DESPĂRȚIRI CRUDE… Washington, Diana Negre

Interpretarea ideologic corectă – corectă acum și aici – a politicii externe a SUA este că avem de-a face cu un imperialism dur și egoist, care nu se sfiește să-și sacrifice atât prietenii, cât și dușmanii.
Cu o abordare și mai obiectivă se poate afirma că politica SUA este și a fost conduita atotputernică a oricărei țări mari, de la imperiul asirian, până în ziua de azi: cea de a-și apăra interesele și prerogativele cu cele mai mici costuri posibile. Și, atunci când se poate, costurile aceste să și le asume alții, chiar și aliații.
De-a lungul istoriei, egoismul național este atât de general și de evident, încât nu reușește să-l vadă decât cel ce fuge de realitate. În cazul deosebit de actual al Afganistanului, abandonarea „in situ” a multor colaboratori și aliați nu este decât o altă fațetă a acestei politici a costurilor minime. Să fi continuat orbește și în forță să rămână în Kabul, dincolo de data negociată cu talibanii (31 august 2021), ar fi însemnat să riște noi confruntări militare, cu alte pierderi americane, ca să nu mai vorbim de riscul de a se vedea atrase într-o altă aventură armată.
Toată lumea știe că cea care este pe punctul de a se încheia – dacă rămâne data de 31 august pentru retragerea americană – a costat SUA moartea a 2.500 de militari americani, 66.000 de militari și polițiști afgani aliați și două trilioane de $. La aceasta se mai adaugă umilitoarea tragedie de joia trecută, cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești americane, în mai mult de zece ani.

Ceea ce s-a întâmplat în Kabul s-a mai întâmplat și în Saigon. Desigur, în alte circumstanțe. Dar, și în războiul împotriva Statului Islamic (SI). Depănând episoadele „războiului rece”, vedem că s-a mai repetat în Berlin, Budapesta și Praga. Luptătorii kurzi din Irak și Siria sau demonstranții din Berlin, Budapesta și Praga, după crizele respective, au fost lăsați de izbeliște.
În războiul împotriva SI, Washingtonul nu a stabilit cu luptătorii kurzi decât o alianță pe timp de război. Nu s-a negociat nimic și nici nu li s-a promis nimic pentru perioada următoare, de după victorie.
Drept și moral ar fi fost să o fi făcut… Însă, marile puteri din toate timpurile niciodată n-au arătat că au morală în arsenalele lor militare și diplomatice.
În timpul „războiului rece”, berlinezii, ungurii și cehii au încercat să se răscoale împotriva URSS-ului din cauza opresiunii sovietice; în acele situații, Washingtonul nu a promis nimănui nimic. Dacă i-ar fi ajutat direct, lumea ar fi fost împinsă în cel de al III-lea Război Mondial.
Prea costisitor.

În sfârșit: aproape toate țările occidentale care au participat la războiul eșuat împotriva talibanilor s-au spălat pe mâni în fața dramei prietenilor locali, care nu au putut ajunge, în zilele acestea, la aeroportul din Kabul. Și niciuna nu a fost pusă la stâlpul infamiei atât de mult ca SUA.
Căci, costurile de a fi odioasă nu le-a putut evita niciodată niciuna dintre puterile hegemonice de pe Pământ.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DESPEDIDAS CRUELES… Washington, Diana Negre

La lectura ideológicamente correcta – correcta, ahora y aquí – de la política exterior de Estados Unidos es que se trata de un imperialismo duro y egoísta que no tiene reparo alguno en sacrificar por igual amigos y enemigos.
Con un enfoque algo más objetivo se puede decir que la política de los EEUU. es y ha sido la conducta prepotente de toda gran nación, desde el imperio asirio hasta hoy: defender sus intereses y prerrogativas al menor coste posible. Y, en la medida de lo factible, que este coste lo asuman otros, aliados inclusive.
El egoísmo nacional es tan general y evidente a lo largo de la Historia que sólo deja de verlo quien rehúye la realidad. En el actualísimo caso del Afganistán, el abandono “in situ” de numerosísimos colaboradores y aliados no es más que otra faceta de esta política del menor costo. Seguir a las bravas en Kabul más allá del plazo negociado con los talibán (31 de agosto 2021) era arriesgarse a nuevas confrontaciones militares, con el correspondiente número de bajas militares estadounidenses, sin hablar del enorme riesgo de involucrarse en otra confrontación armada.
Y todo el mundo sabe que la que está a punto de concluir -si se mantiene la fecha del 31 de agosto para la retirada- le costó a EEUU. la muerte de 2.500 soldados propios, 66.000 militares y policías afganos aliados y dos billones de $, a la que se ha de añadir la humillante tragedia del pasado jueves, con el mayor número de bajas norteamericanas desde hace más de diez años.

Lo que sucedió en Kabul ya ocurrió – aunque en otras circunstancias – en Saigón. Y también en la guerra contra el Estado Islámico (EI) o, remontando episodios de la “guerra fría”, en Berlín, Budapest y Praga. Los milicianos kurdos de Irak y Siria o los manifestantes de Berlín, Budapest y Praga fueron dejados a su suerte después de las respectivas crisis.
En la guerra contra EI, Washington no estableció con los milicianos kurdos más que una alianza bélica. Nada se negoció ni nada se les prometió para después de la victoria.
El que fuera de justicia haberlo hecho es una cuestión moral… y las grandes potencias de todos los tiempos no han mostrado jamás tener la moral en sus arsenales militar y diplomático.
Durante la “guerra fría”, berlineses, húngaros y checos intentaron sublevarse contra la URSS a causa de la opresión soviética; Washington no prometió nada a nadie en aquellas ocasiones. Ayudarles directamente habría llevado el mundo a una III Guerra Mundial.
Demasiado costoso.

Por último: el lavarse las manos ante el drama de los amigos locales que no han podido llegar estos días al aeropuerto de Kabul lo han practicado casi todos los países occidentales involucrados en la fracasada guerra contra los talibán. Y ninguno ha sido puesto en la picota tanto como EEUU.
Y es que el costo de ser odioso no lo ha podido evitar nunca ninguna potencia hegemónica de la Tierra.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.