PĂCATUL ORIGINAL AL SPD

Olaf Scholz

Recentele alegeri din Germania au evidențiat ceea ce s-ar putea numi „păcatul original” al social-democraților germani (SPD): lupta eternă a idealiștilor iremediabili cu pragmaticii. Căci candidatul SPD la aceste alegeri – Olaf Scholz – a fost ultima victimă a acestei patologii a socialismului german.
Încă de când Ferdinand Lassalle a fondat SPD, în 1875, partidul s-a aflat practic într-un permanent război fratricid. În timp ce pragmaticii – cum au fost Lassalle și August Bebel – optau pentru înțelegere și bun simț pentru a ajunge la putere și a impune o politică socială în țară, idealiștii utopici căutau cu înverșunare reforme radicale și căi revoluționare, așa cum au fost Wilhelm Liebknecht și Rosa Luxemburg, și acest lucru a dus, nu o dată, la scindări ale partidului. În istoria mai recentă, cancelarii Helmut Schmidt și Gerhard Schroeder au avut de suferit mult mai mult din cauza propriului tineret de stânga („Jus-ii”, acronim de la Jung Sozialisten) decât din partea opoziției conservatoare. Stânga icnoclastă din SPD nu le-a iertat niciodată faptul că au situat pe primul loc Germania și nu utopiile socialismului radical și nerăbdător.
Nu este o întâmplare că acest socialism își are bazele în rândurile tineretului din SPD, deoarece tocmai la această vârstă se poate dori, fără vreo sancțiune, imposibilul. Olaf Scholz însuși a activat prin anii 70 în rândurile „Jus-ilor”, cerând depășirea capitalismului și a obiectivelor NATO, și a fost unul dintre puținii studenți ai Facultății de Drept a Universității din Hamburg care purta coamă cu părul ondulat.

Olaf Scholz în 1984

Însă, cu trecerea timpului, Scholz a trecut de partea pragmatismului și l-a ajutat ferm pe cancelarul Schroeder, ajungând să ocupe funcția de secretar general al SPD. Cel mai puțin iubit secretar general din toată istoria partidului: a fost ales cu doar 53% din voturi.
Stânga socialistă de atunci, la fel ca cea de azi, nu l-au iertat niciodată pe Scholz pentru această evoluție politică. Cu toată ascensiunea sa constantă în partid la Hamburg și la nivel național, i-au amărât viata cât au putut. Puncte dureroase din această hărțuire: acum doi ani, s-au opus ca el să fie președinte al partidului (a fost aleasă Saskia Esken, arhetip al activismului „din grămadă”), nu au luat în considerare, în mod sistematic, candidatura sa la funcția de cancelar federal din partea „Jus-ilor” și din partea stângii partidului. Olaf Scholz critica intens „marea coaliție” (SPD-CDU/CSU).
Însă, cu toată opoziția stângii utopice și în ciuda faptului că partidul avea un punct slab – erau unii activiști care părăseau partidul, iar intenția de vot era de numai 15% – candidatura lui Scholz s-a tot statornicit. Nu atât datorită vreunor merite de-ale lui, cât grație erorilor pe care le făceau concurenții săi. Și nu atât pentru atractivitatea programului său de guvernare, ci pentru neîncrederea sau dezinteresul cu care erau privite programele rivalilor săi.
S-a statornicit atât de mult încât i s-a permis să-i umilească public pe socialiștii utopici care l-au tot ignorat. Puțin înainte de ziua alegerilor, Scholz a comentat asupra recomandărilor venite din partea stângii, în legătură cu alianța pentru guvernare, cu o formulare demnă de Ludovic al XIV-lea, „regele soare”: „Nu va exista nicio coaliție care să nu fie pe placul cancelarului”.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PECADO ORIGINAL DEL SPD

Olaf Scholz

Los recientes comicios alemanes han evidenciado lo que podríamos llamar el “pecado original” de la socialdemocracia germana (SPD) : la pugna eterna entre los idealistas a ultranza y los pragmáticos. Y el candidato del SPD en estas elecciones – Olaf Scholz – ha sido la última víctima de esta patología del socialismo alemán.
Desde que Ferdinand Lassalle fundó el SPD en 1875, el partido ha estado prácticamente en una guerra fratricida permanente. Mientras los pragmáticos – como Lassalle y August Bebel – optaban por el pactismo y el sentido común para hacerse con el poder e imponer así una política social en el país, los idealistas utópicos se empeñaban en reformas radicales y vías revolucionarias, como Wilhelm Liebknecht y Rosa Luxemburg, que ha llevado escisiones del partido en más de una ocasión. En la historia reciente, los cancilleres Helmut Schmidt y Gerhard Schroeder padecieron mucho más a manos de la izquierda juvenil (”Jusos”, acrónimo de Jung Sozialisten) que de la oposición conservadora. La izquierda iconoclasta del SPD no les perdonó nunca que antepusieran Alemania a las utopías del socialismo radical e impaciente.

Olaf Schoz junto con el canciller de aquel entonces, Gerhard Schoeder (2004)

No es ninguna casualidad que este socialismo tenga sus bases en las filas juveniles del SPD, ya que es en este momento de la vida cuando se puede querer impunemente lo imposible. El propio Olaf Scholz militó en los 70 en los “Jusos” y reclamaba la superación del capitalismo, las metas de la OTAN y era de los pocos alumnos de Derecho de la Universidad de Hamburgo que lucía melenas ensortijadas.
Pero con el paso del tiempo Scholz se pasó al pragmatismo y apoyó decididamente al canciller Schroeder, llegando a ser secretario general del SPD. El secretario general menos quisto en la historia del partido: fue elegido tan solo con el 53% de los votos.
Las izquierdas socialistas de entonces, como las de ahora, no le perdonaron jamás a Scholz esa evolución política. Y pese a su constante ascenso dentro del partido hamburgués y del nacional, le han amargado la vida todo lo que han podido. Puntos álgidos de ese hostigamiento fue negarle hace 2 años la presidencia del partido (fue elegida Saskia Esken, arquetipo de militante “del montón”), el ninguneo sistemático de su candidatura a la cancillería federal por parte de “Jusos” y el ala izquierda del partido, así como la crítica intensiva a la “gran coalición” (SPD-CDU/CSU) propugnada y apoyada – entre otros – por Olaf Scholz.
Pero en contra de la izquierda utópica y el pésimo punto de partido – fuga de militantes y una intención de voto del 15% – la candidatura de Scholz se fue afianzando. No tanto por méritos propios como por errores de los competidores. Y no tanto por lo atractivo de su programa gubernamental, como por la desconfianza o el desinterés que generan los programas rivales.
Se afianzó tanto que hasta se permitió desairar públicamente a los socialistas utópicos que le habían ninguneado. Poco antes de la jornada electoral, Scholz comentó las recomendaciones de alianza gubernamental que le hacían las izquierdas con una frase digna de Luis XIV,”el rey sol”: “No habrá ninguna coalición que no sea del agrado del canciller”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.