Cu coada între picioare Washington, Diana Negre

La numai un an de la câștigarea alegerilor în care l-a avut ca rival pe Donald Trump, președintele Biden se confruntă cu o enormă pierdere de popularitate și un eșec general în atingerea obiectivelor sale politice: nu numai că se află departe de scopurile pe care și le-a propus, dar este nevoit chiar să dea înapoi în privința unor obiective, care par a fi nerealizabile.
Biden se vede astfel incapabil de a-și îndeplini promisiunile electorale, oricât de mult s-a străduit să le pună rapid în practică, de îndată ce a venit la Casa Albă: imediat după ce a depus jurământul, a început să semneze ordine executive pentru a anula o parte di schimbările făcute de președintele Donald Trump și pentru a lansa un ambițios program pe placul democraților mai progresiști.
Se află deja de câteva luni în situația aceasta, dar lucrurile au devenit mai vizibile săptămâna aceasta când au eșuat încercările sale de a obține aprobarea Congresului pentru proiectele sale legislative cu bugetele corespunzătoare, cu toate că Partidul Democrat domină ambele camere ale forului legislativ.
Eforturile lui Biden se izbesc de intransigența aripii mai progresiste a partidului său care nu vrea să facă compromisuri, dar nu doresc să coopereze cu el nici senatorii sau congresmanii mai moderați. În plus, mai este și această rapidă pierdere de popularitate a președintelui.
Căci sondajele indică o continuă scădere a sprijinului popular pentru Biden, în mod deosebit în sectorul cel mai hotărâtor, atunci când au loc alegeri, acela al „independenților”, capabili să încline balanța în favoarea unuia sau altuia dintre partide. 40% dintre cei întrebați spun că se opun clar demersurilor sale și numai 27% le sprijină ferm. În aceste condiții, congresmanii și senatorii n-au nici motive și nici temeri să-l lase de izbeliște, deoarece știu că nu vor suferi consecințe electorale anul viitor, când vor avea loc alegeri legislative.

Motivele acestei pierderi de popularitate sunt mai multe, însă pornesc de la lista cu propuneri neîndeplinite, de la programele de ajutorare a familiilor, extinderea asigurărilor medicale, impozitele pentru cei mai bogați sau învățământul preșcolar. Dar și chestiunile în care s-a văzut nevoit să dea înapoi, cum este politica sa energetică: cu toate că încă mai vorbește de nevoia de a proteja mediul înconjurător și de a înlocui petrolul ca sursă de energie, a trebuit să recurgă din nou la producătorii americani, care au făcut ca SUA să fie pe primul loc în lume în privința producției de țiței.
În plus, Biden încă din prima zi a președinției sale a arătat publicului, în mod surprinzător, care erau limitele și obiectivele greu de atins, precum: procentajele de vaccinare până în data de 4 iulie (sărbătoarea națională a SUA) sau aprobarea reformelor bugetare din luna septembrie. Căci ne aflăm aproape de noiembrie și toate aceste obiective, precum și altele, nu au fost atinse la datele stabilite.
Situația s-a înrăutățit săptămâna aceasta, când s-a grăbit să se adreseze țării, înainte de a pleca spre Roma, la întâlnirea la vârf a G-20, acolo unde a sosit mai slăbit, nu numai pentru că nu a reușit să-i convingă pe aliați că SUA a făcut suficiente schimbări în politica sa energetică și s-a îndepărtat de izolarea practicată de Donald Trump, dar și deoarece de la întâlnire lipsesc doi dintre interlocutorii importanți cum sunt China și Rusia, singurele țări cu care SUA pot fi pe picior de egalitate.
Biden a surprins din primul moment de când a devenit președinte pentru graba cu care își anunța dorința de a-și duce programele la îndeplinire precum și conținutul propunerilor sale. Cei care l-au votat au crezut că au ales un președinte moderat, care voia doar să corecteze excesele lui Donald Trump.
Surpriza s-a micșorat, a devenit decepție și a dat frâu liber interpretărilor care existau deja din timpul campaniei electorale și anume faptul că nu Biden este cel care conduce țara, căci el ar fi o marionetă în mâinile unui grup cu ambiții mult mai mari.
Dacă este într-adevăr așa, presupușii manipulatori ai lui Biden nu par să aibă prea mult succes, deoarece propunerile lor nu sunt populare și au slabe șanse să fie aprobate de Congres.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Con el rabo entre las piernas Washington, Diana Negre

Un año después de ganar las elecciones contra Donald Trump, el presidente Biden se enfrenta a una enorme pérdida de popularidad y a un fracaso general en sus objetivos políticos: no solamente está lejos de las metas que se había propuesto, sino que ha de dar marcha atrás en varios proyectos que parecen inalcanzables.
Biden se ve así incapaz de cumplir con sus promesas electorales, por mucho que intentó ponerlas en práctica aceleradamente en cuanto llegó a la Casa Blanca: nada más jurar el cargo, empezó a firmar órdenes ejecutivas para anular parte de los cambios realizados por el presidente Donald Trump y para lanzar un ambicioso programa a gusto de los demócratas más progresistas.
Es una situación en la que se halla desde hace meses, pero que se ha hecho aún más patente esta semana con el fracaso de sus intentos para que el Congreso, a pesar de estar dominado en sus dos Cámaras por el Partido Demócrata, aprobara sus proyectos legislativos y los presupuestos correspondientes.
Los esfuerzos de Biden se estrellan ante la intransigencia del ala más progresista de su partido que no se aviene a compromisos, unida al poco deseo de cooperar de los senadores y congresistas más moderados. Y, sobre todo, ante su rápida pérdida de popularidad.
Porque las encuestas indican que el apoyo popular al presidente no para de bajar, especialmente entre el sector más decisivo a la hora de celebrar elecciones, que son los “independientes”, capaces de inclinar la balanza en favor de uno u otro partido. Nada menos que el 40% de los encuestados se opone claramente a su gestión y tan solo el 27% la apoya de forma sólida. En estas circunstancias, los congresistas y senadores no tienen motivos ni temores si lo dejan en la estacada, pues saben que no van a sufrir consecuencias electorales el año próximo, cuando se celebren comicios legislativos.
Los motivos de su escasa popularidad son varios, pero podrían empezar con la lista de promesas incumplidas, desde programas de ayuda familiar, expansión del seguro médico, impuestos para los más ricos o educación pre escolar. Sin olvidar los puntos en que se ha visto obligado a dar marcha atrás, como su política energética: aunque sigue hablando de la necesidad de proteger el medio ambiente y eliminar el petróleo como fuente de energía, no ha tenido más remedio que volver a los productores nacionales que convirtieron a Estados Unidos en el primer productor de petróleo del mundo.
Además, Biden ha mostrado desde el primer día una tendencia sorprendente a anunciar públicamente límites y objetivos de cumplimiento difícil, como los porcentajes de personas vacunadas hasta el 4 de julio (día de la fiesta nacional norteamericana), o la aprobación de las reformas presupuestarias en septiembre. Porque estamos ya casi en noviembre y ni estas metas ni otras se cumplieron en las fechas previstas.

La situación empeoró esta semana cuando se apresuró a dirigirse al país antes de salir rumbo a Roma para la cumbre del G-20 a la que llega también menguado, no solamente porque no acaba de convencer a sus aliados de que Estados Unidos ha dado un giro suficiente en su política energética y se ha alejado del aislacionismo de Donald Trump, sino porque faltarán dos interlocutores tan importantes como China y Rusia, los únicos que podían hablar de tú a tú con el presidente americano.
Ya desde el primer momento de su presidencia, la prisa de Biden por llevar adelante su programa, así como el contenido de sus propuestas sorprendieron a quienes creían haber votado por un presidente moderado, que tan solo quería corregir los excesos de Donald Trump.
La sorpresa ha amainado para convertirse en decepción y también para dar pie a una interpretación que ya existía durante la campaña electoral: que Biden no es quien realmente está gobernando el país, sino que es una marioneta en manos de un grupo que le rodea y con ambiciones políticas de mucho mayor abasto.
Pero si es esto realmente lo que ocurre, los supuestos manipuladores de Biden no parecen tener mucho éxito, pues sus propuestas son impopulares y apenas tienen posibilidades de avanzar en el Congreso.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ROMÂNIA: NU MIROASE, DUHNEȘTE

Stelian Ion

Vespasian, împăratul roman (23 – 79 d C), este cel care a rostit formula „non olet” (nu miroase). A rostit-o ca răspuns la reproșul fiului său că imperiul câștigă bani cu pisoarele publice din care scotea uree pentru a fabrica vopseluri. Și dacă în Roma imperială domnea acel „nu miroase”, în România din zilele noaste – adică, douăzeci de secole mai târziu – domnește formula „nu duhnește”.
Căci, în politica țării domnește de când a revenit la democrație – la sfârșitul secolului XX – cea mai neobrăzată și nerușinată corupție. De fapt, toată Europa de Răsărit este afectată de flagelul corupției, însă, poate că în nicio țară din zonă nu s-a înrădăcinat ca în Parlamentul României. Politica a fost opacă mai ales în lunga perioadă în care în țară a domnit „nomenclatura” foștilor comuniști, care și-au tras eticheta democratică de „social-democrați” (PSD), pentru a rămâne la putere.
Pentru a domni și a profita. Sau, mai bine zis, pentru a stăpâni și a profita în continuare. Au făcut-o atât de ostentativ, încât ultimul bos din PSD – Liviu Dragnea – a sfârșit prin a fi condamnat și închis pentru delapidare și corupție.
Atât de mult s-au discreditat Dragnea și partidul său, încât președintele României – transilvanul Klaus Iohannis, fost primar al orașului Sibiu – a câștigat alegerile prezidențiale din 2019, făcând din denunțarea PSD-ului principalul său cal de bătaie. Și i-a priit atât de tare, încât, un an mai târziu, partidul său Național Liberal (PNL), a câștigat alegerile generale cu același argument principal.
Dar, pentru a forma un guvern, PNL avea nevoie de aliați, deoarece PSD continua să aibă cea mai mare reprezentare în Parlament. Astfel că liberalii lui Iohannis au putut forma o majoritate cu ajutorul partidului minorității maghiare și a „Uniunii pentru Salvarea României” (USR). Acest ultim partid a obținut portofoliul Justiției, iar titularul ei, Stelian Ion, s-a erijat în aprig apărător al moralității politice. Cerea cu obstinație o transparență publică și totală a tuturor contractelor guvernamentale.
Or, atâta onestitate durea; durea rău de tot. Era o amenințare pentru trecut și pentru viitor. Punea în mare pericol carierele multor membri ai PNL (și ai altor partide) din cauza conduitei lor din legislaturile anterioare și, chiar mai rău, urma să-i lase fără posibilitatea de țepui guvernamental cele 29 de miliarde 200 de milioane de €, pe care e pe cale să le primească România, ca ajutoare de la Uniunea Europeană. Căci, dacă socotelile urmau să fie clare și transparente, multe buzunare politice ar fi rămas goale.
Așa că, în fața dilemei de a apăra cinstea sau a pierde puterea (și, posibil, o parte din cele 29.200.000.000 de €), Iohannis și PNL au hotărât să-l înlăture pe Ion.
Dar, acest lucru a creat o problemă. USR s-a retras din coaliție. Și fără acest partid nu mai există majoritate parlamentară. Fără majoritate, împărțirea miliardelor de € comunitari ar putea să-i lase pe marginea drumului pe maghiari și pe liberali. Astfel că Iohannis a procedat ca un Vespasian modern și a început să-l tatoneze pe hulitul PSD, pentru a forma un guvern minoritar, tolerat de deputații lui Dragnea.
Până în momentul în care am scris aceste rânduri, operația „toleranță și miliarde” a mers pe calea cea bună: pentru ca împărțirea eurașilor comunitari să fie eficientă și nu prea transparentă, Iohannis vrea să plaseze în fruntea Guvernului Minoritar un militar – Nicolae Ciucă, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române – care are faima de a-i fi foarte loaial președintelui.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUMANÍA: NO HUELE, APESTA

Stelian Ion

Vespasiano, el emperador romano (23 – 79 d C), es el autor de la frase “non olet” (no huele). Se la dijo a su hijo, al reprocharle este que el imperio ganase dinero con los mingitorios públicos de los que sacaba urea para fabricar tintes. Y si en la Roma imperial imperaba el “no huele”, en la Rumania actual – veinte siglos más tarde – impera el “no apesta”.
Porque en la política del país ha imperado desde el retorno a la democracia – a finales del siglo XX – la más descarnada y desvergonzada corrupción. En realidad, toda Europa Oriental padece la lacra de la corrupción, pero quizá en ninguna nación de la zona el problema se haya afincado en el Parlamento con más ahínco que en Rumania. Sobre todo, la política fue opaca durante la larga era en que gobernó en el país la “nomenclatura” excomunista que se puso la etiqueta democrática de “socialdemócratas” (PSD) para seguir mandando.
Mandando y cobrando. O, mejor dicho, mandando para seguir cobrando. Lo hicieron tanto y tan ostentosamente que el último mandamás del PSD – Liviu Dragnea – acabó condenado a penas de prisión por prevaricación y corrupción.
Tal llegó a ser el descrédito de Dragnea y su partido, que el presidente de Rumanía – el transilvano Klaus Johannis, antiguo alcalde de Sibiu – ganó las presidenciales del 2019 haciendo de la denuncia del PSD su caballo de batalla. Y eso le fue tan bien que un año más tarde su partido, el Nacional Liberal (PNL), ganó las generales con el mismo argumento principal.
Pero para formar Gobierno, el PNL necesitaba aliados, ya que el PSD seguía siendo la mayor fracción del Parlamento. Y los liberales de Johannis lograron la mayoría con ayuda del partido de la minoría magyar y la “Unión para salvar Rumanía” (USR). Este último partido obtuvo la cartera de Justicia y el titular de la misma, Stelian Ion, se erigió en el defensor acérrimo de la moralidad política. Con empecinamiento exigía una transparencia pública y total de todas las contratas gubernamentales.
Y tanta pureza dolía; dolía mucho. Amenazaba el pasado y el futuro. Porque ponía en peligro la carrera de muchos miembros del PNL (y también de otros partidos) por su conducta en anteriores legislaturas y, casi peor aún, amenazaba con dejar fuera de la rapiña gubernamental los 29.200 millones de € que está a punto de recibir Rumanía en ayudas de la Unión Europea. Si las cuentas iban a ser claras y transparentes, muchos bolsillos políticos se quedarían vacíos.
Así que, ante la disyuntiva de defender la honradez o perder el poder (y, posiblemente, parte de los 29.200 millones), Johannis y el PNL decidieron echar a Ion.
Pero esto creaba un problema. El USR se retiró de la coalición y sin la Unión no había mayoría parlamentaria. Y sin mayoría, el reparto de los miles de millones comunitarios podría orillar a magyares y liberales. Así que Johannis hizo de moderno Vespasiano y empezó a tantear al denostado PSD para formar un Gobierno en minoría, tolerado por los diputados de Dragnea.
Hasta la hora de escribir esta crónica la operación “tolerancia y millones” va por buen camino y para que el reparto sea eficiente y poco transparente, Johannis quiere situar al frente del Gabinete minoritario a un militar – Nicolae Ciuca, ex jefe del estado mayor del Ejército – con fama de serle sumamente leal al presidente.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CABALELE GAZULUI NATURAL RUSESC

Criza energetică acută prin care trece în prezent Europa e legată esențialmente de Rusia, principalul furnizor de gaz natural.
La fel ca toate crizele, și aceasta are multe cauze simultane, iar prețul gazului este una dintre cele mai importante. La scară macroeconomică, scumpirea CO2-ului impusă de ecologiștii din lumea bogată joacă un rol la fel de important și aproape trecut cu vederea de opinia publică.
Oricum, conduita comercială a Rusiei în această chestiune nedumerește foarte mult. Căci, rezumând foarte mult, s-ar putea spune că e greu de înțeles cum o țară care are atâta nevoie de bani poate să renunțe la niște venituri foarte mari, refuzând să-și mărească vânzările de hidrocarburi.
Conduita aceasta este atât de surprinzătoare, încât analiștii occidentali fac mii de presupuneri pentru a-i găsi o explicație. Astfel, în Germania și SUA, se crede că Moscova acutizează criza energetică pentru a forța autorizarea mai rapidă a intrării în funcțiune a celui de al doilea gazoduct prin Marea Baltică („Nord Stream 2”), o instalație care ar spori considerabil furnizarea de gaz natural rusesc Germaniei și Europei Occidentale… și, în același timp, dependența Uniunii Europene (UE) de Federația Rusă.
O altă interpretare ar fi aceea că Kremlinul se folosește de criză pentru a torpila politica pe termen lung a UE de a-și diversifica cât mai mult rețeaua de furnizori de hidrocarburi, ceea ce ar reduce importanța (și veniturile!) Federației Ruse față de țările Uniunii. Mai mult de jumătate din exporturile rusești constau din hidrocarburi și cărbuni.

Nouă în acest șirag de cabale este teoria conform căreia reticențele Rusiei de a-și spori vânzările ar fi o manevră pentru a-i demonstra Europei Occidentale că strădaniile ei ecologiste (păguboase pentru substanțialele exporturi rusești de hidrocarburi și cărbuni) se dovedesc a fi niște pierderi pentru toată lumea.
Dacă privim toate aceste cabale cu un minimum de obiectivitate vom vedea că mai există o chestiune fără răspunsuri. Căci, dacă la prima vedere teoría șantajului Rusiei este coerentă, o analiză mai atentă o demontează: dacă se pune problema care pe care, în plan economic, Rusia ar pierde.
Chiar dacă vânzările sale de hidrocarburi sunt foarte importante pentru UE, achizițiile comunitare de bunuri rusești sunt mai degrabă importante pentru Moscova. În timp ce pentru Rusia, UE este cel mai important client, cu un volum de vânzări mult mai mare decât cel în relația cu China și SUA, importurile comunitare de mărfuri rusești sunt mai mici decât cele care provin de Mexic, Taiwan sau Singapore.
Astfel că cel mai probabil, Kremlinul va aborda situația actuală cu multă prudență și se va abține de la a lua decizii care, pe termen lung, vor avea efecte imprevizibile. Își va respecta în mod strict contractele de furnizare precum și străvechea normă de a aștepta și a vedea ce se întâmplă.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CÁBALAS EN TORNO AL GAS RUSO

La aguda crisis energética que padece actualmente Europa gira primordialmente en torno a Rusia, primer proveedor de gas natural.
Como todas las crisis, también esta tiene muchas causas simultáneas y el precio del gas es una de ellas, aunque de las más importantes. A dimensiones macroeconómicas, el encarecimiento del CO2, impuesto por los ecologistas del mundo rico, juega un papel igualmente importante y casi pasado por alto por la opinión pública.
De todas formas, la conducta comercial rusa en esta cuestión desconcierta bastante. Porque, resumiendo mucho, se podría decir que cuesta entender que una nación necesitada de dinero renuncie a mayores ingresos al negarse a incrementar sus ventas de este hidrocarburo.
La conducta es tan sorprendente que los analistas occidentales están haciendo mil conjeturas para encontrarle una explicación. Así, en Alemania y los EE.UU. creen que Moscú agudiza la crisis energética para forzar una rápida autorización de la entrada en servicio del segundo gasoducto a través del Báltico (“Nord Stream 2”), una instalación que incrementaría notablemente el suministro de gas ruso a Alemania y Europa Occidental… y con él, la dependencia de la Unión Europea (UE) de la Federación Rusa.

Otra interpretación es que el Kremlin aprovecha la crisis para torpedear la política a largo plazo de la UE de diversificar al máximo su red de proveedores de hidrocarburos, lo que reduciría la importancia – ¡ y sus ingresos ! – de la Federación Rusa para las naciones de la Unión. Más de la mitad de las exportaciones rusas va a cuenta de hidrocarburos y carbón.
Nuevo en este rosario de cábalas es la teoría de que las reticencias rusas a incrementar sus ventas son una maniobra para demostrarle a Europa Occidental que sus empeños ecologistas (perjudiciales para las cuantiosas exportaciones rusas de carbón e hidrocarburos) resultan negativos para todo el mundo.
Si se repasan todas estas cábalas con un mínimo de objetividad, se sigue estando ante una pregunta sin respuestas. Porque, si a primera vista la teoría del chantaje ruso es coherente, un análisis más atento la desmonta. Y es que en un juego de acogotamientos económicos recíprocos, Rusia llevaría las de perder.
Y es que si ciertamente sus ventas de hidrocarburos son muy importantes para la UE, las compras comunitarias de bienes rusos lo son muchísimo más para Moscú. Mientras para Rusia, la UE es el cliente más importante, con un volumen de ventas superior al de sus exportaciones conjuntas a China y los EE.UU., las importaciones comunitarias de mercancías rusas son menores a las procedentes de Méjico, Taiwán o Singapur.
Así que lo más probable es que el Kremlin afronte la situación actual con la máxima prudencia y se resista a tomar decisiones cuyo impacto a largo plazo resulta imprevisible. Cumple estrictamente sus contratos de suministro y sigue la ancestral norma de esperar y verlas venir.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

A tremura de frică și a nu mulțumi în semn de recunoștință Washington, Diana Negre

Dacă în SUA pandemia a curmat viața a 700 de mii de persoane, daunele ei nu se opresc numai la sănătatea publică: criza economică declanșată de boală pare a fi greu de oprit, iar consecințele ei ar putea fi de mai lungă durată decât infecția care a cauzat-o.
Căci, în această țară a abundenței, unde cetățenii pot, practic, să cumpere orice articol de care au nevoie, la un preț mult mai accesibil decât în multe alte locuri din lume, populația se confruntă cu importante deficiențe în aprovizionare și cu niște creșteri ale prețurilor mult peste ceea ce își putea imagina cineva.
Situația este inedită în vremurile recente și s-a tot agravat de când, anul trecut, la începutul pandemiei, au dispărut din supermarketuri hârtia igienică și prosoapele de hârtie. Atât de mult lipseau anul trecut, încât magazinele au început să le raționalizeze și chiar să îi lase mai degrabă pe bătrâni să le cumpere.
Dacă în acest domeniu situația aproape că s-a normalizat (sunt locuri unde încă e limitată cumpărarea acestor articole), lipsurile s-au extins la aproape toate produsele: de la automobile până la săpun, iar ceea ce se găsește este mult mai scump decât a fost vreodată.
Pe termen scurt, americanii se confruntă cu o lipsă de pe piață chiar și a curcanilor pe care, în fiecare an, îi înfulecă de Ziua Recunoștinței, la sfârșitul lui noiembrie.
Această tradiție, preluată de la amerindienii pe care i-au întâlnit când au ajuns în America, o respectă, practic, toată lumea și constă în a pune pe masă această pasăre insipidă, împreună cu alte multe platouri cu verdeață, paste și fructe. Multora nu le place, dar, totuși, cumpără curcanul pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu – și nativilor care i-au ajutat – pentru faptul că încă se mai află în Lumea Nouă.

În acest an, nu prea se vor mânca curcani, deoarece pandemia a redus din numărul persoanelor care pot să se adune în jurul mesei, astfel încât a crescut piața păsărilor de dimensiuni mai mici, mai ales cea a puilor.
Dar, mai înainte, la începutul lui noiembrie, se ține faimosul „Haloween”, când lumea își aduce aminte de vrăjitoare. Se pare că și deghizările obișnuite din această sărbătoare sunt mai greu de obținut.
Dacă lipsa curcanilor este anecdotică și chiar comică în unele cazuri, blocajele în anumite aprovizionări sunt o mare problemă: în portul orașului Los Angeles, de pildă, peste o sută de vapoare așteaptă în afara zonei portuare să le vină rândul, deoarece în port sunt tot atâtea vase care stau la coadă ca să fie descărcate, căci…nu prea mai e personal dispus să presteze asemenea munci.
Tot felul de autorități, atât din California, cât și din alte state de pe coastă, încearcă să dreagă situația camionagiilor care sunt nevoiți să aștepte ore și chiar zile întregi pentru a putea încărca marfă, cu pierderi enorme, deoarece nu sunt plătiți cu ora, ci în funcție de greutatea mărfurilor aduse. Iar rezultatul este că, mulți pleacă, preferând alte munci.
Ca de obicei în asemenea situații, lumea îi învinovățește pe liderii politici. Lucrul acesta se vede în pierderea de popuaritate a președintelui Biden. În unele sectoare cheie ale electoratului, lumea tare ar dori să-l aibă din nou ca președinte pe Donald Trump.

Ca și cum dificultățile nu ar fi de ajuns, problemele se extind și în domeniul tranporturilor, astfel că, spre sfârșitul lunii noiembrie, biletele de călătorie vor fi mult mai scumpe decât cele din Ziua Recunoștinței. Sunt unele companii de aviație care și-au redus zborurile, în parte de teama molipsirii și în parte din lipsă de personal și de solicitări.
În asemenea situații, sunt unii care călătoresc pe șosele, străbătând sute și chiar mii de kilometri. Anul acesta, traficul rutier va fi în mod sigur mult mai îngreunat și, în plus, prețul benzinei a urcat la niveluri nemaiîntâlnite în ultimii 40 de ani: măsurile de proteție a mediului și dificultățile apărute în aprovizionare au adus combustibilii la niște prețuri…europene, însă distanțele nu s-au micșorat, rămânând de câteva ori mai mari decât în celalată parte a Atlanticului.
Între timp, mari întreprinderi ca Walmart sau Amazon nu mai au încredere în căile obișnuite de livrare, astfel încât închiriază ele însele vapoare care să aducă mărfuri din China. Dacă acestea vor sosi la timp pentru sărbătoarea Crăciunului, totuși nu au granții că vor putea descărca marfa adusă. Acest lucru declanșează o concurență între state: guvernatorul din Florida a anunțat că este dispus să rezolve problemele vapoarelor care stau la coadă în porturile californiene: Florida, a anunțat el, are suficientă mână de lucru pentru a decongestiona coasta Pacificului. Desigur, aceasta ar însemna ca vapoarele să tracă prin Canalul din Panama pentru a veni pe coastele Atlanticului.
Este foarte clar că prețul va fi cumplit de mare: costurile pentru a trimite un container din China, de exemplu, au crescut de patru și chiar de zece ori, în comparație cu cele practicate înainte de pandemie, cu creșteri mai puternice pentru întreprinderile care de obicei nu operează în domeniul transporturilor, dar care, acum, recurg la metode eroice pentru a-și aproviziona piețele.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Pasar miedo y no dar gracias Washington, Diana Negre

Si la pandemia en Estados Unidos acabó con la vida de más de 700 mil personas, sus daños no se limitan a la salud pública: la crisis económica generada por la enfermedad parece difícil de contener y sus consecuencias podrían ser más duraderas que la infección que las originó.
Porque en este país de abundancia, donde los ciudadanos pueden comprar prácticamente todo lo que quieren en artículos de necesidad y a unos precios más asequibles que en muchos otros lugares, la población se enfrenta a importantes recortes en el suministro y a unas subidas de precios muy por encima de lo que la gente había previsto.
La situación es nueva en tiempos recientes y se ha ido agravando desde que el año pasado, al principio de la pandemia, desaparecieron el papel higiénico y las toallas de papel de los supermercados. Tan escasos eran un año atrás, que las tiendas empezaron a racionarlos y hasta daban preferencia para comprarlo a las personas ancianas.
Si en este terreno la situación casi se normalizó (en algunos lugares todavía se limita la cantidad que cada persona puede comprar), la escasez se ha ido extendiendo a casi todo: desde automóviles a jabón, falta de todo y, lo que hay, es muchísimo más caro que nunca.
A corto plazo, los norteamericanos se enfrentan a una escasez tan inesperada como la de los pavos que cada año se zampan en el Día de Acción de Gracias, a finales de noviembre.

Esta tradición, recibida de los indios que encontraron al llegar a América, pone en la mesa de prácticamente todo el mundo esta ave insípida, acompañada de múltiples platos de verduras, pastas y hasta frutas. A muchos no les gusta, pero lo compran para agradecer a Dios -y a los nativos que les habían ayudado- que todavía estuvieran en el Nuevo Mundo.
Este año, van a escasear las comilonas de pavos, en parte porque la pandemia ha reducido la cantidad de personas que pueden reunirse en torno a la mesa y con ello aumenta el mercado para aves de menor tamaño, que ahora parecen tan imposibles de encontrar que muchos empiezan a resignarse y recurrir al pollo.
Antes de eso, al empezar noviembre está el famoso “Haloween” en que se recuerda a las brujas y parece ser que también resultará más difícil tener los disfraces habituales.
Si la escasez de pavos es anecdótica y hasta cómica en ciertos casos, los atascos en todos los suministros son un auténtico problema: en el puerto de Los Angeles, por ejemplo, hay más de 100 navíos esperando fuera de la zona portuaria, porque dentro hay otros tantos haciendo cola para descargar… en parte, porque también falta personal dispuesto a realizar este trabajo.
Diversas autoridades, tanto en California, como en otros estados costeros, tratan de mejorar la situación de los camioneros que han de esperar a veces horas, o incluso días para descargar, con un enorme perjuicio porque no cobran por las horas invertidas, sino por el peso de la mercancía descargada. El resultado es que, en un mercado laboral tan favorable, prefieren dedicarse a otras cosas.
Como es habitual en estos casos, la gente echa la culpa a sus líderes políticos y la situación se refleja en la pérdida de popularidad del Presidente Biden, que ha llegado a tal extremo que algunos sectores claves del electorado preferirían tener nuevamente a Donald Trump.

Para ponerlo todo aún más difícil, la escasez se extiende también a los transportes, de forma que, a finales de noviembre será más caro que nunca comprar pasajes para visitar a la familia en el día de Acción de Gracias. Algunas compañías de aviación han reducido aún más sus vuelos, en parte por temor al contagio, en parte por falta de personal y de suministros.
En estos casos, hay quienes se lanzan a las carreteras para recorrer centenares y hasta miles de kilómetros. Este año, la congestión seguramente será aún mayor de la habitual y, además, el precio de la gasolina es el más alto que nadie recuerda desde hace cuatro décadas: las medidas de protección ambiental y las dificultades de suministro han puesto el combustible a niveles europeos…pero no han acortado las distancias, varias veces mayores que al otro lado del Atlántico.

Entre tanto, las grandes empresas como Walmart o Amazon ya no confían en sus vías habituales de suministro y se encargan de fletar sus propios barcos para traer mercancía desde la China. Si los navíos llegan a tiempo para las Navidades, no tienen garantías de que podrán descargar. Es algo que incluso provoca competencia entre los estados y el gobernador de la Florida se anunció dispuesto a resolver los problemas de los navieros que hacen cola en los puertos californianos: en la Florida, anunció, tiene suficiente mano de obra como para descongestionar la costa del Pacífico. Claro que esto significaría para los barcos atravesar el Canal de Panamá.
Lo que sí está claro es que el precio será totalmente desorbitado: el costo de enviar un contenedor desde la China, por ejemplo, se ha multiplicado por cuatro y hasta por diez desde antes de la pandemia, con las subidas más fuertes para estas empresas que habitualmente no están en el negocio de transporte sino que ahora echan mano de medidas heroicas para atender a sus mercados.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

IMPERIUL RĂULUI

În Norvegia, un iluminat din rasa ariană comite un asasinat masiv pentru puritatea rasială din țara sa; și tot acolo, un danez musulman ucide, folosind un arc și săgeți, câțiva creștini; în Beirut, o demonstrație care cerea dreptate este împrăștiată cu focuri de armă efectuate de trăgători de la mare distanță; în Vizcaya-Spania, un student trage asupra edificiului universității în care studia; în SUA sunt uciși nenumărați oameni din diverse motive – dar și fără niciun motiv – …și enumerarea ar putea continua la nesfârșit.
Această violență gratuită și omniprezentă pare a fi o patologie a societății noastre, denumită de francezi „spiritul vremii”. Dar, acest spirit nu se naște din senin; este mai degrabă rodul cultivării obsesive și covârșitoare a violenței cu care sunt întreținuți și distrați cetățenii foarte pasivi, care gândesc puțin atunci când se uită la televizor sau se duc la cinematograf doar „ca să-și mai omoare din timp”.

Căci, uciderea a devenit un spectacol prea cotidian și constant, încât și-a pierdut stigmatul de excepționalitate dezaprobată. Pentru o minte leneșă și o morală nedesțelenită, lucrurile obișnuite sunt primite ca perfect acceptabile până devin deranjante, ca o ploaie rapidă sau un val de frig. Iar pe micul și pe marile ecrane, la fel ca în mulțimea de pagini ale publicațiilor, omorul și violența au tot timpul o tribună deschisă, cu specificul de lucruri mărunte care se întâmplă zi de zi.
Această dorință de rezolvare (sau de defulare) violentă este puternic înrădăcinată în ființa umană. Însă, de când aceasta a început să locuiască în comunități mai mari de 30 de indivizi, societățile din toate timpurile au încercat să reprime și să înlăture acest impuls. Au făcut-o cu ajutorul legilor, a credințelor religioase și a valorilor morale. Fiecare societate a făcut-o cum a știut și a putut mai bine, însă toate, peste tot și tot timpul, au considerat că uciderea – asasinatul – este o faptă excepțională și reprobabilă.

Dar, iată că, în încrezuta, laicizata și îmbogățita societate industrială, una dintre cele mai vechi activități ale comunităților omenești – distracția, de la povești și mituri, până la întrecerile sportive – coboară uciderea și mutilarea până la categoria de „fapt divers”. Atât de mult și de ușor e prezentată, încât suprimarea aproapelui, care ne deranjează sau care este prezent pe acolo în mod inoportun, devine un fapt banal, fără prea mare importanță. Cu excepția mortului, desigur…
Fenomenul este alarmant în gradul cel mai înalt. Nu numai pentru că face conviețuirea noastră tot mai precară și neliniștitoare, ci deoarece este trecut cu vederea de oameni care au obligația să vegheze tocmai asupra bunăstării și păcii sociale, o bunăstare care începe cu securitatea personală, dreptul de a rămâne în viață.

Or această securitate personală o tot pierdem în cadență de galop din cauza miopiei zgârcite a unor conducători din industria distracției. Dar, și din cauza indiferenței vinovate a unor politicieni care pun urnele mai presus decât sarcofagele.
Cu circumstanța agravantă că subiectul acesta nu i-a luat prin surprindere. Încă de la începutul secolului trecut, regimurile dictatoriale europene descoperiseră deja problema și încercaseră să o curme. Au interzis mijloacelor de comunicare să distreze lumea cu detalii de cruzime, atunci când informau despre fapte diverse. În felul acesta, dacă nu evitau relatarea infracțiunilor, evitau totuși apariția imitatorilor printre „debilii morali” prezenți în orice comunitate.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL IMPERIO DEL MAL

En Noruega, un iluminado de la raza aria comete un asesinato masivo en aras de la pureza racial de su país; y también allá, un danés musulmán mata a flechazos a un puñado de cristianos; en Beirut, una manifestación reclamando justicia es disuelta a tiros por unos francotiradores; en Vizcaya, un alumno la emprende a tiros con el edificio de su universidad; en los EE.UU. los asesinatos por mil causas – y también sin causa alguna – son legión… y no sigo con la enumeración porque se alargaría al infinito.
Esta violencia gratuita y ubicua parece una patología de nuestra sociedad, eso que los franceses llaman “el espíritu del tiempo”. Pero ese espíritu no nace por generación espontánea; es ante todo fruto del cultivo obsesivo y abrumador de la violencia con que se entretiene y divierte a los muy pasivos y nada reflexivos ciudadanos que miran la televisión o van al cine “para matar el tiempo”.
Porque, a fuerza de hacer de la matanza un espectáculo cotidiano y constante se la priva del estigma de la excepcionalidad reprobada. Para una mente perezosa y una moral en barbecho, las cosas habituales son aceptadas como perfectamente aceptables hasta cuando son molestas, como un chaparrón o una ola de frio. Y en la pequeña y también las grandes pantallas al igual que en las páginas de infinidad de publicaciones, el asesinato y la violencia tienen siempre tribuna abierta; es decir, carácter de cotidianidad intrascendente.
Esta querencia a la solución (o el desahogo) violenta está fuertemente arraigada en el ser humano y desde que este comenzó a vivir en comunidades mayores de 30 individuos, las sociedades de todos los tiempos han tratado de reprimir y regular ese impulso. Lo han hecho con leyes, con creencias religiosas, con valores morales. Cada sociedad lo ha hecho como ha sabido y podido, pero todas siempre y en todas partes coincidieron en hacer del matar individual – del asesinato – un hecho excepcional por reprobable.
Pero he aquí que en la muy engreída, descreída y enriquecida sociedad industrial, una de las actividades más viejas de las comunidades humanas – el entretenimiento, desde los cuentos y mitos hasta las competiciones deportivas – va y rebaja el matar y mutilar a la categoría de “hechos diversos”. A fuerza de relatarlo cada dos por tres, eso de suprimir al prójimo molesto o irritante o inoportunamente presente se transforma en un hecho banal, sin mayor trascendencia. Excepto para el muerto, claro…
El fenómeno es alarmante en grado sumo. Y no solo por hacer nuestra convivencia cada vez más precaria e inquietante, sino porque es pasado por alto por gente cuya obligación es precisamente velar por el bienestar y la paz social, un bienestar que comienza por la seguridad personal, el derecho a seguir viviendo.

Y esta seguridad personal la estamos perdiendo a galope por la miopía avariciosa de unos dirigentes de la industria del entrenamiento. Y aún más, a causa de la indiferencia culposa de unos políticos que anteponen las urnas a los sarcófagos.
Con el agravante de que el tema no les pilla de nuevas. Ya a principios del siglo pasado, los regímenes dictatoriales europeos habían detectado el problema e intentado ponerle coto. Prohibieron que los medios de comunicación se recrearan con detalles morbosos en la información de sucesos. Así, si no evitaban los delitos, pero evitaba por lo menos que el relato de los mismos generase imitadores entre los “débiles morales” que hay en toda comunidad.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ESCAMOTĂRI DE ETICHETE Washington, Diana Negre

Tradiționala aniversare a descoperirii Americii a fost întotdeauna în SUA un rău-intenționat joc al confuziilor, dar, anul acesta, a devenit o penibilă cedare nedreaptă și nedemnă: în loc să se comemoreze descoperirea, s-a aniversat măcelul și jaful amerindienior.
Până acum, americanii își asumau vechiul anti-catolicism și anti-spaniolism britanic din secolul al XVI-lea și practicau escamotarea adevărului istoric: adică, descoperirea Americii de către spanioli a fost redusă la isprava unui singur om, Cristofor Columb. Și ca să nu rămână nicio umbră de spaniolism, pe Columb l-au italienizat și chiar latinizat „motu proprio”, adică exclusiv din propria lor inițiativă, făcându-l Columbus.

De aici numele de „Columbus Day” într-o zi de octombrie apropiat de ziua a 12 a lunii. Cu avantajul adăugat că în felul acesta era flatată masa de imigranți italieni, mult mai mare decât cea a spaniolilor.
Anul acesta, comemorarea a sporit lista victimelor epidemiei psihologice – aproape neurastenice – a victimismului en gros. Ceea ce a început ca o izbucnire juridico-plângăcioasă cu acel „me too” (și eu) sexuală, care cuprindea atât femeile de care au abuzat șefii lor, cât și pe cele care primesc câte o privire obiectiv sau subiectiv lascivă, a degenerat într-o pasiune victimistă care denunță cu strigăte de ți se rupe inima nelegiuirile celorlalți.

Nelegiuirile, desigur, doar ale celorlalți. Ceva în genul bârnei și a paiului din ochi, pentru cei care au studiat vreodată Evangheliile. Astfel, în loc de „Columbus day”, americanii au celebrat, anul acesta, „ziua indigenilor”. Sunt acei localnici care au fost jefuiți, izolați și decimați cu viclenie, cinism și tenacitate, atât de imperiul britanic colonizator, cât și de coloniștii (de multe naționalități) care s-au tot stabilit în ceea ce acum poartă denumirea de Statele Unite ale Americii.
Columb a ajuns, în felul acesta, pe lista de personaje admirate până nu demult, dar care devin condamnate istoric. În numai câțiva ani, SUA au pierdut „eroi” din cauza unei revizuiri istorice și este destul de probabil ca înșiși fondatorii patriei, cum ar fi primul președinte american, George Washington, care le-a ajutat pe cele 13 colonii britanice să devină SUA, să se alăture celor condamnați prin revizuirea istoriei.

Ca orice boală, psihozele au o mulțime de cauze și de promotori, cu toate că trăsătura comună și generală este plăcerea tânguirii și a denunțării culpelor altora, reale sau imaginare. Desigur, cele imaginare sunt cele mai suculente.
Iar dacă epidemiile mentale apar, de obicei, înafara contextelor politice, avântul și înrădăcinarea lor rare ori au loc fără voia conducătorilor politici. În cazul „Zilei amerindienilor – Columbus day” din 2021, persoanele publice americane au cam exagerat, căci nu numai că au tolerat rătăcirea aceasta culturală, dar chiar au promovat-o, au condus-o și au semnat-o.
Poate, deoarece adevărul istoric și bunul simț sunt orfani neconsolați în fața iureșului naivității populare și al parazitismului politic, sporiți în dimensiuni de „rețelele sociale” și amplu promovați de speranța de a obține voturi și popularitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ESCAMOTEO DE ETIQUETAS Washington, Diana Negre

El tradicional aniversario del descubrimiento de América fue siempre en los EE.UU. un malintencionado juego de las equivocaciones, pero este año se ha convertido en una penosa bajada de pantalones: en vez de conmemorar el descubrimiento se ha conmemorado la matanza y expoliación de los indígenas.
Hasta hoy, los estadounidenses asumían el viejo anti-catolicismo y anti españolismo británico del siglo XVI y practicaron dos escamoteos de la verdad histórica: Uno, el descubrimiento de América por los españoles lo redujeron a la gesta de un solo hombre, Cristóbal Colón. Y para que no quedara ni rastro de españolidad en el hecho, a Colón lo italianizaron de motu proprio en Columbus.
De ahí el nombre del “Columbus Day” en un lunes de octubre próximo al día 12. Con la ventaja añadida de que así se halagaba a la masa de inmigrantes italianos, infinitamente mayor que la de españoles.
Este año la conmemoración ha engrosado la lista de víctimas de la epidemia psicológica – casi neurasténica – del victimismo al por mayor. Lo que comenzó como un brote jurídico-plañidero con el “me too” (yo también) sexual, que engloba tanto a las mujeres de las que sus jefes abusaron como a las que reciben alguna mirada objetiva o subjetivamente lasciva, ha degenerado en una pasión victimista que denuncia a grito pelado y moco tendido las tropelías de los demás.

Tropelías, claro, solo las de los demás. Algo así como lo de la viga y la paja en el ojo, que estudiaron alguna vez los Evangelios. Y así, en vez del “Columbus day” los estadounidenses celebraron este año el “día de los indígenas”. Son indígenas a los que esquilmaron, arrinconaron y diezmaron con saña, cinismo y tenacidad tanto el imperio colonizador británico como los colonos (de muchas nacionalidades) que se iban implantando en lo que son hoy los Estados Unidos de América.
Colón se ha sumado así a la lista de personajes admirados hasta no hace mucho, pero convertido en villanos históricos. En pocos años, Estados Unidos ha ido perdiendo “héroes” a causa de la revisión histórica y es probable que incluso fundadores de la patria, como el primer presidente George Washington, que ayudó a las 13 colonias británicas a convertirse en Estados Unidos, se sume a los condenados por la revisión histórica. Es algo así como quitar a Don Pelayo de la narrativa de la Reconquista, o a Wifredo el Velloso de la identidad catalana.

Como cualquier enfermedad, las psicosis tienen mil causas y promotores, aunque el rasgo común más frecuente y general es el placer de la jeremiada y de la denuncia de las culpas ajenas, sean reales o imaginarias. Naturalmente, las imaginarias son las más jugosas.
Y si las epidemias mentales surgen mayormente fuera de los contextos políticos, su auge y arraigo rara vez se produce a pesar de la voluntad de los dirigentes políticos. En el caso del “Día de los indígenas – Columbus day” del 2021 los hombres públicos estadounidenses han rizado el rizo y en vez de tolerar el desvarío cultural, lo han promovido, encabezado y firmado.
Quizá porque la verdad histórica y el sentido común son huérfanos desamparados ante la vorágine del papanatismo popular y parasitismo político, magnificados por las “redes sociales” y promovidos ampliamente por la esperanza de votos y popularidad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ÎMBRĂȚIȘAREA RUSEASCĂ

Alexandr Lukashenko

De când a venit la putere (în 1999 și cu intermitențe), președintele rus, Vladimir Putin, nu a încetat să caute refacerea marii puteri rusești de odinioară. În acest scop, reintegrarea teritorială a Belarusului și a Ucrainei sunt pași absolut obligatorii. Însă, atât Minskul, cât și Kievul se opun din răsputeri.
Problema acestor două țări este că echilibrul de forțe este… egal cu zero. Nu numai că Federația Rusă este, din punct de vedere economic și militar, covârșitor superioară Belarusului și Ucrainei, dar și timpul joacă în favoarea Moscovei. Cu cât durează mai mult încleștarea, cu atât devine mai mare dezechilibrul militar și economic dintre cele două tabere.
La Minsk, încercările lui Lukashenko de a se opune îmbrățișării rusești s-au topit în fața unei duble presiunii moscovite. Din punct de vedere economic, Moscova a administrat o lovitură mortală finanțelor belaruse atunci când a desființat prețul mic la care îi vindea hidrocarburi. Și a terminat cu veleitățile de independență ale lui Lukashenko prin stimularea unei opoziții pe care Minskul o poate reprima, de acum încolo, numai cu sprijin rusesc. În ziua de azi, Lukashenko – și odată cu el Belarusul – se află la discreția Kremlinului.
În schimb, Ucraina este o îmbucătură într-adevăr indigestă pentru Putin (așa cum a fost și pentru Stalin, în primii ani ai regimului bolșevic, din cauza îndârjirii cu care s-au opus colectivizarii tăranii ucraineni ). Nu numai că Ucraina este de trei ori mai mare și cu o populație de patru ori mai numeroasă decât Belarusul, dar naționalismul ei este mult mai pasional și, în plus, are sprijin diplomatic din partea Occidentului. În cazul acesta, subversiunea clandestină și corupția conducătorilor nu-i sunt suficiente lui Putin, pentru a putea alipi, din nou, Ucraina la „măicuța Rusie”.

Vladimir Putin

De aici și faptul că Kremlinul a optat pentru calea dură, cea a forțelor armate. În fața evidenței că nicio țară occidentală nu este dispusă să-și trimită cetățenii să moară pentru Ucraina, dar nici să plătească prețuri astronomice pentru hidrocarburile rusești, Moscova nu a ezitat să sprijine fățiș secesiunea pro-rusă din Donbass, să ocupe ucraineana Peninsulă a Crimeei și să o rusifice prin așezarea fulger a aproximativ 500.000 de cetățeni ruși. Cele două măsuri n-au primit altă pedeapsă occidentală decât niște dojeni diplomatice și niște sancțiuni economice, care, până acum, nu au afectat prea serios Moscova.
Pentru Kiev panorama este foarte îngrijorătoare și s-a agravat și mai mult cu manevrele militare rusești din ultima vreme. După masiva concentrare de trupe în vecinătatea Donbassului – în răsăritul Ucrainei – din vara trecută, Rusia și Belorusul au efectuat, recent, alte manevre militare comune, în apropierea graniței ucrainene. O adevărată desfășurare a cleștelui pe care Moscova poate să-l strângă, atunci când va considera că e convenabil, asupra unei Ucraine care se încăpățânează să rămână independentă.
O desfășurare militară care, în plus, i-a arătat lui Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, cât de singură se află țara sa în fața colosului rus. La cererea urgentă a Ucrainei de a primi armament greu, NATO și Uniunea Europeană (U.E.) s-au limitat doar la amânări, ca nu cumva să se scumpească gazele naturale rusești, de care are atâta nevoie Uniunea, cu Germania în frunte.
Cu toate acestea, Ucraina președintelui Zelenski a inclus în Constituția țării dorința de a intra în U.E. și NATO. Căci se știe că un disperat e înstare să se agațe și de un cui încins…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL ABRAZO RUSO

Volodimir Jelenski

Desde que llegó al poder (en 1999 y con intermitencias), el presidente ruso Vladimir Putin no ha cejado de buscar la reconstrucción de la gran potencia rusa de otrora. Para ello, la reintegración territorial de Bielorrusia y Ucrania son pasos absolutamente imprescindibles. Pero tanto Minsk como Kiev se resisten todo lo que pueden.
El problema para estos dos países es que el equilibrio de fuerzas es nulo. No solo es la Federación Rusa económica y militarmente abrumadoramente superior a Bielorrusia y Ucrania, sino que también el tiempo juega a favor de Moscú. Cuanto más dure el forcejeo mayor se hace el desequilibrio militar y económico entre los dos bandos.
En Minsk, los conatos de oposición de Lukashenko al abrazo ruso se evaporaron ante la doble presión moscovita. Económicamente, Moscú asestó un golpe mortal a las finanzas bielorrusas suprimiendo el precio bajo al que le vendía los hidrocarburos. Y terminó con las veleidades independentistas de Lukashenko estimulando una oposición que Minsk sólo puede reprimir ahora con el apoyo ruso. Hoy, Lukashenko – y con él, Bielorrusia – está a merced del Kremlin
Ucrania, en cambio, es un bocado realmente indigesto para Putin (como lo fue para Stalin en los primeros años del régimen bolchevique a causa del rechazo del campesinado ucraniano de la colectivización de las tierras). No solo es Ucrania tres veces mayor y cuatro veces más poblada que Bielorrusia, sino que su nacionalismo es mucho más pasional, y cuenta también con el apoyo diplomático de Occidente. En este caso la subversión clandestina y la corrupción de dirigentes no le bastan a Putin para volver a unir a Ucrania a la “madrecita Rusia”.
De ahí que el Kremlin haya optado por la vía dura, la de las fuerzas armadas. Ante la evidencia de que ningún país occidental está dispuesto a mandar a sus ciudadanos a morir por Ucrania, ni tampoco a pagar precios astronómicos por los hidrocarburos rusos, Moscú no ha dudado en apoyar descaradamente la secesión pro rusa del Donbass y a ocupar la ucraniana Península de Crimea y rusificarla con el asentamiento relámpago de cerca de 500.000 ciudadanos rusos. Las dos medidas no merecieron más castigo occidental que el de las reprimendas diplomáticas y unas sanciones económicas que hasta ahora no han conmovido mayormente a Moscú.
El panorama es muy inquietante para Kiev y se ha agravado aún más con las maniobras militares rusas de los últimos tiempos. Después de la masiva concentración de tropas en las inmediaciones del Donbass – en el este de Ucrania – el pasado verano, Rusia y Bielorrusia acaban de celebrar unas grandes maniobras militares conjuntas en las inmediaciones de la frontera ucraniana. Todo un despliegue de la tenaza que Moscú puede cerrar cuando lo crea conveniente sobre la Ucrania tozudamente independentista.
Un despliegue militar que, además, le ha evidenciado a Volodimir Zelenski, el presidente ucraniano, lo solo que está su país ante el coloso ruso. A la petición urgente ucraniana de armamento pesado, la OTAN y la Unión Europea (U.E.) se han limitado a dar largas, no vaya a ser que se encarezca el gas ruso que tan imperiosamente necesita la Unión, con Alemania en primerísimo lugar.
Así y todo, la Ucrania de Zelenski ha incluido en su Constitución la voluntad de ingreso en la U.E. y OTAN. Porque ya se sabe, un desesperado se agarra hasta a un clavo ardiente…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

BOALĂ DE CARE SUFERĂ MULȚI…

Recentele alegeri din Germania au evidențiat existența unui fenomen tot mai frecvent în democrațiile occidentale (cu excepția celor anglo-saxone, care se dovedesc a fi fidele bipartidismului): puterea prea mare a mirmidonilor, adică a partidelor mici care intră în Parlament.
Acest fenomen variază de la caz la caz, însă întotdeauna are în comun faptul că apare în condițiile în care marile forțe tradiționale și-au pierdut credibilitatea – și odată cu aceasta, alegători – în conjuncturi cu puțin dramatism politic, dar cu mare confuzie ideologică.
Aparent, este un lucru bun. Lipsa dramatismului politic poate fi interpretată ca o consecință a lipsei crizelor social-economice. Cu burta plină nu au loc furtișaguri. Iar confuzia ideologică ar fi, conform acestei analize, rezultatul unei conduceri politice …șterse. Căci, atunci când există prosperitate, nu prea mai contează cine este la putere. De ce să mai pierdem vremea căutând o ofertă mai bună?
Cealaltă interpretare a fenomenului este mai pesimistă, deoarece indiferența ar fi înțeleasă ca un îndemn la populism sau la un clientelism politic. Căci, atunci când nu ne gândim la binele tuturor și la necesitățile națiunii, ne gândim – mai bine zis, căutăm – satisfacerea interesului personal.
Desigur, această interpretare este foarte discutabilă; își pierde din putere dacă analizăm Istoria. Din momentul în care ființele umane s-au constituit în societăți urbane sau macro-teritoriale (acum aproape 5.000 de ani), puterea politică a dobândit, în mod constant, privilegii personale. Poate, pentru că egoismul este o componentă substanțială a ființelor.
Dar, de-a lungul acestor cinci mii de ani, societățile mai avansate au dezvoltat o conștiință politică și o morală socială care impun ca, pe scara valorilor, să predomine interesul general. Iar dacă este admisibil – în chip inevitabil – ca cei puternici care se află în tură să cedeze frecvent tentației pecuniare – sau a orgoliului – în schimb, e deosebit de frustrant să vezi că în cadrul instituțional se întâmplă același lucru.
Cu circumstața agravantă, în cazul german actual, că toată istoria sa contemporană a fost o luptă continuă între un idealism aproape pietist și un pragmatism covârșitor. În plus, atât verzii cât și liberalii sunt niște partide care și-au justificat mereu intrarea pe scena politică prin faptul că aduceau idei noi și înalte criterii morale.
Dar, acest aspect dispare la ora adevărului pe o târguială de coaliții; în această târguială, fleica de putere care se înșfacă întâi de toate este cea smulsă de la partidele mari. De presupusa voință populară exprimată prin numărul de voturi, nici măcar nu se vorbește. Și aproape niciodată nu se iau în considerare necesitățile națiunii din prezent și din viitorul imediat, și nici nu se gândește mai departe. Căci puterea este, în mod esențial, o chestiune aici și acum…și la ce preț.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MAL DE MUCHOS…

Las recientes elecciones alemanas han evidenciado un fenómeno cada vez más frecuente en las democracias occidentales (excepto las anglosajonas, que se mantienen fieles al bipartidismo): el desproporcionado poder de los mirmidones, los pequeños partidos que entran en los Parlamentos.
El fenómeno varía de caso a caso, pero tiene siempre en común que las grandes fuerzas tradicionales han perdido credibilidad – y con ello, votantes – en coyunturas de escaso dramatismo político y gran confusión ideológica.
Aparentemente, esto parece bueno. La falta de dramatismo político puede interpretarse como una consecuencia de la falta de crisis socio-económicas. Con la tripa llena no se generan arrebatos. Y la confusión ideológica sería, según este análisis, producto de la intrascendencia del mando político. Porque si hay bonanza, tanto da ir con unos como con otros, ¿Para qué perder el tiempo buscando la mejor oferta?
La otra lectura del fenómeno es más pesimista. Porque aquí se entiende esa indiferencia como una incitación al populismo o al clientelismo político. Donde no se piensa en el bien general y las necesidades nacionales, se piensa – mejor dicho, se busca – el medro personal.
Claro que esta última interpretación es muy discutible; pierde fuerza si se repasa la Historia. Desde que los seres humanos se estructuraron en sociedades urbanas o macro territoriales (aproximadamente, hace 5.000 años), la vinculación del poder político a los privilegios personales ha sido constante. Quizá, porque el egoísmo es un componente substancial de los seres.
Pero a lo largo de esos cinco mil años, las sociedades más avanzadas han desarrollado una conciencia política y una moral social que exigen que en la escala de valores predomine el interés general. Y si es admisible – por inevitable – que los poderosos de turno sucumben frecuentemente a la tentación pecuniaria – o a la del orgullo -, en cambio resulta muy frustrante ver que en el marco institucional sucede lo mismo.
Con el agravante, en el caso alemán actual, de que toda su historia contemporánea ha sido una pugna constante entre un idealismo casi pietista y un pragmatismo agobiante. Además, tanto verdes como liberales son partidos que han justificado siempre su entrada en el escenario político con la aportación de ideas nuevas y criterios morales de altas miras.
Y este planteamiento se evapora a la hora de la verdad en un mercadeo de coaliciones; en èl, la tajada de poder que se prima casi exclusivamente es la que se les arrancará a los partidos grandes. De la presunta voluntad popular expresada en el número de votos, ni se habla. Y casi nunca se tienen en cuenta las necesidades de la nación para el presente y un futuro próximo, ni se piensa más allá. El poder es esencialmente una cuestión de aquí y ahora… y de a qué precio.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Bastilia americană Washington, Diana Negre

În SUA, lumea se referă în mod frecvent la „Războiul revoluției americane”, când, de fapt, vorbesc despre ceea ce în realitate a fost războiul prin care și-au dobândit independența față de Imperiul Britanic.
Îi spun așa, deoarece consideră că obținerea independenței a fost o revoluție împotriva principiilor autoritare ale monarhiei. Această îndependență le-a adus ceva cu adevărat revoluționar pentru acele vremuri: un guvern democrat, bazat pe principiile repectului față de legi și față de Constituția noii federații celor 13 state, câte erau în vremea aceea.
Când aceste treisprezece state s-au constituit într-o nouă țară, francezii care i-au ajutat atât de mult pe americani încă nu luaseră Bastilia și priveau uimiți și curioși experimentul democratic american până într-atât, încât l-au trimis pe unul dintre cei mai iluștrii intelectuali ai lor, Alexis de Tocqueville, să studieze funcționarea noii republici americane.

Acea republică aducea o noutate, descrisă de Tocqueville în faimosul său tratat, „Democrația în America”, asupra principiilor care guvernau această nouă ordine, necunoscută până atunci: toți cetățenii erau egali în fața legii.
Republica a tot crescut până a devenit ceea ce cunoaștem azi ca SUA. Or, această țară pare să se îndrepte spre o nouă Bastilie. La fel ca girondinii și iacobinii francezi din vremea respectivă, și printre americani sunt mulți care văd în Bastilia lor realizarea plenară a idealurilor de acum două secole și jumătate, dar și alții care o văd ca pe o renunțare la principiile fondatoare și, în plus, se tem că își vor pierde libertățile care i-au deosebit de celelalte țări dezvoltate.
Cei care se plâng de virajul pe care se pregătesc să-l facă cei care vor să ia Bastilia Americană, adică Capitoliul sau Casa Albă, cred că nu e iminentă o schimbare care să ducă la îndeplinirea completă a idealuilor Constituției americane, ci doar că vor fi curmate idealurile de libertate ale celor care au fondat țara.

Conform acestei interpretări, idealurile pe care le-a urmărit țara din momentul în care s-a născut au reprezentat un motiv de mândrie și model de urmat pentru celelalte țări dezvoltate: prezumția de nevinovăție, libertatea de opinie și de expresie. Se tem că aceste idealuri vor fi înlocuite cu alte idealuri pe care noii revoluționari le consideră mai importante, cu toate că vin în contradicție cu principiile stabilite de Constituție și din care s-au inspirat democrațiile occidentale, în ultimile două secole, pentru a-și crea propriile lor libertăți.
Să vedem, de pildă, recentul conflict în legătură cu afluxul masiv de imigranți fără acte la frontierele americane. De când a venit președintele Joe Biden la Casa Albă, în ianuare anul acesta, mii de cetățeni din emisfera sudică au crezul că a sosit momentul pentru a merge spre „nord”, unde, în loc de un președinte care se opunea imigrării, cum a fost Donald Trump, ar găsi brațele deschise ale unui primitor Partid Democrat, care azi domină în ambele Camere ale Congresului, precum și la Casa Albă.
Însă, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta, iar miile de imigranți s-au trezit blocați la frontieră. O mare parte dintre ei au fost expulzați și repatriați în țările lor. Cazul care a atras cel mai mult atenția a fost cel al haitienilor – 15.000 – care au sosit la punctul de graniță El Rio, din Texas, unde poliția pentru imigrări i-a oprit.
Aceste incidente sunt obișnuite, însă noutatea a fost reacția chiar a președintelui SUA: Joe Biden, după ce a văzut imaginile transmise de diferite canale de televiziune, în care poliția călare îi snopea pe imigranți, s-a arătat profund impresionat și a declarat: „acești funcționari vor plăti”, adică i-a declarat vinovați fără să mai fie nevoie de o judecată și a promis că-i va pedepsi pentru brutalitatea lor, ceea ce contravine prezumției de nevinovăție, în vigoare până acum.

Nu prea au existat plângeri față de condamnarea făcută de Biden fără să aibă o sentință judecătorească. Ceea ce a dominat știrile a fost presupusa brutalitate a poliției, ceea ce este discutabil, deoarece imaginile fără context pot crea impresii înșelătoare.
Mult mai întinsă, atât geografic cât și în timp, este limita tradiționalei libertăți de expresie, cu toate că aceste limitări se aplică într-adevăr, de obicei, numai conservatorilor. Sunt ani buni de când grupuri de studenți progresiști împiedică intrarea în centrele lor universitare a unor figuri conservatoare: vor să-i audă numai pe „ai lor” și îi califică drept „fasciști” pe toți cei care se îndepărtează de ortodoxia lor progresistă. Decanii și rectorii universităților cedează în fața presiunii studenților și fac „mea culpa” din cauza lipsei de „sensibilitate” în privința nedreptăților comise față de studenții hipersensibili.
Dacă o asemenea tendință este îngrijorătoare, riscul crește și mai mult în „rețelele sociale” la care participă mai ales tineri ușor de manipulat și care nu numai că își văd confirmate convingerile prin ceea ce transmit unei rețele, ci uneori chiar reușesc să blocheze apariția oricărei opinii contrare.
Nu este un lucru nou faptul că mijloacele de informare academice înclină spre stânga, însă este inedit ca un rector universitar să li se alăture necondiționat, și, mai ales în cazul lui Biden, ale cărui margini electorale au fost modeste și care a lăsat să se creadă că va guverna de pe o poziție de centru.
Comportamentul său surprinzător întărește printre conservatori convingerea că Biden este doar o fațadă care nu guvernează ci se lasă manipulat de diferite grupuri, iar aceste grupuri se află la stânga Partidului Democrat.
Însă politica, aici la fel ca în atâtea alte locuri din lume, tinde să fie pendulară, iar în SUA, datorită dimensiunilor sale, pendulul se poate mișca uneori brusc. Poate de aceea se grăbesc progresiștii: peste mai puțin de un an, în țară vor avea loc alegeri parțiale care vor putea reda majoritatea legislativă republicanilor, ceea ce îi va lega mâinile președintelui și partizanilor săi democrați.
Pentru moment, cârma se află în mâinile unor organizații care obligă practic întreprinderile să urce în căruța progresistă: clasele cu „conștiință rasială”, cu „respect față de mediul înconjurător” sau cu „dreptate socială” sunt deja ceva obișnuit în marile întreprinderi care preferă să cedeze presiunii de a-și „reeduca” oamenii din conducere, decât să devină victime ale unor boicoturi și proteste… care ar reduce din veniturile și cotizările lor la bursă.
Însă, cu toate că, pentru moment, pare a fi o posibilitate îndepărtată, s-ar putea ca „fly over country”, adică, marile întinderi din interiorul țării peste care zboară, de la țărm la țărm, elitele progresiste din New York, Washington, San Francisco sau Seattle, să devină tot mai nerăbdătoare și să-și întețească încercările de a-i covinge pe toți americanii rasiști și exploatatori că ar trebui să plătească pentru nelegiuirile din trecut cu compensații economice pentru urmașii celor care, acum câteva secole, au fost victimele unor circumstanțe care au dominat întreaga lume.

utorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La Bastilla americana Washington, Diana Negre

En Estados Unidos, es frecuente que se refieran a ‘’La guerra de la revolución americana”, cuando hablan de lo que en realidad fue una guerra para independizarse del Imperio Británico.
La llaman así porque consideran que su independencia fue en realidad una revolución contra los principios autoritarios de la monarquía. Esta independencia les trajo algo tan revolucionario en aquellos tiempos como un gobierno democrático, basado en los principios del respeto a las leyes y la Constitución de la nueva federación de lo que eran entonces 13 estados.
Cuando estos trece estados se constituyeron en una nueva nación, los franceses que tanto les ayudaron aún no habían tomado la Bastilla y miraban con sorpresa y curiosidad el experimento democrático norteamericano, hasta el punto de mandar a uno de sus intelectuales más brillantes, Alexis de Tocqueville, a estudiar el funcionamiento de la nueva república americana.
Aquella república aportaba una novedad descrita por Tocqueville en su famoso tratado “Democracia en América”, que explicaba los principios de este nuevo orden desconocido hasta entonces, en que todos eran iguales ante las leyes.

La república creció hasta convertirse en los Estados Unidos que conocemos hoy. Y este país parece dirigirse a una nueva Bastilla. Al igual que en su día los girondinos y los jacobinos franceses, también entre los norteamericanos hay quienes ven su Bastilla la plena realización de los ideales de hace dos siglos y medio, y quienes la ven como una renuncia a sus principios fundadores, además de temer que acabe con las libertades que lo han distinguido de otros países desarrollados.
Quienes lamentan el giro que parecen tomar quienes se aprestan a tomar la Bastilla americana, llámese Capitolio o Casa Blanca, piensan que no se avecina un cambio que llevará a su plenitud los ideales de la Constitución norteamericana, sino que acabará con los ideales de libertad de quienes fundaron el país.
Según esta interpretación, los ideales que el país ha perseguido desde su nacimiento han sido motivo de orgullo y de imitación en países desarrollados: la presunción de inocencia, la libertad de opinión y de expresión. Temen que estos ideales queden supeditados a otros ideales que los nuevos revolucionarios consideran más importantes, aunque vayan contra los principios establecidos en la Constitución y que han informado las libertades de las democracias occidentales durante el último par de siglos.
Veamos, por ejemplo, el reciente conflicto con el aflujo masivo de inmigrantes indocumentados a las fronteras norteamericanas. Desde que el presidente Joe Biden llegó a la Casa Blanca en enero de este año, millares de ciudadanos del hemisferio creyeron que había llegado el momento de dirigirse al “Norte”, donde en vez de un presidente opuesto a más inmigración, como era Donald Trump, encontrarían los brazos abiertos de un fraternal Partido Demócrata que controla hoy ambas Cámaras del Congreso así como la Casa Blanca.

La realidad fue otra y miles de inmigrantes se encontraron bloqueados en la frontera y una buena parte de ellos fueron expulsados y repatriados a sus países. El caso que mayor atención atrajo fue el de 15.000 haitianos llegados al paso fronterizo de El Rio, en Texas, donde la policía migratoria les cortó el paso.
Estos incidentes son habituales, pero lo nuevo fue la reacción de nada menos que del presidente de Estados Unidos: Joe Biden, después de haber visto las imágenes transmitidas por diferentes canales de televisión, en que policías a caballo se enfrentaban a los inmigrantes se sintió profundamente impresionado y declaró “estos funcionarios lo pagarán”, es decir los declaró culpables sin necesidad de juicio y prometió castigarlos por su brutalidad, algo contrario a la presunción de inocencia que ha imperado hasta ahora.
Apenas hubo quejas por la reacción por la condena hecha por Biden sin necesidad de una sentencia judicial. Lo que dominó las noticias fue la supuesta brutalidad de la policía, algo discutible porque las imágenes sin contexto pueden crear impresiones falsas.
Mucho más extendido, tanto geográficamente como en tiempo, es el límite a la tradicional libertad de expresión, aunque realmente estos límites se aplican en general solamente a los conservadores. Hace ya años que grupos de estudiantes progresistas universitarios impiden la entrada a sus centros a figuras conservadoras: tan solo quieren oír a los “suyos” y califican de “fascistas” a cuantos se desvíen de su ortodoxia progre. Los decanos y presidentes de universidades ceden a las presiones estudiantiles, piden perdón a los alumnos, les invitan a los oradores y entonan el “mea culpa” por su falta de “sensibilidad” ante supuestos agravios a sus estudiantes hipersensibles.
Si semejante tendencia es inquietante, el riesgo se magnifica con las “redes sociales” en las que participan principalmente gente joven fácil de manipular y que, no solo ven confirmadas sus creencias por lo que estas redes transmiten, sino que en muchos casos han conseguido bloquear la aparición de opiniones contrarias.
No es nuevo que los medios informativos y académicos escoren a la izquierda, pero sí lo es que el presidente se les sume incondicionalmente, y más aún en el caso de Biden cuyos márgenes electorales fueron modestos y había hecho creer a los votantes que gobernaría desde el centro.
Su sorprendente comportamiento refuerza entre muchos conservadores la creencia de que Biden es tan solo una fachada que no gobierna, sino que se deja manipular por diversos grupos y que estos grupos están en la izquierda del Partido Demócrata.
Pero la política, aquí como en tantos otros lugares, tiende a ser pendular y en Estados Unidos, debido a sus dimensiones, el péndulo puede moverse de manera más brusca. Quizá por esto los progresistas tienen prisa: en poco más de un año, el país tiene elecciones parciales que pueden devolver la mayoría legislativa a los republicanos, lo que ataría las manos al presidente -y sus seguidores- demócratas.
De momento, el timón está en mano de organizaciones que prácticamente obligan a las empresas a subirse al carro progresista: las clases de “conciencia racial”, de “respeto al medio ambiente” o de “justicia social” son ya comunes en las grandes empresas que prefieren ceder a las presiones para “reeducar” a sus ejecutivos que verse víctimas de boicots y protestas….que reducirían sus ingresos y sus cotizaciones en la bolsa.
Pero, aunque de momento parece una posibilidad remota, es posible que el “fly over country”, es decir, la grandes extensiones del interior del país sobre las que vuelan, de costa a costa, las élites progresistas de Nueva York, Washington, San Francisco o Seattle, se sientan cada vez más impacientes y atajen los intentos de convencer a todos los norteamericanos de que son racistas y explotadores que tal vez deban pagar por los ultrajes pasados con compensaciones económicas a los descendientes de quienes, siglos atrás, fueron víctimas de unas circunstancias imperantes en todo el mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RUSIA: GAZ PENTRU ORICE, ÎNSĂ NU PENTRU TOȚI

Piața gazelor naturale este un adevărat coșmar pentru întregul Occident. Economiștii se luptă cu galopul prețurilor; distribuitorii cu încâlceala legilor internaționale; iar politicienii își storc creierii încercând să descifreze ce vrea de fapt Putin cu aiureala pe care o provoacă acum pe piața gazelor naturale.
Dintre cele trei aspecte, cel mai de nepătruns este ultimul. Căci, într-o piață strangulată de o creștere constantă a prețurilor și de o lipsă de ofertă, președintele rus – Vladimir Putin – a declarat, cu puțin timp în urmă, că țara sa nu se va folosi de această conjunctură pentru a câștiga bani mulți vânzând mai mult pe piața liberă („spotmarket” în limbajul tehnic energetic) „…deoarece Rusia nu vrea să-și piardă credibilitatea ca partener de încredere…”.
Această declarație este surprinzătoare atât din cauza actualelor penurii financiare ale Fderației Ruse, cât și datorită seriei de declarații în sens opus făcute de membrii conducerii superioare a Gazprom, întreprinderea din Rusia care controlează – chiar s-ar putea spune că monopolizează – piața rusească de gaze naturale.
Cum este greu de crezut că un politician atât de pragmatic ca Putin ar putea sacrifica interesele naționale pe altarul credibilității comerciale a țării, soluția trebuie că se află undeva în alt loc al pieței energetice. Și în această direcție se întrevăd două rațiuni.
Una ar fi să torpileze strădania Uniunii Europene de a-și diversifica rețeaua de furnizori de hidrcarburi, reducând astfel dependeța de Rusia. Cealaltă ar fi să asigure și să grăbească intrarea în funcțiune a celui de al doilea gazoduct Rusia-Germania („Gas Stream 2”) a cărui deschidere depinde de aprobarea comunitară și, bineînțeles, de aprobarea germană.

În prezent, se pompează gaz natural prin țevile acelea, însă Moscova afirmă că este vorba doar de probele tehnice în vederea iminentei intrări în funcțiune a gazoductului.
Mai rămâne un al treilea subiect, minor și permanent în istoria Rusiei: aversiunea nesfârșită față de dușmani. Autonomismul naționalist al Ucrainei și Belarusului subminează marele scop al politicii lui Putin: reunificarea tuturor teritoriilor de odinioară sovietice sau țariste sub bagheta Moscovei, pentru a reface în felul acesta protagonismul său istoric. Kievul și Minskul au fost pedepsiți economic de Kremlin prin hidrocarburi. Belarusul nu le-a mai primit la un preț redus, iar gazoductele din Ucraina – importantă sursă de venituri – de la 40 la 50 $ pentru mia de metri cubi – pentru această țară – nu prea mai sunt folosite. Moscova le-a înlocuit cu gazoductele din Marea Neagră/Turcia și din Marea Baltică.
Conflictul cu Ucraina a devenit acut de la încercarea secesionistă din Donbas, iar Kievul, de atunci, nu mai cumpără direct hidrocarburi din Rusia: ci din Slovacia („reverse flow”). La aceasta, Gazprom a răspuns reducând livrările spre Europa (septembrie 2014 – martie 2015) cu niște pierderi de venituri de cinci miliarde 500 de milioane de $.
Cu toată anvergura acestor manevre, a coincidenței intereselor în materie de gaze naturale cu Germania și cu toate piruetele oratorice ale lui Putin pe tema haosului din piața hidrocarburilor, Moscova nu e deloc sigură că UE va autoriza deîndată intrarea în funcțiune a gazoductului „Nord Stream 2”. Unul dintre marile obstacole este legislația comunitară care nu permite ca producția și distribuirea hidrocarburilor să aparțină uneia și aceeași întreprinderi, cum este cazul Gazprom-ului. De aici și faptul că avocații acesteia pregătesc înscrierea „Nord Stream-ului 2” ca întreprindere distribuitoare de gaz natural, desprinsă de Gazprom.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA: GAS PARA TODO, PERO NO PARA TODOS

El mercado gasista es una auténtica pesadilla para todo Occidente. Los economistas luchan con la galopada de los precios; los distribuidores, con la maraña legislativa internacional; y los políticos se devanan los sesos tratando de descifrar que pretende realmente Putin generando el actual desmadre del mercado gasista.
De los tres aspectos, el más impenetrable es el último. Porque en un mercado estrangulado por una subida constante de los precios y escasez de oferta, el presidente ruso – Vladimir Putin – declaró hace poco que su país no aprovechará esta coyuntura para ganar mucho dinero vendiendo más en el mercado libre (“spotmarket” en el jargón energético) “…porque Rusia no quiere perder su credibilidad como socio fiable…”.

La declaración es sumamente sorprendente tanto por las presentes penurias financieras de la Federación Rusa, como por la serie de declaraciones en sentido contrario hechas por altos cargos de Gasprom, la empresa rusa que controla – casi se podría decir, monopoliza – el mercado ruso del gas.
Como cuesta mucho creer que un político tan pragmático como Putin posponga los intereses nacionales en aras de la credibilidad mercantil de la nación, la solución debe estar en algún otro punto del mercado energético. Y por este camino se vislumbran dos razones.
Una, es torpedear el empeño de la Unión Europea de diversificar su red de proveedores de hidrocarburos, reduciendo así la dependencia de Rusia. La otra es asegurar y acelerar la entrada en servicio del segundo gasoducto Rusia-Alemania (“Gas Stream 2”) cuya entrada en servicio está pendiente del visto bueno comunitario, así como del alemán.
Actualmente se bombea ya gas por esas tuberías, pero Moscú afirma que se trata solo de pruebas técnicas de cara a la inminente entrada en servicio.

Y aún queda un tercer tema, menor y permanente en la historia rusa: la inquina infinita contra los enemigos, El autonomismo nacionalista de Ucrania y Bielorrusia amenaza con socavar la magna meta de la política de Putin: volver a unir todos los territorios otrora soviéticos o zaristas bajo la batuta de Moscú y recobrar así el protagonismo histórico. Kiev y Minsk han sido castigados económicamente por el Kremlin gracias a los hidrocarburos. Bielorrusia dejó de recibirlos de Rusia a bajo coste y los gasoductos de Ucrania – una importante fuente de ingresos – de 40 a 50 $ por cada mil metros cúbicos – para este país – apenas son utilizados. Moscú los ha sustituido por los gasoductos del Mar Negro/Turquía y Báltico.
El conflicto con Ucrania es agudísimo desde el conato de secesión del Donbass y Kiev renunció por ello a la compra directa de hidrocarburos a Rusia: los adquiría de Eslovaquia (“reverse flow”), a lo que Gasprom replicó con la reducción de suministro a Europa (septiembre del 2014 a marzo del 2015) y una pérdida de ingreso del orden de los 5.500 millones de $.

Pese a la envergadura de la jugada, de la coincidencia de intereses gasísticos con Alemania y de las piruetas oratorias de Putin en torno al desmadre del mercado de hidrocarburos, Moscú no está nada seguro de que la U.E. va a autorizar sin más la entrada en servicio del “Nord Stream 2”. Uno de los grandes obstáculos es la legislación comunitaria que no permite que la producción y distribución de los hidrocarburos pertenezcan a la misma empresa, como es el caso de “Gasprom. De ahí que los abogados de esta última preparan una inscripción de “Nord Stream 2” como empresa distribuidora de gas e independiente de Gasprom.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.