LIBANUL: FRANȚA, LA FEL CA SULTANII

Libanul este unul dintre marii aspiranți actuali la titlul de „Cel mai mare eșec politic al secolului”, cu toate că mai exact ar fi „al secolelor”, deoarece a fost o țară foarte agitată încă din Evul Mediu.
Desigur, meritele proprii pentru un asemenea titlu îi aparțin și unele chiar sunt moștenite, căci este una dintre țările secolului XX (a fost creată în 1920) care și-a început existența independentă în condiții foarte grele: în loc de conștiință națională, s-a născut cu o încrâncenată fragmentare confesională.
Apariția Libanului pe scena internațională a fost consecința Primului Război Mondial, odată cu prăbușirea Imperiului Otoman, din care Libanul făcea parte ca provincie. Franța a patronat crearea sa ca țară pentru a-și impune influența în Mediterana Orientală. A fost un gest aproape nostalgic: era o reafirmare a protecției franceze din Evul Mediu pentru creștinii din Orientul Apropiat. În cazul Libanului, principalii beneficiari au fost creștinii maroniți.
De fapt, Franța s-a ales cu o bucățică mult mai mică decât Marea Britanie, când s-au repartizat posesiunile turcești. Concret, Libanul era un viespar cu 19 comunități identificate după credințele lor religioase și nu după criterii etnice pe care Sublima Poartă le-a menținut într-o pace fragilă prin forța ienicerilor și o împărțire a puterii administrative în funcție de numărul credincioșilor din fiecare religie.
Franța a copiat pentru Libanul independent formula turcească, însă, din 1920 și până acum, în țară s-a ținut un singur recensământ, în anul 1932, iar realitatea demografică și confesională din ziua de azi a celor 6 milioane de locuitori nu mai are nimic comun cu cea care a fost în secolul trecut. Și aceasta este una dintre piedicile pe care le întâmpină Republica, căci menține niște proporții de puteri politice care sunt departe de a reflecta realitatea. Azi, marea majoritate o formează musulmanii, însă, din punct de vedere constituțional, șeful statului trebuie să fie un maronit; președintele Parlamentului, un musulman sunit; șeful guvernului, un shiit; iar autoritatea militară supremă, un creștin…maronit sau nu.

Acest divorț dintre realitatea socială și cea politică a declanșat din primul moment o cursă a egoismelor și a exclusivismelor, agravată după cel de al Doilea Război Mondial de năvălirea terorismului islamic. În Liban, rivalitatea saudită-irananiană a dus la o paralizie a vieții administrative, deoarece Teheranul are în Hizbolah o piesă cheie pentru a pune în mișcare masele în conformitate cu interesele shiite, în timp de Riadul salvează guvernele – până acum, filo-sunite – de la faliment.
Consecința este o situație de agonie în care nimeni nu se mai gândește la interesele țării, ci numai la interesele personale, ale lui și ale partizanilor săi. Chiar și Hizbolah-ul, care și-a asumat – dar numai pentru musulmani – o săracă funcție de securitate socială, îi ajută doar pe nevoiașii înscriși în această organizație.
Această existență precară a Libanului, pe muchie de cuțit, a dus la două războaie civile; la o diferență de nivel economic brutal între populația urbană și cea rurală (musulmană, în marea ei majoritate); la o suspendare considerabilă a plăților (lira libaneză s-a devaluat cu 90%, în timp ce inflația a depășit 100%,); precum și la niște intervenții militare israeliene (provocate de terorismul Hizbolah-ului) în afara orcărui context de Drept Internațional, însă aprobate de legea celui mai puternic.
Poate cel mai grav lucru este că în țară nimeni nu este suficient de convingător și de puternic ca să poată afirma și demonstra că este într-adevăr cel mai puternic.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LÍBANO: FRANCIA, COMO LOS SULTANES

El Líbano es uno de los grandes aspirantes actuales al título de “El mayor fracaso político del siglo”, aunque en realidad debería ser “de los siglos”, porque ha sido un país convulso desde la Edad Media.
Evidentemente, los méritos propios a tan triste galardón son propios, pero también son heredados, ya que es una de las naciones del siglo XX (fue fundada en 1920) que inició su vida independiente en peores condiciones: en vez de nacer con una conciencia nacional, nació con una enconada fragmentación confesional.
La aparición del Líbano en el escenario internacional es fruto de la I Guerra Mundial y el consiguiente hundimiento del Imperio Otomano, al que el Líbano pertenecía como provincia. Francia patrocinó su creación como nación para afirmar su influencia en el Mediterráneo Oriental. Fue un gesto casi nostálgico: reafirmar la protección gala de la Edad Media de los cristianos del Oriente Próximo. En el caso libanés, los principales beneficiarios fueron los cristianos maronitas.
En realidad, Francia salió mucho peor parada que Gran Bretaña en el reparto de las posesiones turcas. Concretamente, el Líbano era un avispero de 19 comunidades identificadas por sus creencias mucho más que por sus etnias y a las que la Sublime Puerta había mantenido en frágil paz a fuerza de jenízaros y un reparto de poder administrativo en función del número de creyentes de cada fe.
Francia copió para el Líbano independiente la fórmula turca, pero desde 1920 y hasta la fecha, en el país sólo hubo un censo en 1932 y la realidad demográfica y confesional de hoy en día de sus 6 millones de habitantes nada tiene que ver con la existente el siglo pasado. Y esta es una de las grandes rémoras políticas de la República ya que mantiene unas proporciones de poder político que no se corresponden ni de lejos con la realidad. Hoy, la gran mayoría es musulmana, pero constitucionalmente el jefe del Estado ha de ser un maronita; el presidente del Parlamento, un musulmán sunnita; el jefe del Gobierno, uno chií; y la máxima autoridad militar, un cristiano…, maronita o no.
Este divorcio entre la realidad social y la política generó desde el primer momento una carrera de egoísmos y exclusivismos, agravada después de la II Guerra Mundial por la irrupción del terrorismo islámico. En el Líbano, la rivalidad saudita-iraní ha llevado a una parálisis de la vida administrativa ya que Teherán tiene en Hizbolá una pieza clave para mover las masas, acorde con los intereses chiitas, mientras que Riad salva a los Gobiernos – hasta ahora, filo sunnitas – de tener que declararse en bancarrota.
La consecuencia es una situación agónica en la que nadie piensa en el interés del país, sino exclusivamente en el propio y el de sus partidarios. Incluso Hizbolá, que está asumiendo – solo para los musulmanes – una parca función de seguridad social, ayuda exclusivamente a los necesitados adictos.
Esta existencia precaria del Líbano, sobre el filo de la navaja, se ha traducido en dos guerras civiles; un desnivel económico brutal entre la población urbana y la rural (en su inmensa mayoría, musulmana); una casi suspensión de pagos (la lira libanesa está devaluada en un 90% y la inflación supera ya el 100%,); así como unas intervenciones militares israelíes (provocadas por el terrorismo de Hizbolá) fuera de todo contexto del Derecho Internacional, pero refrendadas por la ley del más fuerte.
Quizá lo más grave sea que dentro del país no haya nadie lo suficientemente convincente y poderoso como para poder decir y demostrar que es el más fuerte.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.