IMPERIUL RĂULUI

În Norvegia, un iluminat din rasa ariană comite un asasinat masiv pentru puritatea rasială din țara sa; și tot acolo, un danez musulman ucide, folosind un arc și săgeți, câțiva creștini; în Beirut, o demonstrație care cerea dreptate este împrăștiată cu focuri de armă efectuate de trăgători de la mare distanță; în Vizcaya-Spania, un student trage asupra edificiului universității în care studia; în SUA sunt uciși nenumărați oameni din diverse motive – dar și fără niciun motiv – …și enumerarea ar putea continua la nesfârșit.
Această violență gratuită și omniprezentă pare a fi o patologie a societății noastre, denumită de francezi „spiritul vremii”. Dar, acest spirit nu se naște din senin; este mai degrabă rodul cultivării obsesive și covârșitoare a violenței cu care sunt întreținuți și distrați cetățenii foarte pasivi, care gândesc puțin atunci când se uită la televizor sau se duc la cinematograf doar „ca să-și mai omoare din timp”.

Căci, uciderea a devenit un spectacol prea cotidian și constant, încât și-a pierdut stigmatul de excepționalitate dezaprobată. Pentru o minte leneșă și o morală nedesțelenită, lucrurile obișnuite sunt primite ca perfect acceptabile până devin deranjante, ca o ploaie rapidă sau un val de frig. Iar pe micul și pe marile ecrane, la fel ca în mulțimea de pagini ale publicațiilor, omorul și violența au tot timpul o tribună deschisă, cu specificul de lucruri mărunte care se întâmplă zi de zi.
Această dorință de rezolvare (sau de defulare) violentă este puternic înrădăcinată în ființa umană. Însă, de când aceasta a început să locuiască în comunități mai mari de 30 de indivizi, societățile din toate timpurile au încercat să reprime și să înlăture acest impuls. Au făcut-o cu ajutorul legilor, a credințelor religioase și a valorilor morale. Fiecare societate a făcut-o cum a știut și a putut mai bine, însă toate, peste tot și tot timpul, au considerat că uciderea – asasinatul – este o faptă excepțională și reprobabilă.

Dar, iată că, în încrezuta, laicizata și îmbogățita societate industrială, una dintre cele mai vechi activități ale comunităților omenești – distracția, de la povești și mituri, până la întrecerile sportive – coboară uciderea și mutilarea până la categoria de „fapt divers”. Atât de mult și de ușor e prezentată, încât suprimarea aproapelui, care ne deranjează sau care este prezent pe acolo în mod inoportun, devine un fapt banal, fără prea mare importanță. Cu excepția mortului, desigur…
Fenomenul este alarmant în gradul cel mai înalt. Nu numai pentru că face conviețuirea noastră tot mai precară și neliniștitoare, ci deoarece este trecut cu vederea de oameni care au obligația să vegheze tocmai asupra bunăstării și păcii sociale, o bunăstare care începe cu securitatea personală, dreptul de a rămâne în viață.

Or această securitate personală o tot pierdem în cadență de galop din cauza miopiei zgârcite a unor conducători din industria distracției. Dar, și din cauza indiferenței vinovate a unor politicieni care pun urnele mai presus decât sarcofagele.
Cu circumstanța agravantă că subiectul acesta nu i-a luat prin surprindere. Încă de la începutul secolului trecut, regimurile dictatoriale europene descoperiseră deja problema și încercaseră să o curme. Au interzis mijloacelor de comunicare să distreze lumea cu detalii de cruzime, atunci când informau despre fapte diverse. În felul acesta, dacă nu evitau relatarea infracțiunilor, evitau totuși apariția imitatorilor printre „debilii morali” prezenți în orice comunitate.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL IMPERIO DEL MAL

En Noruega, un iluminado de la raza aria comete un asesinato masivo en aras de la pureza racial de su país; y también allá, un danés musulmán mata a flechazos a un puñado de cristianos; en Beirut, una manifestación reclamando justicia es disuelta a tiros por unos francotiradores; en Vizcaya, un alumno la emprende a tiros con el edificio de su universidad; en los EE.UU. los asesinatos por mil causas – y también sin causa alguna – son legión… y no sigo con la enumeración porque se alargaría al infinito.
Esta violencia gratuita y ubicua parece una patología de nuestra sociedad, eso que los franceses llaman “el espíritu del tiempo”. Pero ese espíritu no nace por generación espontánea; es ante todo fruto del cultivo obsesivo y abrumador de la violencia con que se entretiene y divierte a los muy pasivos y nada reflexivos ciudadanos que miran la televisión o van al cine “para matar el tiempo”.
Porque, a fuerza de hacer de la matanza un espectáculo cotidiano y constante se la priva del estigma de la excepcionalidad reprobada. Para una mente perezosa y una moral en barbecho, las cosas habituales son aceptadas como perfectamente aceptables hasta cuando son molestas, como un chaparrón o una ola de frio. Y en la pequeña y también las grandes pantallas al igual que en las páginas de infinidad de publicaciones, el asesinato y la violencia tienen siempre tribuna abierta; es decir, carácter de cotidianidad intrascendente.
Esta querencia a la solución (o el desahogo) violenta está fuertemente arraigada en el ser humano y desde que este comenzó a vivir en comunidades mayores de 30 individuos, las sociedades de todos los tiempos han tratado de reprimir y regular ese impulso. Lo han hecho con leyes, con creencias religiosas, con valores morales. Cada sociedad lo ha hecho como ha sabido y podido, pero todas siempre y en todas partes coincidieron en hacer del matar individual – del asesinato – un hecho excepcional por reprobable.
Pero he aquí que en la muy engreída, descreída y enriquecida sociedad industrial, una de las actividades más viejas de las comunidades humanas – el entretenimiento, desde los cuentos y mitos hasta las competiciones deportivas – va y rebaja el matar y mutilar a la categoría de “hechos diversos”. A fuerza de relatarlo cada dos por tres, eso de suprimir al prójimo molesto o irritante o inoportunamente presente se transforma en un hecho banal, sin mayor trascendencia. Excepto para el muerto, claro…
El fenómeno es alarmante en grado sumo. Y no solo por hacer nuestra convivencia cada vez más precaria e inquietante, sino porque es pasado por alto por gente cuya obligación es precisamente velar por el bienestar y la paz social, un bienestar que comienza por la seguridad personal, el derecho a seguir viviendo.

Y esta seguridad personal la estamos perdiendo a galope por la miopía avariciosa de unos dirigentes de la industria del entrenamiento. Y aún más, a causa de la indiferencia culposa de unos políticos que anteponen las urnas a los sarcófagos.
Con el agravante de que el tema no les pilla de nuevas. Ya a principios del siglo pasado, los regímenes dictatoriales europeos habían detectado el problema e intentado ponerle coto. Prohibieron que los medios de comunicación se recrearan con detalles morbosos en la información de sucesos. Así, si no evitaban los delitos, pero evitaba por lo menos que el relato de los mismos generase imitadores entre los “débiles morales” que hay en toda comunidad.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.