabiosamente antioccidental e impredecible del terrorismo islámico-afgano es Haqqani.
La confusión y la desinformación acerca del Afganistán es tal en occidente, que mientras los EE.UU. atribuyeron – ¡ y castigaron ! – al Estado Islámico-Khorasan (EI-K) el doble atentado de Kabul de la última semana de agosto, un reciente informe de las Naciones Unidas dice que EI-K “…carece de fuerza suficiente para operar sistemáticamente en Kabul…”
Es imposible saber quién está equivocado, entre otras cosas, porque la realidad socio-política del país es un auténtico nudo gordiano. Las enemistades y alianzas son efímeras, diferentes en cada sitio, en cambio constante; y por si esto no bastara, se proclaman y desmienten constantemente, según convenga al protagonista del momento.
Así, una organización laxa y enormemente combativa – Haqqani (nombre derivado de su fundador, Yalaludin Haqqani, otrora íntimo amigo de Osama bin Ladín) – ha estado durante los últimos 20 años brujuleando entre todas las facciones radicales islamistas, pero coincidiendo siempre con ellas en la lucha armada contra los EE.UU. El único grupo al que este grupo se ha opuesto siempre ha sido el EI-K.

Jalaluddin Haqqani

Y justamente es Haqqani la encargada por los talibán de la seguridad del área del aeropuerto de Kabul y de la evacuación de las fuerzas occidentales y sus colaboradores. Es posible que los terroristas suicidas del EI-K burlasen la vigilancia y la red de espionaje talibano-haqqani, pero es bastante más verosímil que se despistaran muy oportunamente para que los dos suicidas pudieran llevaran a cabo su misión.

Aún más probable, para no decir seguro, es que de los atentados y de los fallos del sistema de seguridad afgano estuviera al tanto el servicio secreto militar del Pakistán. La influencia de esta organización en la historia del Afganistán del siglo XX y XXI es abrumadora. Del Pakistán llegó al país la corriente del islamismo Deobandi (fundamentalismo sunní de raíces arcáicas) que domina la vida religiosa afgana, y del Pakistán llegó el entrenamiento, pertrechos y financiación de todos los grupos paramilitares afganos.
Eso lo sabe todo el mundo, empezando por el Pentágono y la CIA, pero la estrategia global de los EE.UU. en Asia Central tiene al Pakistán como aliado preferente. Y por lo visto en los últimos 20 años, la preferencia es de tal calibre que se pasa por alto lo mucho que ha contribuido el Pakistán a la debacle militar estadounidense en el Afganistán.
Aunque, seguramente, se habría perdido también sin esa intervención.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DESPĂRȚIRI CRUDE… Washington, Diana Negre

Interpretarea ideologic corectă – corectă acum și aici – a politicii externe a SUA este că avem de-a face cu un imperialism dur și egoist, care nu se sfiește să-și sacrifice atât prietenii, cât și dușmanii.
Cu o abordare și mai obiectivă se poate afirma că politica SUA este și a fost conduita atotputernică a oricărei țări mari, de la imperiul asirian, până în ziua de azi: cea de a-și apăra interesele și prerogativele cu cele mai mici costuri posibile. Și, atunci când se poate, costurile aceste să și le asume alții, chiar și aliații.
De-a lungul istoriei, egoismul național este atât de general și de evident, încât nu reușește să-l vadă decât cel ce fuge de realitate. În cazul deosebit de actual al Afganistanului, abandonarea „in situ” a multor colaboratori și aliați nu este decât o altă fațetă a acestei politici a costurilor minime. Să fi continuat orbește și în forță să rămână în Kabul, dincolo de data negociată cu talibanii (31 august 2021), ar fi însemnat să riște noi confruntări militare, cu alte pierderi americane, ca să nu mai vorbim de riscul de a se vedea atrase într-o altă aventură armată.
Toată lumea știe că cea care este pe punctul de a se încheia – dacă rămâne data de 31 august pentru retragerea americană – a costat SUA moartea a 2.500 de militari americani, 66.000 de militari și polițiști afgani aliați și două trilioane de $. La aceasta se mai adaugă umilitoarea tragedie de joia trecută, cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești americane, în mai mult de zece ani.

Ceea ce s-a întâmplat în Kabul s-a mai întâmplat și în Saigon. Desigur, în alte circumstanțe. Dar, și în războiul împotriva Statului Islamic (SI). Depănând episoadele „războiului rece”, vedem că s-a mai repetat în Berlin, Budapesta și Praga. Luptătorii kurzi din Irak și Siria sau demonstranții din Berlin, Budapesta și Praga, după crizele respective, au fost lăsați de izbeliște.
În războiul împotriva SI, Washingtonul nu a stabilit cu luptătorii kurzi decât o alianță pe timp de război. Nu s-a negociat nimic și nici nu li s-a promis nimic pentru perioada următoare, de după victorie.
Drept și moral ar fi fost să o fi făcut… Însă, marile puteri din toate timpurile niciodată n-au arătat că au morală în arsenalele lor militare și diplomatice.
În timpul „războiului rece”, berlinezii, ungurii și cehii au încercat să se răscoale împotriva URSS-ului din cauza opresiunii sovietice; în acele situații, Washingtonul nu a promis nimănui nimic. Dacă i-ar fi ajutat direct, lumea ar fi fost împinsă în cel de al III-lea Război Mondial.
Prea costisitor.

În sfârșit: aproape toate țările occidentale care au participat la războiul eșuat împotriva talibanilor s-au spălat pe mâni în fața dramei prietenilor locali, care nu au putut ajunge, în zilele acestea, la aeroportul din Kabul. Și niciuna nu a fost pusă la stâlpul infamiei atât de mult ca SUA.
Căci, costurile de a fi odioasă nu le-a putut evita niciodată niciuna dintre puterile hegemonice de pe Pământ.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DESPEDIDAS CRUELES… Washington, Diana Negre

La lectura ideológicamente correcta – correcta, ahora y aquí – de la política exterior de Estados Unidos es que se trata de un imperialismo duro y egoísta que no tiene reparo alguno en sacrificar por igual amigos y enemigos.
Con un enfoque algo más objetivo se puede decir que la política de los EEUU. es y ha sido la conducta prepotente de toda gran nación, desde el imperio asirio hasta hoy: defender sus intereses y prerrogativas al menor coste posible. Y, en la medida de lo factible, que este coste lo asuman otros, aliados inclusive.
El egoísmo nacional es tan general y evidente a lo largo de la Historia que sólo deja de verlo quien rehúye la realidad. En el actualísimo caso del Afganistán, el abandono “in situ” de numerosísimos colaboradores y aliados no es más que otra faceta de esta política del menor costo. Seguir a las bravas en Kabul más allá del plazo negociado con los talibán (31 de agosto 2021) era arriesgarse a nuevas confrontaciones militares, con el correspondiente número de bajas militares estadounidenses, sin hablar del enorme riesgo de involucrarse en otra confrontación armada.
Y todo el mundo sabe que la que está a punto de concluir -si se mantiene la fecha del 31 de agosto para la retirada- le costó a EEUU. la muerte de 2.500 soldados propios, 66.000 militares y policías afganos aliados y dos billones de $, a la que se ha de añadir la humillante tragedia del pasado jueves, con el mayor número de bajas norteamericanas desde hace más de diez años.

Lo que sucedió en Kabul ya ocurrió – aunque en otras circunstancias – en Saigón. Y también en la guerra contra el Estado Islámico (EI) o, remontando episodios de la “guerra fría”, en Berlín, Budapest y Praga. Los milicianos kurdos de Irak y Siria o los manifestantes de Berlín, Budapest y Praga fueron dejados a su suerte después de las respectivas crisis.
En la guerra contra EI, Washington no estableció con los milicianos kurdos más que una alianza bélica. Nada se negoció ni nada se les prometió para después de la victoria.
El que fuera de justicia haberlo hecho es una cuestión moral… y las grandes potencias de todos los tiempos no han mostrado jamás tener la moral en sus arsenales militar y diplomático.
Durante la “guerra fría”, berlineses, húngaros y checos intentaron sublevarse contra la URSS a causa de la opresión soviética; Washington no prometió nada a nadie en aquellas ocasiones. Ayudarles directamente habría llevado el mundo a una III Guerra Mundial.
Demasiado costoso.

Por último: el lavarse las manos ante el drama de los amigos locales que no han podido llegar estos días al aeropuerto de Kabul lo han practicado casi todos los países occidentales involucrados en la fracasada guerra contra los talibán. Y ninguno ha sido puesto en la picota tanto como EEUU.
Y es que el costo de ser odioso no lo ha podido evitar nunca ninguna potencia hegemónica de la Tierra.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

A LĂTRA LA LUNĂ

Lipsa de apărare a femeilor din Afganistanul recucerit de talibani este evidentă. Și, dacă femeile afganele sunt, din nou, lipsite total de apărare, opinia publică occidentală se află și ea – încă o dată! – în condiția tâmpă și naivă de a-și sfâșia hainele (nu prea tare, dar cu țipete cristaline)… pentru că… doar atât poate face.

Nouă, occidentalilor drege-lume, ne vine de minune să nu facem nimic și să ne atârnăm medalii umanitare. În arta de a arăta paiul din ochiul celorlalți nu ne întrece nimeni. Și nici în a denunța și a nu reacționa (cel mult, cu niște danii zgârcite unor mărunte ONG-uri) nu ne-o ia nimeni înainte.

Facem lucrurile acestea atât de mult, de atât de mult timp și atât de inutil, încât par mai degrabă niște izbucniri isterice, decât gesturi de solidaritate. Nu reușim să pricepem ceea ce scria Quevedo în Secolul de Aur al Literaturii spaniole că „…e în zadar ceea ce nu servește la nimic…”. Inutilitatea acestor manifestări multitudinare și avalanșa de articole plângăcioase din mijloacele de comunicare este mai mult decât evidentă. Dar, aceasta nu oprește deloc asemenea manifestări, declarații, declamații și alte asemenea mostre justițiare excesive și exagerate, care de care mai sterile.
Atâta insistență pe inutilitate ne obligă să ne gândim că, în realitate, nu e vorba de imbunătățirea situației nimănui – femei afgane, orfani palestinieni, refugiați sirieni, sinistrați haitieni etc. -ci de a avea un protagonism ieftin, gregar și evidențiat de presa sărmană. Pe scurt: pe victime și sinistrați Dumnezeu să-i ajute!; important e să ne spunem păsul nostru ieftin, socialmente în consens. Toți într-un singur glas.

Căci – e evident –, în loc să protestăm impotriva politicii antifeministe a talibanilor, am putea cere guvernelor măsuri generoase de primire a afganilor fugari. Precum și o adevărată toleranță a occidentalilor față de niște ființe care sosesc cu altă cultură, cu alte valori și obiceiuri…și cu toate neliniștile și nevoile surghiunului.
Dacă suntem cu adevărat generoși, vom avea o fărâmă de suferință și multă toleranță. Așa cum este, de pildă, în Liban. Acolo, țara este cuprinsă de haos, nu există o Administrație publică reală, nu există o politică socială și nici bani. Și cu toate acestea, populația libaneză a primit, fără crâcnire, primele valuri de fugari ai războiului civil din Siria.
Iar dacă suntem generoși în minciunele – adică, manifestări isterice și articole de prisos – putem să facem ca Austria, care vrea să deschidă noi tabere de primire a fugarilor, dar…oriunde, numai să nu fie în interiorul granițelor țării ! Pietate aseptică, comodă și cu uitare imediată; un adevărat program pentru demonstranții pro afgane din lumea occidentală.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LADRARLE A LA LUNA

La indefensión de las mujeres en el Afganistán reconquistado por los talibán es evidente. Y si las afganas corren peligro de recaer en la indefensión total, la opinión pública occidental ha caído ya – ¡una vez más! – en el papanatismo de rasgarse las vestiduras (no mucho, pero a grito limpio) por ello… y no hacer nada más.
Porque eso de no hacer nada y ponerse medallas humanitarias se nos da de maravillas a los mejoramundos occidentales. En eso de denunciar la paja en el ojo de los demás no nos gana nadie. Y en denunciar y no reaccionar (a lo sumo, un par de donativos rácanos a unas opacas ONG) tampoco nos gana nadie.

Y es que eso lo venimos haciendo tanto desde tanto tiempo y tan inútilmente que más que actos de solidaridad parecen exabruptos histéricos. De nada sirve que ya en el Siglo de Oro de las letras hispanas Quevedo escribiera que “… de nada sirve lo que no sirve para nada…”. La inutilidad de estas manifestaciones multitudinarias y el diluvio de artículos plañideros en los medios de comunicación es meridianamente evidente. Pero no por ello se frenan en absoluto manifestaciones, declaraciones, declamaciones y aspavientos justicieros, el uno más estéril que el otro.
Tanta persistencia en la futilidad obliga a pensar que en realidad no se trata de mejorar la situación de nadie – afganas, huérfanos palestinos, refugiados sirios, damnificados haitianos, etc. -, sino de tener un protagonismo barato, gregario y realzado por la prensa boba. En resumen: a las víctimas y a los damnificados, ¡que los ayude Dios !; lo esencial es nuestro baratísimo desahogo socialmente consensuado. Todos a una, pero sin Fuenteovejuna.
Porque – es obvio –, en vez de protestar contra la política antifeminista de los talibán se podría pedir a los respectivos Gobiernos generosas medidas de acogida de los fugitivos afganos. Y también una tolerancia auténtica de los ciudadanos occidentales para con unos seres que llegan aquí con otra cultura, valores y hábitos… y todas las necesidades y angustias del destierro.

Si se es generoso de verdad se ha de aportar una miaja de sufrimiento y un muchísimo de tolerancia. Como, por ejemplo, en el Líbano. Allá, el país está sumido en el caos, sin una Administración pública real, sin política social y sin dinero. Todo esto no ha impedido que la población libanesa acogiese sin rechistar las primeras oleadas de fugitivos de la guerra civil siria.
Y si se es generoso de mentirijillas – es decir, de manifestaciones histéricas y artículos redundantes – se puede proceder como Austria, que quiere abrir nuevos campos de acogida de fugitivos… ¡en cualquier lugar fuera de las fronteras del país! Piedad aséptica, cómoda y de olvido inmediato; todo un programa para los manifestantes pro afganas del mundo occidental.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Seducții fiscale Washington, Diana Negre

Una dintre particularitățile sistemului fiscal american este aceea că contribuabilii sunt obligați să facă două declarații de impozit pe venit în fiecare an: una pentru impozitele federale, care se aplică în același mod tuturor americanilor, și una pentru statul federal în care locuiesc.
Acest lucru nu are comparație pe plan internațional în privința nivelurilor de presiune fiscală, deoarece, în lumea industrializată, Statele Unite se numără printre țările cu impozite federale scăzute. Dar, când vine vorba despre adăugarea contribuției la statele de reședință, situația variază foarte mult.
Cei care locuiesc în state precum New York sau California plătesc mult mai multe taxe decât rezidenții unor state precum Florida sau Texas. Afirmațiile pe care le citim în comentarii și le auzim în declarații publice, conform cărora ar exista o armonie fiscală perfectă între regiunile sau statele federale ale țării, contrastează cu situația de fapt.
Este o chestiune care se dezbate acum în Spania și este surprinzător să vedem că sunt personalități care ne asigură că în țările dezvoltate nu există concurență fiscală. Desigur, în Europa, acest lucru este rar întâlnit, deși, în Elveția, contribuția cetățenilor la trezorerie depinde foarte mult de cantonul în care locuiesc.
Concret, în Statele Unite, diferențele sunt foarte mari și există o adevărată concurență între diferitele state pentru a atrage investitori sau rezidenți. Și nu este o concurență discretă, căci unele state fac chiar propagandă cu privire la impozitele lor mai mici.
Statul care atrage cel mai mult atenția este Dakota de Sud, unde nu există impozite pentru persoane fizice sau juridice. Ceva e atât de atractiv aici pentru unii, încât tot mai multe firme și companii se înregistrează în acest stat. Același lucru se întâmplă și cu persoanele fizice: este suficient să mergi acolo o dată pe an și să ai o adresă sau un sediu comercial înregistrat. Pentru aceasta nu este nevoie să închiriezi vreun local, ci pur și simplu e suficient să „cumperi» o adresă poștală, la un preț modest de câteva sute de dolari.

În schimbul acestei mici investiții, contribuabilul scapă de impozitele locale și chiar primește prin poștă prelungirea permisului său de condus vehicule, fără să mai dea vreun examen.
În acest domeniu, Dakota de Sud se situează pe primul loc, dar există o concurență puternică între alte state: unele își scutesc rezidenții de la plata impozitelor personale, altele au avantaje fiscale pentru întreprinderi sau investiții.
De această situație beneficiază, de exemplu, Pennsylvania, care are o presiune fiscală redusă asupra persoanelor fizice, deși o compensează cu taxele pe afaceri ale întreprinderilor. Ceva asemănător se întâmplă și în Florida, unde compensarea provine din taxele mari pe cadastru. Sau în Texas, cu o sarcină fiscală moderată în ambele domenii și care dă roade de ani de zile: în ciuda căldurii, în fiecare an primește mai mulți rezidenți sau companii din state precum California sau New York, care scapă astfel de impozitarea ridicată din statele lor.
Consecințele sunt evidente: New York, cândva cel mai populat stat, se află acum pe locul al treilea, după California și Texas. În ceea ce privește California, în prezent cu cea mai mare populație, acest stat pierde rezidenți în favoarea Texasului. Iar Florida a devenit marea atracție a pensionarilor din întreaga țară, căci, pe lângă faptul că acolo nu e frig ca în New York sau New Jersey, există posibilitatea de a economisi câteva mii de dolari în plus, în fiecare an, deoarece practic nu există impozite de stat pentru persoane fizice…
Această mișcare a populației nu se reflectă doar în economii, ci și în viața politică: în timp ce toate statele au câte doi senatori, indiferent de numărul de locuitori, numărul congresmenilor depinde de numărul locuitorilor din statul respectiv.
Astfel, în ultimele decenii, reprezentarea statului New York a scăzut, în timp ce cea a Californiei și Texasului au crescut. Acum, și californienii emigrează, astfel că, la ultimul recensământ, California, pentru prima dată, a pierdut locuri, lucru de care a beneficiat, din nou, Texasul, și delegația sa în Camera Reprezentanților e în continuă creștere.
În general, statele cu taxe mici au majorități republicane, căci democrații obișnuiesc să favorizeze impozite mai mari. Această nouă redistribuire de locuri ar putea anunța vremuri mai bune pentru Partidul Republican, dar nu în mod sigur, căci cei care fug de politicile fiscale progresiste merg în statele conservatoare pentru a beneficia economic… însă nu-și schimbă crezul politic.

Consecința – cel puțin cea imediată – este că refugiații din Texas sau Florida ar influența votul local atât de mult, încât aceste state ar avea în Congresul de la Washington tot mai mulți delegați progresiști, ceea ce ar fi un avantaj pentru Partidul Democrat.
Pe de altă parte, avantajele fiscale tind să atragă pensionari, însă firmele se orientează mai degrabă spre locurile în care găsesc personal talentat și posibilități de creștere: la acest capitol, Dakota de Sur nu prea poate lupta cu California, iar impozitarea sa servește doar la atragerea persoanelor fizice sau a companiilor „tradiționale», adică a celor care nu sunt preocupate să incorporeze inovațiile informatice și noile tehnologii.
Când e vorba de creștere, investițiile se orientează spre locuri în care există cele mai multe oportunități, atât cu forță de muncă talentată, cât și cu o bună piață de desfacere. Acest lucru înseamnă că avantajele fiscale sunt un impuls, dar nu și un factor determinant: California, cu cele mai mari taxe din țară, rămâne un magnet pentru investitori, chiar dacă unii preferă să meargă în locuri unde impozitele sunt mai mici.
Cu toată concurența statelor federale de a atrage investitori, americanii știu că pe primul loc rămân posibilitățile de creștere a întreprinderii și a pieței de desfacere, iar avantajele fiscale trec, în astfel de condiții, pe un plan secundar.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Seducciones fiscales Washington, Diana Negre

Una de las peculiaridades del sistema fiscal norteamericano, es que los contribuyentes están obligados a hacer dos declaraciones de renta todos los años: una para los impuestos federales, que se aplican de la misma forma a todos los norteamericanos, y otra para el estado federado en el que se reside.
Es algo que distorsiona la comparación internacional en cuanto a los niveles de presión fiscal, pues en el mundo industrializado Estados Unidos figura entre los países de fiscalidad baja por lo que afecta a los impuestos federales. Pero a la hora de añadir la contribución a los estados de residencia, la situación puede cambiar mucho.
Quienes viven en estados como Nueva York o California pagan muchos más impuestos que los residentes de estados como La Florida o Tejas. Es un contraste con las afirmaciones que uno lee en comentarios y oye en declaraciones públicas, de que en todo el mundo hay una perfecta armonía fiscal dentro de las regiones o estados federados de un país.
Es una cuestión que se debate ahora en España y sorprende oír a personajes políticos asegurarnos que la competencia fiscal dentro de un país no existe en el mundo desarrollado. Ciertamente, en Europa es poco frecuente, aunque hay lugares como Suiza donde la contribución total al fisco cambia mucho según el cantón de residencia.
En Estados Unidos, concretamente, las diferencias son muy grandes y constituyen una verdadera competencia entre los diferentes estados para atraer inversores o residentes. Y no es una competencia discreta, sino que algunos estados incluso hacen propaganda de su baja fiscalidad.
El Estado que más llama la atención es Dakota del Sur, donde no hay impuestos ni a los particulares ni a las empresas. Es algo que para algunos resulta tan atractivo que hay cada vez más empresas que se registran en este estado y otro tanto ocurre con los particulares: basta con ir allí una vez al año y tener un domicilio o una sede comercial registrada. Y para esto no hace falta alquilar un local, sino simplemente “comprar” una dirección postal, por un precio módico de unos pocos centenares de dólares.

A cambio de esta pequeña inversión, el contribuyente se libra de los impuestos locales y hasta recibe por correo la renovación de su permiso de conducir, sin necesidad de un examen.
En este terreno, Dakota del Sur se lleva la palma, pero la competencia es fuerte entre otros estados: algunos eximen a sus residentes de pagar impuestos personales, otros tienen ventajas fiscales para las empresas o para las inversiones.
La situación beneficia, por ejemplo, a Pennsylvania que tiene poca presión impositiva para los particulares, aunque la compensa con los cargos empresariales. Algo semejante ocurre en Florida, donde la compensación proviene también de altos impuestos del catastro. O Texas, con una presión fiscal moderada en ambos terrenos y que da sus frutos desde hace años: a pesar del calor, cada año recibe más residentes o empresas de estados como California o Nueva York, que se liberan así de la alta fiscalidad de sus estados.
Las consecuencias son evidentes: Nueva York, otrora el estado más poblado, está ahora en tercer lugar, detrás de California y Tejas. En cuanto a California, actualmente el de mayor población, va perdiendo residentes que se refugian en Texas. Por lo que se refiere a Florida, es la gran atracción de los jubilados de todo el país, que además de evitar los fríos de estados como Nueva York o Nueva Jersey, disponen de unos miles de dólares adicionales de ahorro fiscal cada año, pues allí prácticamente no hay impuestos estatales a las personas físicas…
Este movimiento de población no se refleja solo en las economías, sino también en la vida política: si bien todos los estados tienen dos senadores, independientemente del número de habitantes, el número de congresistas depende de las cifras de residentes.
De esta forma, en los últimos decenios, la representación neoyorquina ha ido bajando, mientras que la de California y Tejas ha subido. Ahora, los californianos también emigran y en el último censo la consecuencia fue que California perdió escaños por primera vez, algo que benefició nuevamente a Tejas, cuya delegación en la Cámara de Representantes no cesa de subir.
En general, los estados de baja fiscalidad tienen mayorías republicanas mientras que los demócratas acostumbran a favorecer impuestos más altos. Este nuevo reparto de escaños podría augurar mejores tiempos al Partido Republicano, pero no ha de ser así necesariamente: quienes huyen de las políticas fiscales progresistas, se van a estados conservadores para beneficiarse económicamente…pero no cambian su credo político
La consecuencia -al menos la inmediata, es que los refugiados en Tejas o Florida influyan tanto en el voto local que estos estados tendrían en el Congreso de Washington cada vez más delegados progresistas, lo que sería una ventaja para el Partido Demócrata
Por otra parte, las ventajas fiscales acostumbran a atraer a los jubilados, pero las empresas se dirigen más bien a los lugares en que hallan empleados con talento y posibilidades de crecer: aquí, Dakota del Sur tiene pocas armas para luchar contra California y su fiscalidad tan solo le sirve para atraer a particulares o a empresas “tradicionales”, es decir las que no se dedican a innovaciones informáticas y nuevas tecnologías.
A la hora de crecer, las inversiones de dirigen al lugar en que tiene más posibilidades, tanto para encontrar una mano de obra con talento, como un mercado para sus productos. Esto significa que las ventajas fiscales son un acicate, pero no un determinante: California, con el tipo impositivo mayor del país, sigue siendo un imán para los inversores, por mucho que algunos prefieran irse a lugares con menor fiscalidad.
Es algo tan evidente para los norteamericanos, que, si bien los estados federados compiten para atraer inversores, saben que las ventajas fiscales pasan a segundo plano ante las posibilidades comerciales o de crecimiento empresarial.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

IRANUL OPTEAZĂ PENTRU CALEA DURĂ

Ibrahim Risi

Primele schimbări din echipa guvernamentală a noului președinte iranian, Ibrahim Risi, arată că Republica optează pentru confruntare în relațiile sale cu SUA și lumea atlantică.
Dintre aceste numiri cel mai mult atrage atenția cea a lui Hussein Amir Abdollahain ca nou ministru de externe. Împreună cu noul prim-vicepreședinte al Republicii Teocratice, Mohamed Mokhaber, reprezintă un indiciu al dominației covârșitoare a „Gardienilor Revoluției» în viața politică a țării.

Mohamed Mokhaber

Ambii au legături stânse cu „Gardienii Revoluției», o instituție care a apărut odată cu revoluția lui Khomeini și a ayatollahilor (din 1979) ca braț executor al ei și care, în prezent, este un adevărat stat în stat, datorită giganticei sale structuri patrimoniale.
Abdollahain este un diplomat de carieră în vârstă de 57 de ani, care vorbește fluent limbile arabă și engleză, cu un doctorat în relații internaționale obținut la Universitatea din Teheran. De origine umilă, a fost vice-ministru (o funcție echivalentă cu cea de secretar de stat) sub ministrul Javad Zarif, un om moderat și afabil care s-a bucurat de încrederea deplină a ultimului președinte – Hassan Rohani –, și campion al politicii de îmbunătățire a conviețuirii cu Occidentul.
Această abordare a politicii externe iraniene a eșuat din mai multe motive (unul dintre motivele principalele a fost intransigența lui Donald Trump față de străduința iranienilor de a-și dezvolta industria nucleară, nerespectând acordurile semnate cu Occidentul în acest sens) și, odată cu eșecul acestei politici, s-a terminat și încrederea ayatollahilor față de Rohani și echipa sa.

Hussein Amir Abdollahain

Sfârșitul abordării lui Rohani și crescânda nemulțumire populară a iranienilor față de înrăutățirea condițiilor de viață din țară, i-au adus din nou pe „Gardieni» ca forță dominantă în Iranul ayatollahilor. Au revenit la putere cu binecuvântarea ayatollahului Khamenei, la ora actuală, cel mai înalt ierarh șiit. Și au revenit nu numai cu radicalismul lor obișnuit, dar încă năzuiesc să se răzbune pentru uciderea de către un comando american a generalului Soleimani, cea mai înaltă figură a „Kudului», corpul expediționar iranian.
În plus, Abdollahain are un CV politic perfect pentru un guvern făcut pe măsura „Gardienilor», deoarece a fost ministru adjunct de externe, în timpul președinției lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), cel mai radical și mai încăpățânat naționalist din nucleul de conducere al „Gardienilor».
La rândul său, Mohamed Mokhaber este, din 2007, director executiv al „Setad», instituție creată de Khomeini în 1989 pentru a gestiona bunurile expropriate de guvern de la dușmanii regimului. Această instituție a fost una dintre principalele surse de îmbogățire a „Gardienilor».
În sfârșit, numirea lui Ahmed Vahidi în funcția de ministru de interne pecetluiește hegemonia politică a „Gardienilor și Kudului» în Iranul de astăzi. Vahidi a fost ani de zile pe lista de fugari a Interpolului, deoarece guvernul argentinian l-a considerat responsabil principal pentru atacul din 1994, săvârșit în Buenos Aires, împotriva centrului cultural sionist „Amia», soldat cu morți și răniți.

Ahmed Vahidi

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

IRÁN OPTA POR LA VÍA DURA

Ibrahim Risi

Los primeros cambios en el equipo gubernamental del nuevo presidente iraní, Ibrahim Risi, evidencian que la República opta por la confrontación en sus relaciones con los EE.UU. y el mundo atlántico.
El más llamativo de estos nombramientos es el de Hussein Amir Abdollahain como nuevo ministro de Exteriores. Junto con el nuevo primer vicepresidente de la República Teocrática, Mohamed Mokhaber, evidencian el predominio abrumador de los “Guardianes de la Revolución” en la vida política del país.

Mohamed Mokhaber

Ambos personajes están íntimamente ligados a los “Guardianes de la Revolución”, una institución surgida con la revolución de Khomeini y los ayatolás (1979) como brazo ejecutor y que es hoy en día un auténtico Estado dentro del Estado gracias a su gigantesco entramado patrimonial.
Abdollahain es un diplomático de carrera de 57 años, que domina el árabe y el inglés, doctorado en Relaciones Internacionales por la Universidad de Teherán. De origen humilde, fue viceministro (cargo equivalente al nuestro de secretario de Estado) bajo el ministro Javad Zarif, hombre moderado y afable que gozaba de la plena confianza del último presidente – Hassan Rohani -, defensor de una política de mejor convivencia con Occidente.
Este enfoque de la política exterior iraní fracasó por muchas razones (una de las principales fue la intransigencia de Donald Trump ante el empeño persa de desarrollar su industria nuclear más allá de los pactos firmados con Occidente al respecto) y con su fracaso se acabó también el crédito de Rohani y su equipo ante los ayatolás.

Hussein Amir Abdollahain

Descartado el enfoque de Rohani y agudizado el descontento popular de los iraníes por el empeoramiento de las condiciones de vida en el país, los “Guardianes” volvieron a ser la fuerza imperante en el Irán de los ayatolás. Y han vuelto al poder con el beneplácito del ayatolá Khamenei, máxima jerarquía chiita actual. Y han vuelto no sólo con el radicalismo de siempre, sino que aún ansían vengarse del asesinato a manos de un comando estadounidense del general Soleimani, figura máxima del “Kud”, el cuerpo expedicionario iraní.
Abdollahain, tiene además un currículo político perfecto para un gobierno hecho a medida de los “Guardianes” ya que fue viceministro de Exteriores durante la presidencia de Mahmud Ahmadinejad (2005-2013), el más radical y empecinado nacionalista del núcleo dirigente de los “Guardianes”.
Mohamed Mokhaber, por su parte, ha sido desde el 2007 director ejecutivo del “Setad”, la institución creada por Khomeini en 1989 para administrar los bienes expropiados por el Gobierno a los enemigos del régimen. Esta institución ha sido una de las principales fuentes de enriquecimiento de los “Guardianes”.
Por último, el nombramiento de Ahmed Vahidi como ministro de Interior ratifica la hegemonía política de los “Guardianes y el Kud en el Irán de hoy. Vahidi estuvo durante años en la lista de fugitivos de Interpol porque el Gobierno argentino le consideró principal responsable del mortífero atentado perpetrado en 1994 en Buenos Aires contra el centro cultural sionista “Amia”.

Ahmed Vahidi

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TERORISMUL: GOLIAT ÎMPOTRIVA…TUTUROR, INCLUZÂND ȘI COSTURILE

Gherilele sunt la fel de vechi ca sărăcia și războaiele și la fel de invincibile, în ziua de azi, pentru marile armate, ca pe vremea lui Hannibal sau Napoleon. Dar, Statele Unite – principala țintă a majorității atacurilor teroriste din secolele XX și XXI – continuă să caute o rezolvare a acestei probleme.
SUA nu au găsit încă o soluție, dar au reușit, după atacurile – „gherilei urbane» – împotriva turnurilor gemene din New York (în septembrie 2001), să micșoreze costurile enorme ale luptei împotriva terorismului. Au reușit, de asemenea, să reducă drastic și numărul cetățenilor americani uciși de teroriști: doar o sută, în ultimii cinci ani. În plus, în ultima vreme, nu au mai avut loc atacuri teroriste în SUA, în timp ce, în restul lumii, numărul victimelor și pagubele materiale au crescut de cinci ori, față de 2001.
Aceste succese – care sunt departe de a însemna eradicarea terorismului – au fost obținute de SUA în urma unui ruinător proces de învățare. Din 2001 și până în prezent, Washingtonul a cheltuit aproape patru trilioane de dolari în lupta împotriva terorismului și a gherilelor de pretutindeni. Dacă ne uităm cronologic la această sumă, cheltuielile au scăzut vertiginos în ultimii 5 sau 6 ani. În timp ce campaniile din Afganistan sau Irak au reprezentat o pierdere anuală de 200 de miliarde de dolari, războiul împotriva Statului Islamic (2014-2019) a costat doar 1 miliard. Iar acțiunile de combatere a terorismului din Orientul Mijlociu – principalul dușman fiind Iranul – nu costă mai mult de 60 de miliarde anual.

Pe lângă această reducere impresionantă a cheltuielilor, succesele operaționale au fost deosebite: 80% dintre liderii Alqaeda și ai Statului Islamic au fost eliminați, iar sistemul de identificare, localizare și exterminare a conducerii superioare a celor mai periculoase organizații și unități operaționale ale terorismului funcționează tot mai bine, pe zi ce trece.
Oricum, strategia actuală a SUA împotriva terorismului se bazează în continuare pe o minimă prezență față în față. America investește, în primul rând, în rețele de spionaj, unități operaționale extrem de specializate…și în cooperarea cu forțele locale! Deja în campaniile de război din Irak și Siria împotriva Statului Islamic, SUA au recrutat un mare număr de forțe locale pentru a lupta împotriva fundamentaliștilor. Experiența s-a dovedit a fi pozitivă pentru Pentagon, iar acum este folosită pentru combaterea terorismului. Activitatea de bază și operațiunile de anvergură sunt preluate de forțele de securitate locale, finanțate și instruite – într-o măsură mai mică sau mai mare – de americani. În prezent, este opțiunea cea mai eficientă, la prețul cel mai mic.

Însă, Washingtonul este conștient de faptul că terorismul și războiul de gherilă pot fi rezolvate doar prin mijloace politice și economice. Eliminarea sărăciei – în regiunile înapoiate, gherilele sunt adesea o bună forță de muncă – și crearea unei imagini astfel ca SUA să nu mai fie percepute ca putere invadatoare ar lăsa teroriștii și gherilele fără argumente și fără motivații.
Desigur, obiectivul este clar, însă atingerea lui este cu totul altceva.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TERRORISMO: GOLIAT CONTRA…TODOS, INCLUIDOS COSTOS

La guerrilla es tan vieja como la pobreza y las guerras y tan insuperables actualmente para los grandes ejércitos como en tiempos de Aníbal o Napoleón. Pero los Estados Unidos – principal objetivo de la mayoría de los atentados terroristas de los siglos XX y XXI – siguen buscando cómo acabar con el problema.
Aún no han encontrado esta respuesta, pero sí han logrado después de los atentados – “guerrilla urbana” – contra las torres gemelas de Nueva York (septiembre 2001) reducir los horrendos costes que generaba la lucha antiterrorista. Y también han logrado reducir drásticamente el número de los ciudadanos estadounidenses asesinados por los terroristas: apenas un centenar en el último lustro. A ello hay que añadir que en los últimos años no se ha producido ningún atentado terrorista en los EE.UU. mientras que en el resto del mundo el número de víctimas y daños materiales se ha quintuplicado en comparación con 2001.
Estos éxitos – que distan muchísimo de la erradicación del terrorismo – los han logrado los EE.UU. después de un ruinoso proceso de aprendizaje. Desde el 2001 y hasta hoy, Washington ha desembolsado cerca de cuatro billones de $ en combatir el terrorismo y la guerrilla en todas partes. Si se analiza esta cantidad cronológicamente, los desembolsos han caído vertiginosamente en los últimos 5 o 6 años. Mientras las campañas del Afganistán o el Irak suponían un desembolso anual de 200.000 millones de $, la guerra contra el Estado Islámico (2014-2019) rondo solo los 1.000 millones. Y las acciones contraterroristas en el Oriente Medio – principal enemigo, Irán – no requieren más de 60.000 millones anuales.

Pero pese a la impresionante reducción de gastos, los éxitos operacionales han sido deslumbrantes: el 80% de los dirigentes de Alqaeda y el Estado Islámico han sido eliminados y el sistema de identificación, localización y exterminación de los altos mandos de las organizaciones y unidades operativas más peligrosas del terrorismo funciona cada día mejor.
Así y todo, la actual estrategia norteamericana contra el terrorismo sigue basándose en el minimalismo presencial. Se invierte, ante todo, en redes de espionaje, unidades operativas altamente especializadas…¡y en la cooperación de las fuerzas locales ! Ya en las campañas bélicas de Irak y Siria contra el Estado Islámico, los EE.UU. reclutaron gran número de tropas locales para luchar contra los fundamentalistas. La experiencia fue positiva para el Pentágono y ahora la aprovecha el contraterrorismo. La labor de base y las operaciones masivas van a cargo de las fuerzas de seguridad locales, financiadas y entrenadas – en mayor o menor grado – por los norteamericanos. Hoy por hoy, es la opción más eficiente al menor precio.

Lo que no impide que Washington sea muy consciente de que el terrorismo y la guerrilla solamente se pueden suprimir por la vía política y económica. Eliminar la pobreza – en regiones míseras, la guerrilla suele ser una buena alternativa laboral – y eliminar la imagen de los EE.UU. como potencia invasora significaría dejar sin argumentos ni motivación a terroristas y guerrilleros.
Claro que, si la meta es evidente, la puesta en práctica es ya harina de otro costal.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

AFGANISTAN: PUTERE OFERITĂ PE TAVĂ DE ARGINT Washington, Diana Negre

Recucerirea uluitoare a Afganistanului de către talibani nu surprinde pe nimeni… cu excepția foarte probabilă a lui Joe Biden, președintele american.
Iar dacă Biden nu a fost surprins de această recucerire fulminantă, el păcătuiește de supremă iresponsabilitate. Sau de ignoranță absolută; două eventualități improbabile.
Pentru că este foarte greu de crezut că președintele SUA și echipa sa de consilieri nu știau că miliardele de dolari investite de Occident în ultimii 20 de ani în dotarea, instruirea și organizarea forțelor armate și a poliției afgane nu au servit la nimic. Corupția endemică din țară și structura tribală a societății afgane – cu excepția Kabulului, capitala, și a altor câteva orașe mari – au mutat tot acest capital în visteria politicienilor, oficialilor și comandanților militari locali.
Trupele afgane sunt astăzi, așa erau acum 20 de ani, înfometate, dezorganizate, slab înarmate și demoralizate. Nu știu și nici nu vor să lupte. Împotriva lor, islamiștii radicali au acționat atât de ușor, încât o mare parte din teritoriile reocupate au fost cucerite fără să se tragă niciun foc de armă.
În aceste condiții, anunțarea cu multe luni înainte că trupele aliate vor părăsi țara a însemnat, pentru talibani, oferirea, pe tavă de argint, a recuceririi Afganistanului. Iar Joe Biden, urmând strategia globală a lui Trump, a făcut acest anunț în ciuda tuturor regretelor.

Da, a făcut anunțul cu toate că știa că fundamentaliștii dispuneau de luptători foarte motivați; cu toate că știa (și nu putea opri) ca talibanii să primească ajutor material, financiar, logistic și tehnic din partea Pakistanului; și cu toate că știa că – dacă vor câștiga – fundamentaliștii nu vor respecta niciunul dintre tratatele convenite cu SUA pentru primele câteva luni după retragerea lor.
Este imposibil să ne imaginăm că toate acestea au fost ignorate de Casa Albă și de Pentagon. Așa că, cea mai plauzibilă interpretare a încăpățânării SUA de a efectua o „retragere catastrofală» este că Washingtonul și-a schimbat, în urmă cu mai bine de cinci ani, strategia sa globală.
Deci, având în vedere că nu mai era la îndemâna Casei Albe controlul asupra lumii (nu a fost nici imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, când hegemonia sa s-a extins peste mai mult de jumătate de mapamond. Este suficient să reamintim, în acest sens, dezastrele din Somalia, Vietnam, Libia, Liban și Iranul ayatollahilor), la Washington s-a decis o strategie punctuală.
Adică, urma să se intervină direct numai în acele locuri și conflicte care puneau într-adevăr în pericol interesele vitale ale Americii. Restul crizelor rămâneau la voia întâmplării. După câte se vede, la Casa Albă, atât democrații, cât și republicanii consideră că a nu se mai implica este tot atât de nerentabil ca intervențiile eșuate, dar este mult mai ieftin, deoarece sunt cruțate vieți omenești și nu se mai cheltuiesc bani.
Ținând seama de ce s-a întâmplat cu SUA, să trecem în revistă și alte intervenții ale diferitelor țări: în Orientul Mijlociu și Africa, încercarea rușilor, chinezilor, iranienilor și a turcilor de a prelua ei protagonismul de odinioară al americanilor se dovedește a fi păguboasă. Foarte păguboasă, dacă ne uităm la ceea ce au investit și ceea ce au obținut. Siria și Libia sunt scenarii păguboase pentru expansionismul rusesc actual; Libanul și Palestina șubrezesc și mai mult finanțele deteriorate ale Iranului; prezența lui Erdogan în Siria l-ar fi ruinat dacă nu ar fi primit plăți din partea Uniunii Europene pentru a stopa migrația celor care fug de foamete și război, în timp ce războiul civil etiopian pune deja în pericol marile investiții ale Chinei în acea parte a continentului negru.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

AFGANISTÁN: EL PODER EN BANDEJA DE PLATA Washington, Diana Negre

La vertiginosa reconquista del Afganistán que están llevando a cabo los talibán no sorprende a nadie… con la muy probable excepción de Joe Biden, el presidente estadounidense.
Y es que si a Biden no le ha sorprendido la fulminante reconquista, ha pecado de irresponsabilidad supina. O de ignorancia absoluta; dos eventualidades inverosímiles.
Porque es muy difícil creer que el presidente de los EEUU y su equipo de asesores ignorasen que los miles de millones de dólares investidos por Occidente en los últimos 20 años en equipar, entrenar y organizar a las fuerzas armadas y policía afganas no habían servido para nada. La corrupción endémica del país y la estructura tribal de su sociedad – con la excepción de Kabul, la capital, y un puñado de otras grandes ciudades – había derivado todo este capitalazo a las arcas de políticos, funcionarios y altos mandos militares locales.
La tropa afgana está hoy, al igual que hace 20 años, hambrienta, desorganizada, mal armada y desmoralizada. Ni sabe ni quiere luchar. Contra ella, los islamistas radicales lo tienen tan fácil que buena parte de los territorios recuperados fueron conquistados sin pegar un tiro.
Anunciar en estas condiciones y con meses de antelación que las tropas aliadas se iban a ir del país era ponerles a los talibán en bandeja de plata la reconquista de Afganistán. Y Joe Biden, siguiendo la estrategia global de Trump, hizo el anuncio a pesar de todos los pesares.
A pesar de saber que los fundamentalistas disponían de una tropa muy motivada; pese a saber (y no poder impedirlo) que los talibán recibían ayuda material, financiera, logística y técnica del Pakistán; y pese a saber que,- si ganaban – los fundamentalistas no respetarían ninguno de los tratados acordados con los EE.UU. para los primeros meses tras su retirada.
Es imposible imaginarse que todo esto fuera ignorado por la Casa Blanca y el Pentágono. Así que, la interpretación más plausible del empeño estadounidense de emprender una ”retirada catastrófica” es que Washington cambió ya hace más de un lustro su estrategia global.
Así que, en vista de que controlar el mundo ya no estaba al alcance de la Casa Blanca (tampoco lo estuvo tras la ganar la II Guerra Mundial, cuando su hegemonía se extendía a más de medio mundo. Basta recordar al respecto los descalabros de Somalia, Vietnam, Libia, Líbano y el Irán de los ayatolás), en Washington decidieron una estrategia puntual.

Consistiría en intervenir directamente sólo en los sitios y conflictos que ponían realmente en peligro sus intereses vitales. El resto de las crisis han sido dejadas a su suerte. Por lo visto, en la Casa Blanca, tanto demócratas como republicanos consideran que inhibirse es igual de ineficiente que las fallidas intervenciones, pero resulta muchísimo más económico en vidas humanas y dinero.
A la vista de lo sucedido a EEUU, revisemos otras intervenciones a cargo de diversos países: En el Oriente Próximo y Africa, el intento de rusos, chinos, iraníes y turcos de endosarse el protagonismo norteamericano de otrora les está resultando caro; sumamente caro, si se considera lo invertido y lo conseguido. Siria y Libia son escenarios ruinosos para el expansionismo ruso actual; el Líbano y Palestina socavan aún más las maltrechas finanzas iraníes; a Erdogan la presencia en Siria le habría arruinado sin los pagos de la Unión Europea para frenar la migración de los fugitivos, en tanto que la guerra civil etíope pone ya en peligro las cuantiosas inversiones chinas en esa parte del Continente Negro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NIGERIA ȘI TEROAREA SEPARATISTĂ

Permanentele focare teroriste din Nigeria au fost explicate în registre rasiste, economice, religioase, etc, dar explicația cea mai plauzibilă este chiar istoria recentă (1967-70) a țării.
Dar, și istoria mai îndepărtată, deoarece diferențele etnice și culturale dintre popoarele care trăiesc în această mare țară africană (924.000 km2 și 207 milioane de locuitori, cu peste 3.000 de etnii, care vorbesc vreo 510 limbi) continuă să-i refuze omogenitate națiunii și autoritate guvernului federal din Abuja.
Toate acestea s-au agravat foarte mult pe la mijlocul secolului trecut din cauza bogăției petrolului, căci sfârșitul colonialismului a dus la apariția unei multitudini de țări africane independente. Atunci când puterea nu a coincis cu regiunile petrolifere, răspunsul obișnuit a fost apariția focarelor separatiste. În cazul Nigeriei, exemplul ilustrativ a fost nereușitul război de independență din Biafra (regiune situată în sud-vestul țării, în mare parte creștină și unde se află bogate zăcăminte de petrol), care a costat viața a peste două milioane de oameni, încheiat cu înfrângerea zdrobitoare a biafrezilor.
În Nigeria – la fel ca în atâtea alte țări africane – sângeroaselor dispute asupra bogățiilor li s-au adăugat confruntările ideologice. Principala dintre ele este cea dintre musulmanii din nord – hausa fulani– unul dintre cele trei mari grupuri etnice din Nigeria, alături de yoruba și igbo –, sărace și cu o economie preponderent pastorală – și fermierii din sud – yorubas, igbo și ibibi – în mare parte creștini și animiști, în zonele cele mai înapoiate.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, neputința operațională și instituțională a guvernului central este atât de mare, încât întreaga Nigeria este un talmeș-balmeș, în care înfloresc, în toată splendoarea lor, bande criminale comune, organizații teroriste (cum este Boko Haram) din ce în ce mai puțin politice și tot mai criminale, și populiști oportuniști, care tulbură apele pentru a înșfăca o fărâmă din puterea locală. Este un cadru social-politic ideal pentru proliferarea mișcărilor centrifuge, unele chiar cu substrat patriotic sau etnic autentic. Dar, acestea din urmă sunt puține la număr.
Limitele guvernului federal sunt multe, dar, pe plan internațional, încă se bucură de recunoaștere generală. Cu luni în urmă, de pildă, în Kenya, liderul separatist biafrez, Kanu – creatorul PIB-ului (Populația Indigenă din Biafra) – a fost arestat și extrădat în Nigeria, unde PIB-ul este interzis din 2017. Dar dacă Abuja a marcat acest punct, victoria s-ar putea să-i iasă pe nas. Deoarece un proces – și condamnarea lui Kanu – poate stârni noi focare de violență în Biafra, precum și gesturi de solidaritate din partea altor grupuri etnice din sud, în special din rândul etniei yoruba, care se bucură de simpatiile statului vecin Benin, în care yoruba sunt majoritari.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NIGERIA Y EL TERROR SEPARATISTA

Los constantes brotes terroristas en la Nigeria de hoy en día se han explicado en clave racista, económica, religiosa, etc., pero la más plausible de todas es la historia reciente (1967/70) del país.
Y también la historia más lejana, porque las diferencias étnicas y culturales de los pueblos que viven en el gran país africano (924.000 km2 y 207 millones de habitantes, más de 3.000 etnias, 510 idiomas hablados) siguen negándole homogeneidad a la nación y autoridad al Gobierno federal de Abuya.
Todo esto se ha visto agravado en grado sumo a mediados del siglo pasado por la riqueza petrolera, cuando el fin del colonialismo alumbró la pléyade de naciones africanas independientes. Cuando el poder no coincidía con las regiones petrolíferas, la respuesta habitual eran brotes separatistas. En el caso de Nigeria, fue la frustrada guerra de independencia de Biafra (en el sudoeste, mayormente cristiano y donde están ubicados los ricos yacimientos petrolíferos) que costó la vida a más de dos millones de personas y acabó con una derrota aplastante de los biafreños.
En el caso de Nigeria – como el de tantas otras naciones africanas – a las cruentas disputas por la riqueza se suman las confrontaciones ideológicas. La principal es la de los musulmanes del norte – hausa fulani, una de las tres mayores etnias de Nigeria, junto con los yoruba y los igbo -, pobres y con una economía mayormente pastoril – contra los agricultores del sur – yorubas, igbos e ibibios -, en su mayoría cristianos y animistas en las zonas más atrasadas.
Por si todo esto no bastara, la debilidad operativa e institucional del Gobierno central es tal que de hecho toda Nigeria es una tierra de “tócame Roque” en la que medran a sus anchas bandas delictivas comunes, organizaciones terroristas (como Boko Haram) que son cada vez menos políticas y más criminales, y populistas oportunistas que necesitan agitar las aguas para hacerse con una pizca de poder local. Es un marco socio-político ideal para que proliferen toda clase de movimientos centrífugos, algunos incluso con un auténtico sustrato patriótico o étnico. Pero estos últimos son apenas un puñado.
Las limitaciones del Gobierno federal son muchas, pero internacionalmente aún goza del reconocimiento general y así logró meses atrás en Kenia que el dirigente separatista biafreño Kanu – creador del PIB (Pueblo Indígena de Biafra) – fuera detenido en ese país y extraditado a Nigeria, donde el PIB está prohibido desde el 2017. Pero si Abuya se apuntó este tanto, el tiro amenaza con salirle por la culata. Porque un juicio – con la correspondiente condena – de Kanu puede provocar nuevos brotes de violencia en Biafra y gestos de solidaridad en otras etnias sureñas, especialmente entre los yoruba que cuentan con las simpatías del Estado vecino de Benín, de abrumadora mayoría étnica yoruba.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Chiriașii rău-platnici ai COVID-ului Washington, Diana Negre

Dificultățile economice cauzate de pandemie au dus la o serie de măsuri cu care guvernul SUA a încercat să atenueze efectele social-economice ale COVID-ului, atât asupra șomajului, cât și a plăţii chiriilor.
La început, și în Statele Unite s-a întâmplat la fel ca în multe alte țări: oamenii au acceptat limitările impuse vieții lor de zi cu zi, cum ar fi izolarea forțată sau neplăcuta utilizare a măștilor, a căror eficacitate este încă o chestiune în dezbatere.
De asemenea, au fost introduse norme economice care au însemnat ruina pentru mulți – deși ajutorul guvernamental a fost atât de generos, încât, pentru grupuri mari ale populației, a reprezentat o perioadă de prosperitate.
Până de curând, printre ajutoare se numărau și cele acordate chiriașilor. Regulile pentru cei cărora le-ar fi fost greu să-și plătească proprietarii au fost foarte generoase și prelungite, deoarece au rămas în vigoare până în ultima zi a lunii iulie a acestui an și au fost extinse chiar și la persoanele fizice sau familiile cu venituri considerabile: plafonul a fost de nu mai puțin de 99.000 de dolari pe an, pentru persoanele singure, sau 198.000, pentru cupluri.
Aceste măsuri au fost luate deoarece Centrul pentru Controlul Bolilor a decis că este periculos să fie evacuați cei care nu și-au plătit chiriile, chiar și în cazul în care proprietarii rămâneau cu venituri mai mici.
În general, ajutorul pentru pagubele economice cauzate de pandemie a fost foarte generos în Statele Unite, în unele situații ridicându-se la șase mii de dolari pe lună, o sumă care, în multe cazuri, a fost mai mare decât veniturile provenite din salarii, înainte de pandemie.
Cu toate acestea, în cazul chiriilor, acest ajutor nu a venit de la guvern, ci a fost un fel de beneficiu obligatoriu din partea proprietarilor care, la rândul lor, au fost nevoiți să plătească în continuare aceleași impozite și costuri de întreținere, fără a primi nimic de la chiriașii lor.

Măsura a fost prelungită în repetate rânduri și a stârnit atât de multă neliniște în rândul proprietarilor de case, încât problema a ajuns la Curtea Supremă. Acolo, doi judecători conservatori au votat în favoarea măsurii, dar au stabilit 31 iulie ca dată limită: ar fi posibil, au decis ei, să se prelungească această situație, dar ar trebui să fie o decizie legislativă, adică responsabilitatea ar reveni membrilor Congresului.
Legiuitorii celor două părți s-au pronunțat unii pentru și alții împotriva acestor măsuri, dar rezultatul a fost în mod clar negativ: această situație nu putea să mai continue.
Desigur, congresmenii trebuie să răspundă voinței și dorințelor alegătorilor lor, printre care se află și proprietarii care și-au pus economiile în afaceri imobiliare și iată că acum nu mai au veniturile cu care sperau să-și rotunjească pensia.
Este adevărat că mulți dintre proprietari sunt companii mari, dar atât ei, cât și pensionarii care depind de colectarea chiriei pentru a avea o pensie demnă plătesc rate, costuri de întreținere și impozite pe cadastru, indiferent dacă au sau nu venituri din chirii.
Există, de asemenea, o problemă constituțională, deoarece a obliga proprietarii să renunțe la chirii echivalează cu o expropriere, ceea ce contravine celui de-al cincilea amendament al Constituției care stipulează că „proprietatea privată nu poate fi folosită pentru uz public fără o compensație echitabilă».
Între timp, cum Congresul nu a adoptat nicio măsură, președintele Biden a prelungit printr-un decret moratoriul asupra evacuărilor, deși unii oficiali de la Casa Albă au recunoscut că s-ar putea ca această măsură să nu aibă justificări legale.
Situația nu ar fi atât de dificilă dacă administrația federală și cea a diferitelor state ar fi acționat eficient la începutul pandemiei: sunt disponibili 47 de miliarde de dolari pentru a-i ajuta pe cei care nu își pot plăti chiriile, dar acest ajutor s-a împotmolit în procedurile birocratice, care, foarte frecvent, s-au dovedit a fi ineficiente.
Singura soluție eficientă se află în mâinile congresmenilor, dacă aceștia ar putea fi de acord să legifereze oprirea evacuărilor, dar posibilele voturi nu-i favorizează pe chiriași în niciuna dintre camere.
În Camera Reprezentanților, democrații au un ușor avantaj de șase locuri, dar nu există nici un indiciu că majoritatea ar vota pentru prelungirea situației din ultimele luni. Iar în Senat, ambele partide sunt la egalitate și votul vicepreședintelui nu ar fi suficient pentru a decide în favoarea democraților, căci zece senatori din acest partid au anunțat că nu vor vota în sprijinul propunerii lui Biden.
Deocamdată, cu tot sprijinul Casei Albe, chiriașii rău-platnici sunt văzuți tot mai mult ca niște „ocupanți abuzivi» într-o țară în care există toleranță aproape zero pentru această practică de obținere a locuințelor, deoarece guvernul consideră că a apăra proprietatea privată este una dintre îndatoririle sale sacre.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Los okupas del Covid Washington, Diana Negre

Las dificultades económicas provocadas por la pandemia llevaron a una serie de medidas con las que el gobierno norteamericano trató de paliar los efectos socioeconómicos del Covid, tanto en el desempleo como en el pago de alquileres.
Al principio, en Estados Unidos ocurrió lo que en muchos otros países: la gente aceptó las limitaciones impuestas a su vida diaria, como el aislamiento obligado o el engorroso uso de las mascarillas, cuya efectividad todavía es motivo de debate.
También se introdujeron normas económicas que representaron la ruina para muchos -aunque las ayudas gubernamentales fueron tan generosas que en grupos amplios de población han representado toda una bonanza.
Entre las ayudas estaban hasta hace poco las prestadas a los inquilinos. Las normas para los que podían verse en dificultades de pagar a su casero fueron muy generosas y prolongadas, pues estuvieron en vigor hasta el último día del pasado mes de julio y se habían extendido incluso a personas o familias con ingresos considerables: el tope estaba nada menos que en 99.000 dólares anuales para personas solas, o 198.000 para parejas.
Se tomaron estas medidas porque el Centro para Control de Enfermedades decidió que era peligroso desahuciar a quienes no pagaran sus alquileres, incluso en los casos en que los propietarios tuvieran ingresos más bajos.
En general, las ayudas por los daños económicos provocados por la pandemia han sido muy generosas en Estados Unidos, pues en algunos lugares se han elevado hasta seis mil dólares mensuales, una cantidad que en muchos casos era mayor que los ingresos recibidos por salarios antes de la pandemia.
En el caso de los alquileres, sin embargo, esta ayuda no provenía del gobierno, sino que era una especie prestación forzosa por parte de los propietarios que, por su parte, habían de seguir pagando los mismos impuestos y gastos de mantenimiento, sin percibir nada de sus inquilinos.
La medida se fue prolongando repetidas veces y produjo tanto malestar entre los propietarios de viviendas, que la cuestión llegó hasta el Tribunal Supremo. Allí, incluso dos magistrados conservadores votaron en favor de la medida, pero le pusieron el pasado 31 de julio como fecha de caducidad: sería posible, decidieron, prolongar esta situación, pero habría de ser una decisión legislativa, es decir, la responsabilidad caería en los miembros del Congreso.
Los legisladores de ambos partidos se pronunciaron claramente en favor o en contra de estas medidas y el resultado fue claramente negativo a que se prolongase esta situación.
Naturalmente, los congresistas han de responder a la voluntad y deseos de sus votantes, entre los cuales hay propietarios que pusieron sus ahorros en propiedades inmobiliarias y se han quedado ahora sin los ingresos con que esperaban redondear su jubilación.

Es cierto que muchos de los propietarios son grandes empresas, pero tanto para ellas como para los pensionistas que dependen del cobro del alquiler para una jubilación digna, han de seguir pagando hipotecas, gastos de mantenimiento e impuestos sobre el catastro, tanto si perciben ingresos por alquiler como si no.
También hay una cuestión constitucional, pues obligar a los propietarios a renunciar a los alquileres equivale a expropiarlos, algo contrario a la quinta enmienda de la Constitución donde se estipula que “la propiedad privada no se puede destinar a uso público sin una compensación justa”.
Entre tanto, y a falta de una acción del Congreso, el presidente Biden ha tomado cartas en el asunto y ha extendido por edicto la moratoria de los desahucios, aunque algunos funcionarios de la propia Casa Blanca han reconocido que le pueden faltar justificaciones legales para la medida.
La situación no sería tan difícil si la administración federal y la de los diferentes estados hubieran actuado de manera eficiente al comenzar la pandemia: nada menos que 47 mil millones de dólares están disponibles para ayudar a quienes no pueden pagar sus alquileres, pero esta ayuda se ha quedado encallada en los procedimientos burocráticos, tan a menudo poco eficientes.
La única solución eficiente está en manos de los congresistas, si es que pudieran ponerse de acuerdo en legislar el paro de los desahucios, pero los números no favorecen a los inquilinos en ninguna de las dos cámaras.
En la Cámara de Representantes, porque los Demócratas tienen una tenue ventaja de seis escaños y, no hay indicios de que la mayoría votaría en favor de renovar la situación de los últimos meses, en el Senado, porque ambos partidos están empatados y el voto de la vicepresidente no sería suficiente para decidir en favor de los demócratas: diez senadores de ese partido han anunciado ya que no votarán en apoyo de la propuesta de Biden.
De momento, a pesar del apoyo que les quiere dar la Casa Blanca de Joe Biden, los inquilinos morosos son vistos cada vez más como “okupas” en un país donde hay una tolerancia casi nula para esta práctica de conseguir vivienda, pues el gobierno considera como uno de sus deberes sagrados defender la propiedad privada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.