MASOCHISM ISTORIC

Mitologia greacă considera că o cale sigură pentru a fi fericit era pierderea memoriei (după moarte!). Lucru uitat de omul modern, de vreme ce face exact contrariul, cu plăcere intensă.
Atât cu titlu personal, cât și colectiv, ne străduim să ne bucurăm de eșecurile și umilințele suferite. Ranchiuna pentru trădările amoroase sau nereușitele profesionale, precum și înfrângerile naționale sunt menținute vii; toate aceste pierderi și umilințe sunt cultivate, răsfățate și comemorate de parcă toată viața noastră ar fi condusă de un masochism cu mână de fier; pentru plăcerea de a suferi sau de a reaminti suferințele.
Desigur, privirea aceasta drăgăstoasă spre ce e mai rău din trecut se exercită la nivel personal și național în diferite grade, însă ea este o practică generală cu foarte puține excepții. Cu foarte puține excepții și fără nicio explicație rezonabilă. A celebra cea de-a douăzecea aniversare a atentatului asupra Turnurilor Gemene din New York – de pildă – nu are pentru americani alt aspect pozitiv, decât plăcerea de a suferi… dacă nu cumva e vorba de un terorist musulman sângeros! Însă americanii și întregul Occident îl aniversează puternic, de parcă acea ispravă a organizației Alqaeda ar fi fost o realizare culturală sau eroică, asemănătoare revoluției industriale, Renașterii sau descoperirii legii gravitației universale, descoperire făcută de Isaac Newton în secolul al XVII-lea.

Iar dacă este extrem de dificil să-i găsești o explicație acestei amintiri masochiste, în schimb, fenomenul reclamațiilor pentru prejudicii sexuale străvechi pare a avea o motivație clară: eventualele beneficii pecuniare. Astfel, faptul că o presupusă victimă de genul „me too” se plânge de un presupus viol de acum 20 de ani, sună – trăznește – a făctură. Ceva asemănător se întâmplă atunci când o țară reclamă neleguiri coloniale cu o întârzâiere de cinci secole: întotdeauna apare în spatele acestor denunțuri pretenția unei despăgubiri pentru daunele suferite, indiferent dacă acestea au lezat demnitatea/onorabilitatea, sau dacă a fost vorba de expoliere… sau de lipsa preservativelor.
Dacă n-ar fi fost așa – căci așa este în marea majoritate a cazurilor –, singura explicație posibilă ar fi demența colectivă. Or, cum nu e cazul, nu există nicio explicație acceptabilă.
În schimb, dacă reclamațiile sunt înțelese ca o încercare grosieră de a scoate un profit din lucruri cufundate în puțul vremurilor trecute, ele încep să aibă logica lor; meschină, dar, totuși, logică. Este ceea ce sugerează faptul că e reclamat câte un om înstărit pentru niște servicii sexuale (posibil prestate prin siluire) acum mult timp. Sau faptul că, de pildă, e reclamată Germania de azi pentru abuzurile soldaților Wehrmacht-ului sau SS-știlor hitleriști, în timp ce nimeni nu-i reclamă pe mongoli – săraci între săraci – pentru daunele și prejudiciile cauzate de năvălirile lui Ghinghishan.
Ceea ce este aberant și ridicol la această amintire istorico-revendicativă a națiunilor, sau sexuală a frumoșilor sau frumoaselor de odinioară, este selectivitatea lor. Persoanele ipotetic abuzate își amintesc doar de împreunările cu cei bogați și uită de cei săraci. Căci este greu de crezut că toți săracii au fost caști și pudibunzi de-a lungul timpurilor.

Iar statele care se grăbesc să revendice pierderi suferite în trecutul relativ recent sau foarte îndepărtat cauzate de țări care acum sunt bogate și industrializate și uită de jafurile hunilor, berberilor, almoravizilor, macedonenilor, atenienilor și spartanilor – pentru a menționa numai acele jafuri care figurează în orice tratat elementar de Istorie – par să comită aceeași discriminare: au păcătuit odinioară doar cei care acum au bani. Mulți bani, atât de mulți încât pot despăgubi zdravăn, desigur…
Căci, nu-i așa, avea multă dreptate poetul Ramon de Campoamor când spunea într-una dintre „humoradele” sale că „…atunci când scad onoarea și respectul, lupta vieții e pentru aur…”

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MASOQUISMO HISTÓRICO

La mitología griega enseña que un camino seguro para ser feliz es perder la memoria (¡pero después de morir!). Es algo que el hombre moderno no solo ha olvidado, sino que está haciendo todo lo contrario y con fruición.
Tanto a título personal como colectivo, nos emperramos y regocijamos con los fracasos y las humillaciones sufridas. Los rencores por desaires amorosos o fracasos profesionales y empresariales, así como las derrotas nacionales se mantienen vivos; todos estos reveses y humillaciones se cultivan, miman y conmemoran como si nuestra vida entera estuviera férreamente regida por el masoquismo; por el gozo de sufrir o recordar los sufrimientos.
Naturalmente, este amoroso mirar atrás hacia lo peor que nos ha pasado se ejercita personal y nacionalmente en grados distintos, pero es una práctica general con pocas excepciones. Con pocas excepciones y ninguna explicación razonable. Celebrar el vigésimo aniversario del atentado contra las torres gemelas de Nueva York – por ejemplo – no tiene para los norteamericanos más aspecto positivo que el del gozo de sufrir… ¡a menos que se sea un terrorista musulmán sanguinario! Pero lo conmemoran por todo lo alto los estadounidenses y todo Occidente, como si aquella hazaña de Alqaeda hubiera sido un logro cultural o heroico parejo a la revolución industrial, el Renacimiento o el descubrimiento de la ley de la gravitación universal, hecho por Isaac Newton en el siglo XVII.

Y si es extremadamente difícil buscarle una explicación a esa memoria masoquista, el fenómeno de las reclamaciones por perjuicios sexuales más que pretéritas sí que parece tener una motivación clara: los beneficios pecuniarios eventuales. Así, el que una presunta víctima del “me too” se duela de una presunta violación con 20 años de retraso, suena – apesta – a factura. Algo parecido sucede cuando una nación reclama agravios coloniales con cinco siglos de retraso: siempre asoma tras estas denuncias la pretensión de una indemnización por los perjuicios sufridos, hayan sido estos de dignidad / honorabilidad, de expolio o de… falta de preservativos.
Porque si no fuera así – qué sí que es así en la inmensa mayoría de los casos –, la única explicación posible sería la demencia colectiva. Y como ésta aún no se da, no es ninguna explicación aceptable.
En cambio, si se quieren entender las reclamaciones como un burdo intento de sacar tajada de hechos sumidos en el pozo de los tiempos pasados, empiezan a tener su lógica; mezquina, pero lógica. Eso es lo que sugiere el hecho de que se le reclamen a un adinerado famoso los servicios sexuales (presuntamente prestados a la brava) tiempo ha. O que se le reclame, por ejemplo, a la rica Alemania de hoy en día los desmanes de los soldados de la Wehrmacht o las SS hitlerianas, mientras que nadie les reclama a los mongoles – pobres entre los pobres – daños y perjuicios por las correrías de Gengis Khan.
Lo aberrante y ridículo, de esta memoria histórico-reivindicativa de las naciones, o sexual de los guapos y guapas de tiempo ha, es su selectividad. Las personas hipotéticamente abusadas solo recuerdan las fornicaciones de los ricos y olvidan las de los pobres. Porque cuesta creer que todos los pobres hayan sido castos y pudibundos a lo largo de los tiempos.

Y los Estados que se aprestan a reivindicar pérdidas causadas en el pasado relativamente reciente o innegablemente lejano por naciones actualmente ricas e industriales y se desentienden de los pillajes de hunos, beréberes, almorávides, macedonios, atenienses y espartanos – para citar solo los pillajes que figuran en cualquier tratado elemental de Historia – parecen caer en la misma discriminación: solo pecaron siglos ha los que hoy tienen dinero. Mucho dinero, tanto como para indemnizar a raudales, claro…
Con lo que uno acaba dándole la razón al poeta Campoamor cuando decía en una de sus “humoradas” que “…en mengua del honor y del decoro, la lucha por la vida es por el oro…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.