DILEMA CHINEI Washington, Diana Negre

Tripla alianță anti-chineză formată de SUA, Marea Britanie și Australia s-ar putea să fie o alianță împotria umbrelor, deoarece este tot mai clar că Beijing-ul suferă de un fel de criză „existențială”.
Această criză este cauzată de o îndoială: fie va continua să crească politic și economic în interiorul comunității internaționale, cu riscul de a-și denatura mortal comunismul, fie va salva comunismul, renunțând la expansiunea pe care o are în desfășurare.
Văzută de la antipozi, adică de la Washington, dilema pare a fi o elucubrație absurdă: în fond, chinezii par să fi tras concluziile corecte ale fiasco-ului stalinist de la sfârșitul secolului trecut și, aparent, să fi realizat un mariaj între monopolul politic de stat cu libera inițiativă și economia de piață. Și chiar au reușit să facă dintr-o țară, care era în mod tradițional săracă, cea de a doua economie din lume, să-și îmbogățească milioane și milioane de cetățeni și să transforme Republica Populară în unul din principalele motoare ale actualei ere de bunăstare și dezvoltare.
Însă, văzută dinspre Beijing, situația are alte accente. Creșterea și îmbogățirea vertiginoasă au fost în mare parte – o parte prea mare – rodul deschiderii țării spre capitalul, tehnologia și cooperarea cu țări străine. Și odată cu banii, știința și cu tehnicienii străini, intrau în țară idei, mentalități și dorințe hedonistice care nu erau deloc chinezești. Pentru un comunist ultra naționalist din vechea gardă și șef al statului și al partidului – Xi Jinping – este unul dintre ei, reprezintă adevărate atentate la însăși esența Republicii Populare.

Și chiar Partidul Comunist Chinez care a lăsat ideologia pe un plan secundar în anul 2003 pentru a propulsa la galop dezvoltarea economică, analizează acum dacă nu a venit vremea să inverseze prioritățile. De mai mult de un an totul indică faptul că „puriștii” se pregătesc să facă acest pas. Un pas care, de fapt, concordă plenar cu ideologia chineză tradițională care diprețuiește orice este străin, orice lucru care nu este chinezesc.
Simptome alarmante ale acestui viraj se văd în sporirea bruscă a intervenției statale în marile întreprinderi; reintroducerea „celulelor de partid” în întreprinderile mari și mijlocii, organism cu drept de veto în privința activității întreprinderilor; enormele piedici puse conducerii, tehnicienilor și oamenilor de știință străini angajați în întreprinderile din China, chiar dacă sediul întreprinderii mamă se află în străinătate etc., etc.
În paralel cu această xenofobie prost ascunsă sub pretextul unor măsuri de precauție împotriva pandemiei există o desfășurare de controale morale și ideologice în întreprinderile de comunicații și divertisment, pe lângă încercări – pentru moment izolate – de a impune o puritate morală. Acest lucru se vede în suprimarea promoției unor figuri de tineri efeminați în mijloacele de comunicare, a listelor celor care susțin libertatea sexuală, concret cea homosexuală, în școlile superioare, represiunea politică din Hong Kong etc.
Năzuința egocentrică a politicii Chinei este evidentă. Dar, dacă acum nu este decât o năzuință – însă, puternică și viguroasă – acest lucru se datorează faptului că la nivel superior conducătorii Republicii nu sunt siguri că dezvoltarea și îmbogățirea țării sunt deja suficiente pentru a impune de acum încolo o politică de izolare și autarhie.
Cu alte cuvinte, dacă progresele realizate în tehologia de vârf și electronica de consum (cum sunt celularele, dronele mari și mici, automobilele electrice etc.) sunt suficiente pentru a propulsa o economie cu lacune enorme în sectoare cheie cum sunt producerea „cipurilor”, sector în care industria Chinei este mult în urma unor țări precum Coreea de Sud, Taiwan sau Japonia.
În aceste momente, Beijingul analizează ce i-ar conveni mai mult: să continue deschiderea economică vegheată sau să se lanseze într-o a doua „revoluție culturală” pentru a impune din nou supremația ideologică a statului marxist. Dar, cu toate că simptomele arată spre această ultimă direcție, enormul pragmatism care a dominat politica chineză în ultimii 40 de ani ne obligă la o expectativă prudentă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DILEMA CHINO Washington, Diana Negre

La triple alianza anti-china de los EE.UU, Gran Bretaña y Australia puede resultar una alianza contra las sombras, porque es cada vez más evidente que Pekín está padeciendo una especie de “crisis existencial”.
Esta crisis es la duda entre seguir creciendo política y económicamente dentro de la comunidad internacional, con el riesgo de desvirtuar mortalmente su comunismo; o salvaguardar éste, renunciado a la expansión en marcha.
Visto desde las antípodas, es decir desde Washington, el dilema parece una elucubración absurda: Al fin y al cabo, los chinos parecían haber sacado las consecuencias correctas del fiasco estalinista de finales del siglo pasado y, aparentemente, habían logrado maridar el monopolio político del Estado con la libre iniciativa y la economía de mercado. Incluso habían conseguido hacer de un país tradicionalmente pobre la segunda economía del mundo, enriquecer a millones y millones de ciudadanos y convertir a la muy marxista República Popular en uno de los principales motores de la actual era de bienestar y desarrollo.
Pero visto desde Pekín, la situación tiene otros acentos. El vertiginoso crecimiento y enriquecimiento era en gran parte – una parte demasiado grande – fruto de la apertura del país al capital, tecnología y cooperación extranjera. Y con el dinero, el saber y los técnicos forasteros entraban en el país ideas, mentalidades y apetencias hedonísticas nada chinas. Para un comunista ultra nacionalista de la vieja escuela, y el jefe del Estado y partido – Xi Jinping – es uno así, constituyen incluso auténticos atentados a la misma esencia de la República Popular.

Y el mismo Partido Comunista Chino que relegó la ideología a un segundo plano en el año 2003 para propulsar a galope el desarrollo económico, analiza ahora si no ha llegado el momento de invertir las prioridades. Desde hace más de un año todo apunta a que los “puristas” van camino de dar ese paso. Un paso que, además, concuerda plenamente con la ideología china tradicional que menosprecia todo lo forastero, todo lo que no es chino.
Síntomas alarmantes de este giro se ven en el súbito incremento del intervencionismo estatal en las grandes empresas; la reintroducción de las “células del partido” en las grandes y medianas empresas, entes con derecho de veto sobre la marcha de las empresas; las enormes trabas puestas a directivos, técnicos y hombres de ciencia extranjeros empleados en empresas ubicadas en China, incluso si la casa matriz está en el extranjero; etc., etc.

Parejo con esta xenofobia mal ocultada con presuntas precauciones contra la pandemia, hay un despliegue de controles morales e ideológicos sobre las empresas de comunicación y entretenimiento, amén de brotes – aún aislados – de pureza moral. Esto último se ve en la supresión de la promoción de figuras de jóvenes afeminados en los medios de difusión, las listas de los simpatizantes de la libertad sexual, concretamente la homosexual, en las escuelas superiores, la represión política en Hong Kong etc.
La querencia egocéntrica de la política china es evidente. Pero si aún no es más que una querencia – poderosa y pujante, eso sí – se debe a que los altos mandos de la República y del partido no están seguros de que el desarrollo y enriquecimiento del país son ya lo suficientemente grandes como para emprender una política de aislacionismo y autarquía.
Con otras palabras, si los avances logrados en tecnología punta y electrónica de consumo (como móviles, grandes y diminutos drones, automoción eléctrica; etc.,) bastan para impulsar una economía con lagunas enormes en sectores claves como la fabricación de “chips”, sector en el que la industria China esta lejísimos de Corea del Sur, Taiwán y Japón.
En estos momentos Pekín está sopesando qué le resulta más conveniente: seguir con un aperturismo económico vigilado, o lanzarse a una segunda “revolución cultural” para reafirmar la supremacía ideológica del Estado marxista. Y si bien los síntomas apuntan en esta última dirección, el enorme pragmatismo que ha dominado la política china de los últimos 40 años obliga a una prudente expectativa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.