TERORISM ȘI GHERILĂ Washington, Diana Negre

Recenta victorie a talibanilor în Afganistan pare a fi consacrarea terorismului în lume. Căci, în mâinile gherilei afgane au sucombat armatele invadatoare ale celor mai puternice țări din timpurile moderne: Imperiul Britanic, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii.
Dacă din punct de vedere militar, acest lucru pare a fi exact, realitatea este, totuși, diferită.Talibanii sunt fundamentaliști islamici, ei nu sunt gherile. Victoriile lor asupra alianței occidentale care i-a înlăturat de la putere acum 20 de ani s-au datorat unui război de gherilă – care a inclus și acte teroriste – război care e câștigat doar dacă e sprijinit de populația indigenă. Cu alte cuvinte, poporul afgan a fost cel care i-a alungat din Afganistan pe britanici, pe ruși și pe americani.

Această confuzie între terorism și gherilă se datorează faptului că ambele fenomene au ceva în comun: sunt jocuri ale absurdului. În timp ce armatele sunt create pentru a duce războaie, teroriștii evită războaiele. Ei înjunghie pe la spate. Sau, și mai exact: opțiunea cea mai ieftină pe care o are cel slab în lupta sa cu cel puternic. Prin urmare, terorismul este tot atât de vechi ca societatea însăși, iar gherila este tot atât de veche cât încăpățânarea de a nu te lăsa învins. Acest lucru l-au practicat evreii împotriva filistenilor în Palestina, romanii contra lui Hanibal în Italia, spaniolii contra lui Napoleon etc. etc.
Și niciunui adversar slab – adică, niciunei gherile – nu i-a displăcut terorismul, atunci când a avut de a face cu un inamic mult mai numeros și mult mai puternic. Căci, orice confruntare în asemenea condiții are sens, doar dacă se evită confruntarea cu armatele tradiționale și cu puterea instalată. Faptul că terorismul gherilei și terorismul simplu sunt crude și nedrepte – victime sunt de cele mai multe ori civilii – nu e luat în considerare de teroriști. Aceștia caută percutanța cea mai mare cu costurile cele mai mici. Iar, în ziua de azi, într-o lume mediatizată covârșitor, terorismul are două scopuri: să-i producă daune inamicului și să impresioneze opinia publică. Presa senzaționalistă este aliatul lui cel mai bun, deoarece face dintr-un atentat un eveniment.
Oricum, dacă opinia publică din ziua de azi este atât de impresionabiă, acest lucru se datorează – printre altele – unei memorii scurte. Căci, impresionează doar ceea ce este extraordinar, iar terorismul a fost pâinea noastră cea de toate zilele din secolul trecut până azi. Astfel, încă din anii 20 ai secolului trecut, sioniștii din Palestina recurgeau la teroare prin intermediul organizației „Haganah” pentru a-i alunga pe rezidenții musulmani. Sau, pe la mijlocul aceluiași secol, comiteau atentate sângeroase pentru a-i alunga pe britanicii care asigurau Protectoratul și pentru a-și proclama independența (așa cum a fost, de exemplu, atentatul din hotelul „King David”, comis de către organizația „Irgun”, în 1946.

Hotelul King David distrus de atentatul din 1946

În tabăra adversă, din lumea islamică a apărut replica teroristă în 1970, odată cu crearea organizației „Septembrie Negru”, în sânul Organizației pentru Eliberarea Palestinei. A fost autoarea și inspiratoarea a unui nesfârșit șir de atentate și de organizații teroriste musulmane.
Și fără vreo motivație religioasă, însă în plin iureș anticolonialist, FEN (Frontul de Eliberare Națională) algerian a reușit să pună capăt imperiului colonial francez din Africa.
În mulțimea de revoluții anticolonialiste, comuniștii din Viet Cong au recurs masiv la terorism pentru a-i alunga pe francezi din Indochina. Lupta lor a inspirat puternic mișcarea anticolonialistă africană din secolul al XX-lea.
Însă, atentatul cel mai spectaculos la vremea respectivă (și uitat acum de opinia publică), pionier al sechestrării de nave și aeronave, a fost capturarea, în 1961, a transatlaticului portughez „Santa Maria” de către un grup de oponenți ai regimului lui Oliveira Salazar. Lunga criză care s-a declanșat atunci a însemnat și lansarea militarului lusitan Humberto Delgado – mediator oficial în acel caz – pe culmile faimei. Faima lui Delgado nu a durat mult, însă a fost prima din acțiunile care au dus la prăbușirea dictaturii lui Salazar.

Humberto Delgado

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TERRORISMO Y GUERRILLA Washington, Diana Negre

La reciente victoria talibán en el Afganistán parece la consagración del terrorismo en el mundo. Porque a manos de los guerrilleros afganos sucumbieron los ejércitos invasores de los más poderosos países de los tiempos modernos: Imperio Británico, Unión Soviética y los Estados Unidos.
Y si militarmente esto parece cierto, la realidad es diferente. Los talibán son fundamentalistas islámicos, no guerrilleros. Sus victorias sobre la alianza occidental que los había echado del poder hace 20 años se debió a una guerra de guerrilla – que incluye actos terroristas – que triunfa solo si cuenta con el apoyo de la población indígena. Con otras palabras: a británicos, rusos y estadounidenses los echó del Afganistán el pueblo afgano.
Esta confusión tan frecuente del terrorismo con la guerrilla se debe a que ambos fenómenos tienen en común ser un juego de los absurdos. Mientras los ejércitos están para hacer la guerra, los terroristas evitan la guerra; lo suyo es la puñalada trapera. O con más precisión: la opción más barata que tiene el débil en su lucha contra el poderoso. Consecuentemente, el terrorismo es tan viejo como la sociedad; y la guerrilla, tan vieja como el empecinamiento de no darse por vencido. Esto último lo practicaron los judíos contra los filisteos en Palestina, los romanos contra Aníbal en Italia, los españoles contra Napoleón, etc., etc.

Tampoco ningún débil – es decir, ninguna guerrilla – le ha hecho ascos al terrorismo cuando se ha enfrentado a un enemigo más numeroso o fuerte. Porque una confrontación en estas condiciones solo tiene sentido si se evita la confrontación con los ejércitos tradicionales y el poder establecido. El que el terrorismo guerrillero y el terrorismo a secas sean innecesariamente cruel e injusto – las víctimas son mayormente población civil – no entra en el planteamiento terrorista. Este busca solo el mayor impacto al menor coste. Y hoy en día, en un mundo abrumadoramente mediatizado, el terrorismo tiene dos metas: el daño causado al enemigo y el impacto en la opinión público. La prensa sensacionalista es su mejor aliado ya que hace de un atentado un acontecimiento.
De todas formas, si la opinión pública de hoy en día es tan impresionable ello se debe – entre otros factores – a una falta de memoria. Porque solo ha de impresionar lo extraordinario y el terrorismo ha sido pan nuestro de cada día desde el siglo pasado hasta hoy. Así, ya en los años veinte del siglo XX los sionistas de Palestina recurrían al terror con “Haganah” para echar residentes musulmanes. O, a mediados de ese mismo siglo a atentados sangrientos para echar a los británicos del Protectorado y proclamar la independencia (por ejemplo, el atentado del Hotel “Rey David” perpetrado por “Irgun” en 1946).

El atentado al hotel King David

Del bando contrario, del mundo islámico surgió la réplica terrorista en 1970 con la fundación de “Septiembre Negro” en el seno de la Organización para la Liberación de Palestina. Fue autor e inspirador de infinidad de atentados y organizaciones terroristas musulmanas.
Y sin motivación religiosa, pero en plena vorágine anticolonialista, el FLN (Frente de Liberación Nacional) argelino que acabó poniendo fin al imperio colonial francés en África.
En el rosario de revoluciones anticolonialistas, los comunistas del Viet Cong recurrieron masivamente al terrorismo para echar a los franceses de Indochina. Su lucha inspiró fuertemente el anticolonialismo africano del siglo XX.
Pero el atentado más espectacular en su día (y olvidado actualmente por la opinión pública) y pionero de los secuestros de naves y aeronaves fue el apresamiento en 1961 del trasatlántico portugués “Santa María” por un grupo de opositores a Oliveira Salazar. Su larga crisis supuso también el lanzamiento del militar luso Humberto Delgado – mediador oficial en el caso – a la fama. La fama de Delgado fue efímera, pero constituyó el primer acto del derrumbe de la dictadura de Salazar.

Humberto Delgado

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.