Bastilia americană Washington, Diana Negre

În SUA, lumea se referă în mod frecvent la „Războiul revoluției americane”, când, de fapt, vorbesc despre ceea ce în realitate a fost războiul prin care și-au dobândit independența față de Imperiul Britanic.
Îi spun așa, deoarece consideră că obținerea independenței a fost o revoluție împotriva principiilor autoritare ale monarhiei. Această îndependență le-a adus ceva cu adevărat revoluționar pentru acele vremuri: un guvern democrat, bazat pe principiile repectului față de legi și față de Constituția noii federații celor 13 state, câte erau în vremea aceea.
Când aceste treisprezece state s-au constituit într-o nouă țară, francezii care i-au ajutat atât de mult pe americani încă nu luaseră Bastilia și priveau uimiți și curioși experimentul democratic american până într-atât, încât l-au trimis pe unul dintre cei mai iluștrii intelectuali ai lor, Alexis de Tocqueville, să studieze funcționarea noii republici americane.

Acea republică aducea o noutate, descrisă de Tocqueville în faimosul său tratat, „Democrația în America”, asupra principiilor care guvernau această nouă ordine, necunoscută până atunci: toți cetățenii erau egali în fața legii.
Republica a tot crescut până a devenit ceea ce cunoaștem azi ca SUA. Or, această țară pare să se îndrepte spre o nouă Bastilie. La fel ca girondinii și iacobinii francezi din vremea respectivă, și printre americani sunt mulți care văd în Bastilia lor realizarea plenară a idealurilor de acum două secole și jumătate, dar și alții care o văd ca pe o renunțare la principiile fondatoare și, în plus, se tem că își vor pierde libertățile care i-au deosebit de celelalte țări dezvoltate.
Cei care se plâng de virajul pe care se pregătesc să-l facă cei care vor să ia Bastilia Americană, adică Capitoliul sau Casa Albă, cred că nu e iminentă o schimbare care să ducă la îndeplinirea completă a idealuilor Constituției americane, ci doar că vor fi curmate idealurile de libertate ale celor care au fondat țara.

Conform acestei interpretări, idealurile pe care le-a urmărit țara din momentul în care s-a născut au reprezentat un motiv de mândrie și model de urmat pentru celelalte țări dezvoltate: prezumția de nevinovăție, libertatea de opinie și de expresie. Se tem că aceste idealuri vor fi înlocuite cu alte idealuri pe care noii revoluționari le consideră mai importante, cu toate că vin în contradicție cu principiile stabilite de Constituție și din care s-au inspirat democrațiile occidentale, în ultimile două secole, pentru a-și crea propriile lor libertăți.
Să vedem, de pildă, recentul conflict în legătură cu afluxul masiv de imigranți fără acte la frontierele americane. De când a venit președintele Joe Biden la Casa Albă, în ianuare anul acesta, mii de cetățeni din emisfera sudică au crezul că a sosit momentul pentru a merge spre „nord”, unde, în loc de un președinte care se opunea imigrării, cum a fost Donald Trump, ar găsi brațele deschise ale unui primitor Partid Democrat, care azi domină în ambele Camere ale Congresului, precum și la Casa Albă.
Însă, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta, iar miile de imigranți s-au trezit blocați la frontieră. O mare parte dintre ei au fost expulzați și repatriați în țările lor. Cazul care a atras cel mai mult atenția a fost cel al haitienilor – 15.000 – care au sosit la punctul de graniță El Rio, din Texas, unde poliția pentru imigrări i-a oprit.
Aceste incidente sunt obișnuite, însă noutatea a fost reacția chiar a președintelui SUA: Joe Biden, după ce a văzut imaginile transmise de diferite canale de televiziune, în care poliția călare îi snopea pe imigranți, s-a arătat profund impresionat și a declarat: „acești funcționari vor plăti”, adică i-a declarat vinovați fără să mai fie nevoie de o judecată și a promis că-i va pedepsi pentru brutalitatea lor, ceea ce contravine prezumției de nevinovăție, în vigoare până acum.

Nu prea au existat plângeri față de condamnarea făcută de Biden fără să aibă o sentință judecătorească. Ceea ce a dominat știrile a fost presupusa brutalitate a poliției, ceea ce este discutabil, deoarece imaginile fără context pot crea impresii înșelătoare.
Mult mai întinsă, atât geografic cât și în timp, este limita tradiționalei libertăți de expresie, cu toate că aceste limitări se aplică într-adevăr, de obicei, numai conservatorilor. Sunt ani buni de când grupuri de studenți progresiști împiedică intrarea în centrele lor universitare a unor figuri conservatoare: vor să-i audă numai pe „ai lor” și îi califică drept „fasciști” pe toți cei care se îndepărtează de ortodoxia lor progresistă. Decanii și rectorii universităților cedează în fața presiunii studenților și fac „mea culpa” din cauza lipsei de „sensibilitate” în privința nedreptăților comise față de studenții hipersensibili.
Dacă o asemenea tendință este îngrijorătoare, riscul crește și mai mult în „rețelele sociale” la care participă mai ales tineri ușor de manipulat și care nu numai că își văd confirmate convingerile prin ceea ce transmit unei rețele, ci uneori chiar reușesc să blocheze apariția oricărei opinii contrare.
Nu este un lucru nou faptul că mijloacele de informare academice înclină spre stânga, însă este inedit ca un rector universitar să li se alăture necondiționat, și, mai ales în cazul lui Biden, ale cărui margini electorale au fost modeste și care a lăsat să se creadă că va guverna de pe o poziție de centru.
Comportamentul său surprinzător întărește printre conservatori convingerea că Biden este doar o fațadă care nu guvernează ci se lasă manipulat de diferite grupuri, iar aceste grupuri se află la stânga Partidului Democrat.
Însă politica, aici la fel ca în atâtea alte locuri din lume, tinde să fie pendulară, iar în SUA, datorită dimensiunilor sale, pendulul se poate mișca uneori brusc. Poate de aceea se grăbesc progresiștii: peste mai puțin de un an, în țară vor avea loc alegeri parțiale care vor putea reda majoritatea legislativă republicanilor, ceea ce îi va lega mâinile președintelui și partizanilor săi democrați.
Pentru moment, cârma se află în mâinile unor organizații care obligă practic întreprinderile să urce în căruța progresistă: clasele cu „conștiință rasială”, cu „respect față de mediul înconjurător” sau cu „dreptate socială” sunt deja ceva obișnuit în marile întreprinderi care preferă să cedeze presiunii de a-și „reeduca” oamenii din conducere, decât să devină victime ale unor boicoturi și proteste… care ar reduce din veniturile și cotizările lor la bursă.
Însă, cu toate că, pentru moment, pare a fi o posibilitate îndepărtată, s-ar putea ca „fly over country”, adică, marile întinderi din interiorul țării peste care zboară, de la țărm la țărm, elitele progresiste din New York, Washington, San Francisco sau Seattle, să devină tot mai nerăbdătoare și să-și întețească încercările de a-i covinge pe toți americanii rasiști și exploatatori că ar trebui să plătească pentru nelegiuirile din trecut cu compensații economice pentru urmașii celor care, acum câteva secole, au fost victimele unor circumstanțe care au dominat întreaga lume.

utorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La Bastilla americana Washington, Diana Negre

En Estados Unidos, es frecuente que se refieran a ‘’La guerra de la revolución americana”, cuando hablan de lo que en realidad fue una guerra para independizarse del Imperio Británico.
La llaman así porque consideran que su independencia fue en realidad una revolución contra los principios autoritarios de la monarquía. Esta independencia les trajo algo tan revolucionario en aquellos tiempos como un gobierno democrático, basado en los principios del respeto a las leyes y la Constitución de la nueva federación de lo que eran entonces 13 estados.
Cuando estos trece estados se constituyeron en una nueva nación, los franceses que tanto les ayudaron aún no habían tomado la Bastilla y miraban con sorpresa y curiosidad el experimento democrático norteamericano, hasta el punto de mandar a uno de sus intelectuales más brillantes, Alexis de Tocqueville, a estudiar el funcionamiento de la nueva república americana.
Aquella república aportaba una novedad descrita por Tocqueville en su famoso tratado “Democracia en América”, que explicaba los principios de este nuevo orden desconocido hasta entonces, en que todos eran iguales ante las leyes.

La república creció hasta convertirse en los Estados Unidos que conocemos hoy. Y este país parece dirigirse a una nueva Bastilla. Al igual que en su día los girondinos y los jacobinos franceses, también entre los norteamericanos hay quienes ven su Bastilla la plena realización de los ideales de hace dos siglos y medio, y quienes la ven como una renuncia a sus principios fundadores, además de temer que acabe con las libertades que lo han distinguido de otros países desarrollados.
Quienes lamentan el giro que parecen tomar quienes se aprestan a tomar la Bastilla americana, llámese Capitolio o Casa Blanca, piensan que no se avecina un cambio que llevará a su plenitud los ideales de la Constitución norteamericana, sino que acabará con los ideales de libertad de quienes fundaron el país.
Según esta interpretación, los ideales que el país ha perseguido desde su nacimiento han sido motivo de orgullo y de imitación en países desarrollados: la presunción de inocencia, la libertad de opinión y de expresión. Temen que estos ideales queden supeditados a otros ideales que los nuevos revolucionarios consideran más importantes, aunque vayan contra los principios establecidos en la Constitución y que han informado las libertades de las democracias occidentales durante el último par de siglos.
Veamos, por ejemplo, el reciente conflicto con el aflujo masivo de inmigrantes indocumentados a las fronteras norteamericanas. Desde que el presidente Joe Biden llegó a la Casa Blanca en enero de este año, millares de ciudadanos del hemisferio creyeron que había llegado el momento de dirigirse al “Norte”, donde en vez de un presidente opuesto a más inmigración, como era Donald Trump, encontrarían los brazos abiertos de un fraternal Partido Demócrata que controla hoy ambas Cámaras del Congreso así como la Casa Blanca.

La realidad fue otra y miles de inmigrantes se encontraron bloqueados en la frontera y una buena parte de ellos fueron expulsados y repatriados a sus países. El caso que mayor atención atrajo fue el de 15.000 haitianos llegados al paso fronterizo de El Rio, en Texas, donde la policía migratoria les cortó el paso.
Estos incidentes son habituales, pero lo nuevo fue la reacción de nada menos que del presidente de Estados Unidos: Joe Biden, después de haber visto las imágenes transmitidas por diferentes canales de televisión, en que policías a caballo se enfrentaban a los inmigrantes se sintió profundamente impresionado y declaró “estos funcionarios lo pagarán”, es decir los declaró culpables sin necesidad de juicio y prometió castigarlos por su brutalidad, algo contrario a la presunción de inocencia que ha imperado hasta ahora.
Apenas hubo quejas por la reacción por la condena hecha por Biden sin necesidad de una sentencia judicial. Lo que dominó las noticias fue la supuesta brutalidad de la policía, algo discutible porque las imágenes sin contexto pueden crear impresiones falsas.
Mucho más extendido, tanto geográficamente como en tiempo, es el límite a la tradicional libertad de expresión, aunque realmente estos límites se aplican en general solamente a los conservadores. Hace ya años que grupos de estudiantes progresistas universitarios impiden la entrada a sus centros a figuras conservadoras: tan solo quieren oír a los “suyos” y califican de “fascistas” a cuantos se desvíen de su ortodoxia progre. Los decanos y presidentes de universidades ceden a las presiones estudiantiles, piden perdón a los alumnos, les invitan a los oradores y entonan el “mea culpa” por su falta de “sensibilidad” ante supuestos agravios a sus estudiantes hipersensibles.
Si semejante tendencia es inquietante, el riesgo se magnifica con las “redes sociales” en las que participan principalmente gente joven fácil de manipular y que, no solo ven confirmadas sus creencias por lo que estas redes transmiten, sino que en muchos casos han conseguido bloquear la aparición de opiniones contrarias.
No es nuevo que los medios informativos y académicos escoren a la izquierda, pero sí lo es que el presidente se les sume incondicionalmente, y más aún en el caso de Biden cuyos márgenes electorales fueron modestos y había hecho creer a los votantes que gobernaría desde el centro.
Su sorprendente comportamiento refuerza entre muchos conservadores la creencia de que Biden es tan solo una fachada que no gobierna, sino que se deja manipular por diversos grupos y que estos grupos están en la izquierda del Partido Demócrata.
Pero la política, aquí como en tantos otros lugares, tiende a ser pendular y en Estados Unidos, debido a sus dimensiones, el péndulo puede moverse de manera más brusca. Quizá por esto los progresistas tienen prisa: en poco más de un año, el país tiene elecciones parciales que pueden devolver la mayoría legislativa a los republicanos, lo que ataría las manos al presidente -y sus seguidores- demócratas.
De momento, el timón está en mano de organizaciones que prácticamente obligan a las empresas a subirse al carro progresista: las clases de “conciencia racial”, de “respeto al medio ambiente” o de “justicia social” son ya comunes en las grandes empresas que prefieren ceder a las presiones para “reeducar” a sus ejecutivos que verse víctimas de boicots y protestas….que reducirían sus ingresos y sus cotizaciones en la bolsa.
Pero, aunque de momento parece una posibilidad remota, es posible que el “fly over country”, es decir, la grandes extensiones del interior del país sobre las que vuelan, de costa a costa, las élites progresistas de Nueva York, Washington, San Francisco o Seattle, se sientan cada vez más impacientes y atajen los intentos de convencer a todos los norteamericanos de que son racistas y explotadores que tal vez deban pagar por los ultrajes pasados con compensaciones económicas a los descendientes de quienes, siglos atrás, fueron víctimas de unas circunstancias imperantes en todo el mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.