AFGANISTAN: PUTERE OFERITĂ PE TAVĂ DE ARGINT Washington, Diana Negre

Recucerirea uluitoare a Afganistanului de către talibani nu surprinde pe nimeni… cu excepția foarte probabilă a lui Joe Biden, președintele american.
Iar dacă Biden nu a fost surprins de această recucerire fulminantă, el păcătuiește de supremă iresponsabilitate. Sau de ignoranță absolută; două eventualități improbabile.
Pentru că este foarte greu de crezut că președintele SUA și echipa sa de consilieri nu știau că miliardele de dolari investite de Occident în ultimii 20 de ani în dotarea, instruirea și organizarea forțelor armate și a poliției afgane nu au servit la nimic. Corupția endemică din țară și structura tribală a societății afgane – cu excepția Kabulului, capitala, și a altor câteva orașe mari – au mutat tot acest capital în visteria politicienilor, oficialilor și comandanților militari locali.
Trupele afgane sunt astăzi, așa erau acum 20 de ani, înfometate, dezorganizate, slab înarmate și demoralizate. Nu știu și nici nu vor să lupte. Împotriva lor, islamiștii radicali au acționat atât de ușor, încât o mare parte din teritoriile reocupate au fost cucerite fără să se tragă niciun foc de armă.
În aceste condiții, anunțarea cu multe luni înainte că trupele aliate vor părăsi țara a însemnat, pentru talibani, oferirea, pe tavă de argint, a recuceririi Afganistanului. Iar Joe Biden, urmând strategia globală a lui Trump, a făcut acest anunț în ciuda tuturor regretelor.

Da, a făcut anunțul cu toate că știa că fundamentaliștii dispuneau de luptători foarte motivați; cu toate că știa (și nu putea opri) ca talibanii să primească ajutor material, financiar, logistic și tehnic din partea Pakistanului; și cu toate că știa că – dacă vor câștiga – fundamentaliștii nu vor respecta niciunul dintre tratatele convenite cu SUA pentru primele câteva luni după retragerea lor.
Este imposibil să ne imaginăm că toate acestea au fost ignorate de Casa Albă și de Pentagon. Așa că, cea mai plauzibilă interpretare a încăpățânării SUA de a efectua o „retragere catastrofală» este că Washingtonul și-a schimbat, în urmă cu mai bine de cinci ani, strategia sa globală.
Deci, având în vedere că nu mai era la îndemâna Casei Albe controlul asupra lumii (nu a fost nici imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, când hegemonia sa s-a extins peste mai mult de jumătate de mapamond. Este suficient să reamintim, în acest sens, dezastrele din Somalia, Vietnam, Libia, Liban și Iranul ayatollahilor), la Washington s-a decis o strategie punctuală.
Adică, urma să se intervină direct numai în acele locuri și conflicte care puneau într-adevăr în pericol interesele vitale ale Americii. Restul crizelor rămâneau la voia întâmplării. După câte se vede, la Casa Albă, atât democrații, cât și republicanii consideră că a nu se mai implica este tot atât de nerentabil ca intervențiile eșuate, dar este mult mai ieftin, deoarece sunt cruțate vieți omenești și nu se mai cheltuiesc bani.
Ținând seama de ce s-a întâmplat cu SUA, să trecem în revistă și alte intervenții ale diferitelor țări: în Orientul Mijlociu și Africa, încercarea rușilor, chinezilor, iranienilor și a turcilor de a prelua ei protagonismul de odinioară al americanilor se dovedește a fi păguboasă. Foarte păguboasă, dacă ne uităm la ceea ce au investit și ceea ce au obținut. Siria și Libia sunt scenarii păguboase pentru expansionismul rusesc actual; Libanul și Palestina șubrezesc și mai mult finanțele deteriorate ale Iranului; prezența lui Erdogan în Siria l-ar fi ruinat dacă nu ar fi primit plăți din partea Uniunii Europene pentru a stopa migrația celor care fug de foamete și război, în timp ce războiul civil etiopian pune deja în pericol marile investiții ale Chinei în acea parte a continentului negru.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

AFGANISTÁN: EL PODER EN BANDEJA DE PLATA Washington, Diana Negre

La vertiginosa reconquista del Afganistán que están llevando a cabo los talibán no sorprende a nadie… con la muy probable excepción de Joe Biden, el presidente estadounidense.
Y es que si a Biden no le ha sorprendido la fulminante reconquista, ha pecado de irresponsabilidad supina. O de ignorancia absoluta; dos eventualidades inverosímiles.
Porque es muy difícil creer que el presidente de los EEUU y su equipo de asesores ignorasen que los miles de millones de dólares investidos por Occidente en los últimos 20 años en equipar, entrenar y organizar a las fuerzas armadas y policía afganas no habían servido para nada. La corrupción endémica del país y la estructura tribal de su sociedad – con la excepción de Kabul, la capital, y un puñado de otras grandes ciudades – había derivado todo este capitalazo a las arcas de políticos, funcionarios y altos mandos militares locales.
La tropa afgana está hoy, al igual que hace 20 años, hambrienta, desorganizada, mal armada y desmoralizada. Ni sabe ni quiere luchar. Contra ella, los islamistas radicales lo tienen tan fácil que buena parte de los territorios recuperados fueron conquistados sin pegar un tiro.
Anunciar en estas condiciones y con meses de antelación que las tropas aliadas se iban a ir del país era ponerles a los talibán en bandeja de plata la reconquista de Afganistán. Y Joe Biden, siguiendo la estrategia global de Trump, hizo el anuncio a pesar de todos los pesares.
A pesar de saber que los fundamentalistas disponían de una tropa muy motivada; pese a saber (y no poder impedirlo) que los talibán recibían ayuda material, financiera, logística y técnica del Pakistán; y pese a saber que,- si ganaban – los fundamentalistas no respetarían ninguno de los tratados acordados con los EE.UU. para los primeros meses tras su retirada.
Es imposible imaginarse que todo esto fuera ignorado por la Casa Blanca y el Pentágono. Así que, la interpretación más plausible del empeño estadounidense de emprender una ”retirada catastrófica” es que Washington cambió ya hace más de un lustro su estrategia global.
Así que, en vista de que controlar el mundo ya no estaba al alcance de la Casa Blanca (tampoco lo estuvo tras la ganar la II Guerra Mundial, cuando su hegemonía se extendía a más de medio mundo. Basta recordar al respecto los descalabros de Somalia, Vietnam, Libia, Líbano y el Irán de los ayatolás), en Washington decidieron una estrategia puntual.

Consistiría en intervenir directamente sólo en los sitios y conflictos que ponían realmente en peligro sus intereses vitales. El resto de las crisis han sido dejadas a su suerte. Por lo visto, en la Casa Blanca, tanto demócratas como republicanos consideran que inhibirse es igual de ineficiente que las fallidas intervenciones, pero resulta muchísimo más económico en vidas humanas y dinero.
A la vista de lo sucedido a EEUU, revisemos otras intervenciones a cargo de diversos países: En el Oriente Próximo y Africa, el intento de rusos, chinos, iraníes y turcos de endosarse el protagonismo norteamericano de otrora les está resultando caro; sumamente caro, si se considera lo invertido y lo conseguido. Siria y Libia son escenarios ruinosos para el expansionismo ruso actual; el Líbano y Palestina socavan aún más las maltrechas finanzas iraníes; a Erdogan la presencia en Siria le habría arruinado sin los pagos de la Unión Europea para frenar la migración de los fugitivos, en tanto que la guerra civil etíope pone ya en peligro las cuantiosas inversiones chinas en esa parte del Continente Negro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.