Mai multe salarii, bani mai puțini Diana Negre, Washington

Economia americană tot oferă date pozitive, cel puțin într-un domeniu foarte important pentru opinia populară, cum este folosire forței de muncă: șomajul coboară până 4,6%, după crearea, în luna octombrie, a peste jumătate de milion de locuri de muncă. La fel a crescut remunerarea acestor angajați, care pot să ceară și mai mult, din cauza lipsei de mână de lucru.
Dar, lucrurile nu sunt chiar roz, căci mărirea salariilor nu înseamnă neapărat și creșterea veniturilor: inflația de 6% depășește cu 2 puncte sporul salarial, adică lumea are venituri mai mici: conform datelor Departamentului Muncii, salariul real a scăzut cu 2,2%, din luna ianuarie, dacă se ia în calcul inflația.
Motivul principal, adică diferența dintre creșterea costului vieții și cea a veniturilor, stârnește și mai multe tensiuni politice, pe lângă cele existente de câțva ani încoace: dacă democrații insistă că a sosit momentul unei noi împărțiri a veniturilor, republicanii avertizează că această împărțire îl poate afecta mai mult pe sărac, decât pe bogat. Iar, între aceste două poziții, se situează alegătorii „independenți” și cei „moderați” ai ambelor partide.
În această înfruntare, cel care pierde este Partidul Democrat, pentru simplul motiv că se află la putere. Deține puterea peste tot, la Casa Albă, în Camera Reprezentanților și în Senat, astfel că nu poate da vina pe opoziție, deoarece controlează toate nivelurile guvernării.
Unii democrați de centru avertizează de câtva timp că generoasele programe sociale prin care, practic, li s-au plătit tuturor americanilor mai multe mii de dolari, pentru a compensa greutățile cauzate de COVID, au fost niște sume excesive, atât când au fost aleși beneficiarii, cât și sumele însele. Desigur, republicanii nu pierd ocazia de a le spune „noi v-am avertizat!”
Afirmațiile președintelui Biden că va găsi modalități pentru a opri inflația și a restitui clasei muncitoare puterea de cumpărare nu au convins, deocamdată, și, probabil, nici nu vor convinge, atâta timp cât prețurile urcă. Și cu atât mai puțin dacă Banca Centrală semnalează că nu este vorba de o situație trecătoare, și că este necesară mărirea dobânzilor, ceea ce ar scumpi împrumuturile și chiar casele, care, și așa, sunt foarte puțin disponibile.

Sau poate ar fi mai multe locuințe disponibile… deoarece nimeni nu-și va putea permite să le cumpere cu o dobândă atât de mare. Cu corolarul evident că proprietatea își va pierde din valoare, iar proprietarii vor fi foarte afectați. Nemulțumirea se va extiende, astfel, de la cei mai puțin avantajați, la cei mai înstăriți. O conjuncție perfectă pentru o furtună politică.
În momentul de față, nu numai că se simte lipsa multor lucruri care zac în containerele vapoarelor staționate pe coastele Americii, dar creșterile prețurilor sunt aiurea, mai ales acolo unde dor pe toată lumea, ca de pildă, la benzină și la toate produsele energetice.
Prețurile urcă tocmai în această perioadă a anului când casele trebuie să se încălzească mai mult, iar motivul scumpirii este, în mare parte, consecința măsurilor adoptate în mare grabă, deîndată ce președintele Biden a venit la Casa Albă și a tăiat, imediat, sau a îngreunat aprovizionarea cu cele mai folosite combustibile, cum sunt benzina și gazele pentru încălzire.
Sectorul din populație care își cheltuiește cea mai mare parte din salariu pentru căldură este cel care suferă cel mai mult din cauza acestor măsuri aplicate din interese „populare”. De fapt, o parte importantă din aceste măsuri se datorează dorinței de a proteja mediul înconjurător. Însă, măsurile nu sunt acceptate de toată lumea, căci mulți semnalează că încălzirea globală este chiar așa… globală. Adică, gazele generate la antipozi nu încălzesc numai la antipozi, ci întreaga planetă, astfel încât, eforturile eroice pe care le pot face SUA în domeniul energetic pentru țară și pentru planetă sunt inutile, dacă, în alte locuri, contaminarea continuă ca înainte.

Cu slaba majoritate de care dispune Partidul Democrat, îi este greu să aplice reformele ambițioase pe care le doresc liderii săi. Mai ales atunci când, la momentul adevărului, acea majoritate nu mai există în voturi, deoarece unii dintre legislatorii săi se opun măsurilor de reactivare, pe care le consideră excesiv de generoase.
Băiatul cel rău din film este, acum, senatorul de Virginia Occidentală, Joe Manchin, un om care cu greu poate urma politici progresiste, într-un stat care a votat cu peste 70% pentru președintele Trump. Unii dintre colegii săi democrați au încercat să-l oblige și chiar să-l intimideze, însă, probabil, pe Manchin îl intimidează mai mult posibilitatea de a-și pierde sprijinul alegătorilor conservatori din statul său.
Unii compară situația actuală cu epoca lui Jimmy Carter, când inflația era galopantă, dobânzile astronomice, iar benzina era scumpă și puțină.
Situația de acum este diferită: în urmă cu 45 de ani, SUA încă sufereau sechelele economice ale războiului din Vietnam și, în plus, se confruntau cu boicotul țărilor producătoare de petrol, în timp ce, în ziua de azi, acele țări vor să vândă cât mai mult pentru a-și finanța proiectele ambițioase.
În prezent, SUA ies dintr-o epocă de prosperitate, întreruptă de pandemie, pentru a intr-a într-o fază clară de recuperare.
Durerea din buzunarul consumatorilor este asemănătoare cu cea de acum 40 de ani, iar răspunsul vine din partea lor, de obicei și în mod clar, la urne, atunci când se ivește momentul: în 1980, l-au schimbat pe Jimmy Carter cu Ronald Reagan. Acum urmează să așteptăm 3 ani pentru a ști cine va culege ceea ce pierde o președinție aparent eșuată, dacă Biden nu reușește să se recupereze.
Deocamdată, se pare că nimeni din opoziția republicană nu îndrăznește să se lanseze în ceea ce încă pare a fi fieful lui Trump, pentru cei mai conservatori, și un pământ al nimănui, pentru restul Partidului Republican.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Más sueldo, menos dinero Diana Negre, Washington

La economía norteamericana no deja de arrojar datos positivos, al menos en algo tan importante para la opinión popular como el empleo: el paro baja hasta tan solo el 4.6% después de que en el mes de octubre el número de personas empleadas aumentó en más de medio millón, como también creció la remuneración de estos empleados que pueden exigir más debido a la escasez de mano de obra.
Pero no todo el monte es orégano y el aumento salarial no significa necesariamente una mejora de ingresos: con más del 6%, la inflación supera en 2 puntos el crecimiento salarial, hasta el punto de que la gente dispone de menos ingresos: según el Departamento de Trabajo, el salario real ha bajado un 2.2% desde el mes de enero, si uno tiene en cuenta la inflación.
El motivo principal, la diferencia entre el aumento del costo de la vida y el de los ingresos, provoca todavía más tensiones políticas de las que ya llevamos experimentando desde hace algunos años: si los demócratas insisten en que ha llegado la hora de repartir, los republicanos advierten que el reparto puede perjudicar más al pobre que al rico y, en el contraste entre ambas posiciones, se sitúan los votantes “independientes” y los “moderados” de ambos partidos.
Quien lleva las de perder en este enfrentamiento es el Partido Demócrata, por la sencilla razón de que es ese el partido en el poder. Y no solo en la Casa Blanca, sino en la Cámara de Representantes y en el Senado, así que no pueden achacar culpas a la oposición pues controlan todos los niveles de gobierno.
Algunos demócratas de centro llevan tiempo advirtiendo de que los generosos programas sociales que han pagado a prácticamente todos los norteamericanos varios miles de dólares para compensar las dificultades causadas por el Covid eran cantidades excesivas, tanto a la hora de escoger beneficiarios, como en sus cantidades. Naturalmente, los republicanos no pierden la oportunidad de señalar “ya os lo había advertido”.
Las afirmaciones del presidente Biden, de que encontrará maneras de atajar la inflación y devolver a la clase trabajadora el poder adquisitivo de su dinero, no han convencido de momento y es probable que no lo hagan mientras los precios sigan subiendo. Y menos aún si el Banco Central concluye que no se trata de una situación temporal sino que es necesario ir subiendo los tipos de interés, lo que encarecería las hipotecas y la ya muy escasa vivienda disponible.
O quizá habría más viviendas disponibles…porque nadie se podrá permitir comprarlas con los elevados tipos de interés. Con el corolario evidente de que la propiedad perderá valor y los propietarios saldrán perjudicados. El descontento se extendería así de los menos aventajados a los más pudientes. Una perfecta conjunción para una tormenta política.
En estos momentos, no solo hay escasez de muchas cosas almacenadas en los contenedores de barcos que esperan a descargar frente a las costas norteamericanas, sino que las subidas de precios son irregulares y donde mayores son es en compras que duelen a todos, como, por ejemplo, la gasolina y todos los productos energéticos.
Son precisamente las cosas que suben de precio en estas temporadas del año, cuando la gente ha de usar más calefacción y el motivo de las subidas es en buena parte consecuencia de las medidas adoptadas a toda prisa en cuanto el presidente Biden llegó a la Casa Blanca y se apresuró a cortar, o dificultar, el suministro energético más usual como la gasolina y el gas para calefacciones.
Y es justamente el sector de quienes se gastan prácticamente todo su sueldo el que más sufre con estas medidas aplicadas por intereses “populares”. En realidad, una parte importante de semejante actuación se debe al deseo de proteger al medio ambiente, pero la medida no es aceptada en todas partes, pues muchos señalan que el recalentamiento global es precisamente…global. Es decir, que los gases generados en las antípodas no calientan solo las antípodas, sino todo el planeta, de forma que incluso los ahorros heroicos que Estados Unidos pueda hacer en el campo energético tendrán poco efecto en el país y en el planeta si en otros lugares se sigue contaminando.

Con la escasa mayoría de que dispone el Partido Demócrata le es difícil aplicar las reformas ambiciosas que sus líderes desean. Especialmente cuando, a la hora de la verdad, no hay tal mayoría en votos pues algunos de sus legisladores se oponen a medidas reactivadoras que consideran excesivamente generosas.
El malo de la película es ahora el senador de Virginia Occidental, Joe Manchin, un hombre que difícilmente puede seguir políticas progresistas en un estado que votó en más de 70% por el presidente Trump. Algunos de sus colegas demócratas han tratado de presionarle y casi intimidarle, pero es probable que a Manchin le intimide más la probabilidad de perder el apoyo de los votantes conservadores de su estado.
Algunos comparan la situación actual con la época de Jimmy Carter, cuando la inflación era galopante, los tipos de interés estaban por las nubes y la gasolina no solo era cara, sino también escasa.
La situación es hoy diferente: los Estados Unidos de hace 45 años todavía sufrían las secuelas económicas de la guerra del Vietnam y se enfrentaban además a un boicot de países petroleros, mientras que hoy los países productores desean vender para financiar sus ambiciosos proyectos.
Actualmente, Estados Unidos sale de una época de bonanza, interrumpida por la pandemia pero que ahora parece entrar en una fase clara de recuperación.
El dolor en el bolsillo de los consumidores es semejante hoy al de hace 40 años y la respuesta acostumbran a darla claramente en las urnas cuando llega el momento: en 1980 cambiaron a Jimmy Carter por Ronald Reagan, ahora habremos de esperar 3 años para saber quién trata de recoger los despojos de una presidencia aparentemente fracasada, si es que Biden no consigue recuperarse.
Por ahora, nadie en la oposición republicana parece atreverse a lanzarse al ruedo ante lo que todavía tiene pinta de ser un feudo de Trump para los más conservadores y una tierra de nadie para el resto del Partido Republicano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.