HUAWEI – LECȚIA DE UMILINȚĂ

Boicotul american impus gigantului chinez de telecomunicații, Huawei, devine o victorie amară pentru Washington: succesul este efemer și, în plus, arată că SUA sunt pe cale să piardă primul loc mercantil-tehnologic în sectorul comunicațiilor electronice.
Despre hărțuirea americană a întreprinderii Huawei (creată în 1987) s-a scris foarte mult, însă, în esență, este vorba de o acțiune defensivă. SUA, țară care luptă pentru liberul schimb, nu poate să accepte năvălirea pe piață a unei întreprinderi care se bucură de favoritisme în materie de achiziționare din partea guvernului și de o subvenționare statală foarte ieftină, căci, în felul acesta, este distorsionată concurența loaială. Or tocmai acest lucru îl practică Beinjing față de gigantul electronic amintit, dar, în măsură mai mică, și față de alte consorții similare. În cazul lui Huawei, „subvențiile ascunse” din partea guvernului au fost în jur de 75 de miliarde de $, într-un interval de zece ani ((1998 – 2019), conform datelor publicate de presa americană.
Și, ceea ce este cel mai important, boicotul menționat este o măsură de apărare națională. Căci, Huawei – la fel ca celelalte întreprinderi care se află într-o situație similară – este obligată prin lege să colaboreze cu autoritățile, dacă acestea i-o cer. Și Huawei a instalat atât de multe rețele naționale de telecomunicații și supraveghere în lumile a treia și a doua, încât, practic, lasă acele țări la discreția spionajului (eventual și a șantajului) Chinei.
Aceste două argumente explică cu prisosință de ce majoritatea țărilor idustriale s-au alăturat Washingtonului. Aparent, Casa Albă a triumfat pe piețe și în strategia ei militară.

Desigur că toate au două fețe, iar cealaltă față a „cazului Huawei” este foarte amar pentru SUA. Năvălirea economică zdrobitoare a Chinei pe piețele emergente arată că aceasta este atât meritul avântului întreprinzător chinez, cât și al golului lăsat de cei bogați, care au urmat calea ușoară și foarte rentabilă de a se ocupa numai de suculenta piață a primei lumi.
A vinde în țări în curs de dezvoltare sau înapoiate și a asigura asistența pentru clientelă – din Etiopia, până în Afganistan și Senegal, trecând prin Irak și Malaezia – presupune un efort mult mai mare și mai puțin rentabil, decât cel de pe piața atlantică. Însă, prima dintre aceste piețe este atât de mare, încât, până la urmă, se dovedește a fi chiar mai importantă decât cea a bogaților. Astfel, 16 din cele 30 de țări din lume unde beneficiile digitale sunt cele mai importante din PIB se află în sectorul țărilor în curs de dezvoltare.
Pe termen lung – lung, și totuși, relativ scurt – acest lucru a permis industriei de telecomunicații a Chinei să urce la vârf și să devină aproape indispensabilă, așa cum s-a evidențiat în sectorul 5G. Dacă producătorii occidentali – în frunte cu SUA – vor să recupereze, acum, „piața săracă”, vor fi nevoiți să aducă mari inovații tehnologice, la prețuri foarte convenabile.
Dar, pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult decât timp îndelungat și investiții mari. E nevoie de o nouă abordare în marketing, deoarece întreprinderile occidentale vor trebui să concureze cu creditele chinezilor, sprijinite de debordanta trezorerie a comerțului exterior a Republicii Populare.
Desigur, SUA și restul lumii industriale dispun de suficiente resurse pentru această viitoare „reconquista”. Însă, s-ar fi putut economisi banii și eforturile pe care vor fi nevoite să le facă de acum încolo, căci alta ar fi fost situația dacă nu ar fi desconsiderat, atât de mult și atât de mult timp, marea masă a săracilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA LECCIÓN DE HUMLIDAD DE HUAWEI

El boicot estadounidense al gigante chino de telecomunicaciones, Huawei, está resultando una victoria amarga para Washington: el éxito ha resultado efímero y, además, ha revelado que los EE.UU. están a punto de perder su liderazgo mercantil-tecnológico en el sector de las comunicaciones electrónicas.
Sobre el acoso estadounidense a Huawei (empresa fundada en 1987) se ha escrito muchísimo, pero, en esencia, se trata de una acción defensiva. Los EE.UU., adalides del libre comercio, no pueden admitir la irrupción en los mercados de una empresa que goza del favoritismo comprador del Gobierno y una financiación estatal baratísima, lo que distorsiona la competencia leal, como la que le concede el Pekín a este gigante electrónico (y, en menor medida, también a otros consorcios similares). En el caso de Huawei, las “subvenciones ocultas” del Gobierno a la empresa rondaron los 75.000 millones de $ en diez años ((1998 – 2019), según la Prensa estadounidense.
Y, lo más importante, el mentado boicot es una medida de defensa nacional. Porque Huawei – como las demás empresas en situación similar – está obligado por las leyes a colaborar con las autoridades si estas así lo solicitan. Y Huawei ha instalado tantas redes nacionales de telecomunicación y vigilancia en el tercer y segundo mundo que prácticamente pone a estos países a merced del espionaje (y, eventualmente, chantaje) chino.
Estas dos consideraciones explican con creces que la mayoría de las naciones industriales haya secundado a Washington. Aparentemente, la Casa Blanca ha triunfado así en los mercados y en la estrategia militar.

Claro que todo tiene dos caras y la otra cara del “caso Huawei” es muy amarga para los EE.UU. Porque la arrolladora irrupción económica china en los mercados emergentes evidencia que es tanto mérito del empuje empresarial chino como del vació dejado por los ricos, que han seguido la vía fácil y muy rentable de atender casi exclusivamente el suculento mercado del primer mundo.
Vender en naciones en vías de desarrollo o atrasadas y atender su clientela – desde Etiopía hasta Afganistán y Senegal, pasando por Irak y Malasia – supone un esfuerzo mucho mayor y menos rentable que dedicarse al mercado atlántico. Pero el primero de esos mercados es tan grande que acaba siendo aún más importante que el de los ricos. Así, 16 de las 30 naciones del mundo dónde los beneficios digitales son los más importante del PIB se hallan en el sector de los países en vías de desarrollo.
A la larga – una larga relativamente corta – esto le ha permitido a la industria china de telecomunicaciones erigirse en puntera y casi imprescindible, como se ha evidenciado en el sector del 5G. Si los fabricantes occidentales – con los EE.UU. a la cabeza – quieren recuperar ahora el “mercado pobre”, tendrán que aportar grandes innovaciones tecnológicas y muy buenos precios.
Y esto no sólo requiere mucho tiempo y grandes inversiones. También requiere un nuevo planteamiento mercantil ya que las empresas occidentales han de competir ahora contra los créditos chinos, respaldados por las rebosantes arcas del comercio exterior de la República Popular.
Evidentemente, los EE.UU. y el resto del mundo industrial tienen recursos suficientes para esta futura “reconquista”. Pero se podrían haber ahorrado los dineros y esfuerzos que tendrán que hacer a partir de ahora si no hubieran despreciado tanto y tanto tiempo a la masa de los pobres.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.