Chiriașii rău-platnici ai COVID-ului Washington, Diana Negre

Dificultățile economice cauzate de pandemie au dus la o serie de măsuri cu care guvernul SUA a încercat să atenueze efectele social-economice ale COVID-ului, atât asupra șomajului, cât și a plăţii chiriilor.
La început, și în Statele Unite s-a întâmplat la fel ca în multe alte țări: oamenii au acceptat limitările impuse vieții lor de zi cu zi, cum ar fi izolarea forțată sau neplăcuta utilizare a măștilor, a căror eficacitate este încă o chestiune în dezbatere.
De asemenea, au fost introduse norme economice care au însemnat ruina pentru mulți – deși ajutorul guvernamental a fost atât de generos, încât, pentru grupuri mari ale populației, a reprezentat o perioadă de prosperitate.
Până de curând, printre ajutoare se numărau și cele acordate chiriașilor. Regulile pentru cei cărora le-ar fi fost greu să-și plătească proprietarii au fost foarte generoase și prelungite, deoarece au rămas în vigoare până în ultima zi a lunii iulie a acestui an și au fost extinse chiar și la persoanele fizice sau familiile cu venituri considerabile: plafonul a fost de nu mai puțin de 99.000 de dolari pe an, pentru persoanele singure, sau 198.000, pentru cupluri.
Aceste măsuri au fost luate deoarece Centrul pentru Controlul Bolilor a decis că este periculos să fie evacuați cei care nu și-au plătit chiriile, chiar și în cazul în care proprietarii rămâneau cu venituri mai mici.
În general, ajutorul pentru pagubele economice cauzate de pandemie a fost foarte generos în Statele Unite, în unele situații ridicându-se la șase mii de dolari pe lună, o sumă care, în multe cazuri, a fost mai mare decât veniturile provenite din salarii, înainte de pandemie.
Cu toate acestea, în cazul chiriilor, acest ajutor nu a venit de la guvern, ci a fost un fel de beneficiu obligatoriu din partea proprietarilor care, la rândul lor, au fost nevoiți să plătească în continuare aceleași impozite și costuri de întreținere, fără a primi nimic de la chiriașii lor.

Măsura a fost prelungită în repetate rânduri și a stârnit atât de multă neliniște în rândul proprietarilor de case, încât problema a ajuns la Curtea Supremă. Acolo, doi judecători conservatori au votat în favoarea măsurii, dar au stabilit 31 iulie ca dată limită: ar fi posibil, au decis ei, să se prelungească această situație, dar ar trebui să fie o decizie legislativă, adică responsabilitatea ar reveni membrilor Congresului.
Legiuitorii celor două părți s-au pronunțat unii pentru și alții împotriva acestor măsuri, dar rezultatul a fost în mod clar negativ: această situație nu putea să mai continue.
Desigur, congresmenii trebuie să răspundă voinței și dorințelor alegătorilor lor, printre care se află și proprietarii care și-au pus economiile în afaceri imobiliare și iată că acum nu mai au veniturile cu care sperau să-și rotunjească pensia.
Este adevărat că mulți dintre proprietari sunt companii mari, dar atât ei, cât și pensionarii care depind de colectarea chiriei pentru a avea o pensie demnă plătesc rate, costuri de întreținere și impozite pe cadastru, indiferent dacă au sau nu venituri din chirii.
Există, de asemenea, o problemă constituțională, deoarece a obliga proprietarii să renunțe la chirii echivalează cu o expropriere, ceea ce contravine celui de-al cincilea amendament al Constituției care stipulează că „proprietatea privată nu poate fi folosită pentru uz public fără o compensație echitabilă».
Între timp, cum Congresul nu a adoptat nicio măsură, președintele Biden a prelungit printr-un decret moratoriul asupra evacuărilor, deși unii oficiali de la Casa Albă au recunoscut că s-ar putea ca această măsură să nu aibă justificări legale.
Situația nu ar fi atât de dificilă dacă administrația federală și cea a diferitelor state ar fi acționat eficient la începutul pandemiei: sunt disponibili 47 de miliarde de dolari pentru a-i ajuta pe cei care nu își pot plăti chiriile, dar acest ajutor s-a împotmolit în procedurile birocratice, care, foarte frecvent, s-au dovedit a fi ineficiente.
Singura soluție eficientă se află în mâinile congresmenilor, dacă aceștia ar putea fi de acord să legifereze oprirea evacuărilor, dar posibilele voturi nu-i favorizează pe chiriași în niciuna dintre camere.
În Camera Reprezentanților, democrații au un ușor avantaj de șase locuri, dar nu există nici un indiciu că majoritatea ar vota pentru prelungirea situației din ultimele luni. Iar în Senat, ambele partide sunt la egalitate și votul vicepreședintelui nu ar fi suficient pentru a decide în favoarea democraților, căci zece senatori din acest partid au anunțat că nu vor vota în sprijinul propunerii lui Biden.
Deocamdată, cu tot sprijinul Casei Albe, chiriașii rău-platnici sunt văzuți tot mai mult ca niște „ocupanți abuzivi» într-o țară în care există toleranță aproape zero pentru această practică de obținere a locuințelor, deoarece guvernul consideră că a apăra proprietatea privată este una dintre îndatoririle sale sacre.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Los okupas del Covid Washington, Diana Negre

Las dificultades económicas provocadas por la pandemia llevaron a una serie de medidas con las que el gobierno norteamericano trató de paliar los efectos socioeconómicos del Covid, tanto en el desempleo como en el pago de alquileres.
Al principio, en Estados Unidos ocurrió lo que en muchos otros países: la gente aceptó las limitaciones impuestas a su vida diaria, como el aislamiento obligado o el engorroso uso de las mascarillas, cuya efectividad todavía es motivo de debate.
También se introdujeron normas económicas que representaron la ruina para muchos -aunque las ayudas gubernamentales fueron tan generosas que en grupos amplios de población han representado toda una bonanza.
Entre las ayudas estaban hasta hace poco las prestadas a los inquilinos. Las normas para los que podían verse en dificultades de pagar a su casero fueron muy generosas y prolongadas, pues estuvieron en vigor hasta el último día del pasado mes de julio y se habían extendido incluso a personas o familias con ingresos considerables: el tope estaba nada menos que en 99.000 dólares anuales para personas solas, o 198.000 para parejas.
Se tomaron estas medidas porque el Centro para Control de Enfermedades decidió que era peligroso desahuciar a quienes no pagaran sus alquileres, incluso en los casos en que los propietarios tuvieran ingresos más bajos.
En general, las ayudas por los daños económicos provocados por la pandemia han sido muy generosas en Estados Unidos, pues en algunos lugares se han elevado hasta seis mil dólares mensuales, una cantidad que en muchos casos era mayor que los ingresos recibidos por salarios antes de la pandemia.
En el caso de los alquileres, sin embargo, esta ayuda no provenía del gobierno, sino que era una especie prestación forzosa por parte de los propietarios que, por su parte, habían de seguir pagando los mismos impuestos y gastos de mantenimiento, sin percibir nada de sus inquilinos.
La medida se fue prolongando repetidas veces y produjo tanto malestar entre los propietarios de viviendas, que la cuestión llegó hasta el Tribunal Supremo. Allí, incluso dos magistrados conservadores votaron en favor de la medida, pero le pusieron el pasado 31 de julio como fecha de caducidad: sería posible, decidieron, prolongar esta situación, pero habría de ser una decisión legislativa, es decir, la responsabilidad caería en los miembros del Congreso.
Los legisladores de ambos partidos se pronunciaron claramente en favor o en contra de estas medidas y el resultado fue claramente negativo a que se prolongase esta situación.
Naturalmente, los congresistas han de responder a la voluntad y deseos de sus votantes, entre los cuales hay propietarios que pusieron sus ahorros en propiedades inmobiliarias y se han quedado ahora sin los ingresos con que esperaban redondear su jubilación.

Es cierto que muchos de los propietarios son grandes empresas, pero tanto para ellas como para los pensionistas que dependen del cobro del alquiler para una jubilación digna, han de seguir pagando hipotecas, gastos de mantenimiento e impuestos sobre el catastro, tanto si perciben ingresos por alquiler como si no.
También hay una cuestión constitucional, pues obligar a los propietarios a renunciar a los alquileres equivale a expropiarlos, algo contrario a la quinta enmienda de la Constitución donde se estipula que “la propiedad privada no se puede destinar a uso público sin una compensación justa”.
Entre tanto, y a falta de una acción del Congreso, el presidente Biden ha tomado cartas en el asunto y ha extendido por edicto la moratoria de los desahucios, aunque algunos funcionarios de la propia Casa Blanca han reconocido que le pueden faltar justificaciones legales para la medida.
La situación no sería tan difícil si la administración federal y la de los diferentes estados hubieran actuado de manera eficiente al comenzar la pandemia: nada menos que 47 mil millones de dólares están disponibles para ayudar a quienes no pueden pagar sus alquileres, pero esta ayuda se ha quedado encallada en los procedimientos burocráticos, tan a menudo poco eficientes.
La única solución eficiente está en manos de los congresistas, si es que pudieran ponerse de acuerdo en legislar el paro de los desahucios, pero los números no favorecen a los inquilinos en ninguna de las dos cámaras.
En la Cámara de Representantes, porque los Demócratas tienen una tenue ventaja de seis escaños y, no hay indicios de que la mayoría votaría en favor de renovar la situación de los últimos meses, en el Senado, porque ambos partidos están empatados y el voto de la vicepresidente no sería suficiente para decidir en favor de los demócratas: diez senadores de ese partido han anunciado ya que no votarán en apoyo de la propuesta de Biden.
De momento, a pesar del apoyo que les quiere dar la Casa Blanca de Joe Biden, los inquilinos morosos son vistos cada vez más como “okupas” en un país donde hay una tolerancia casi nula para esta práctica de conseguir vivienda, pues el gobierno considera como uno de sus deberes sagrados defender la propiedad privada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.