CEVA SE ÎNTÂMPLĂ LA BEIJING Washington, Diana Negre

Evoluția vertiginoasă în care a intrat politica internațională pe la sfârșitul secolului al XX-lea a avut și continuă să aibă „gaura sa neagră” în China. Acolo, dinamica socială, economică și politică este foarte mare, poate mai mare decât în restul lumii, însă este cea mai puțin transparentă dintre toate. Iar Washingtonul, continuă eforturile pentru a încerca să o înțeleagă.
Situația este așa, deoarece conducătorii chinezi nu au niciun interes ca restul lumii să-i înțeleagă. China din zilele noastre este comunistă și în curs de industrializare, însă mentalitatea ei continuă să fie cea dintotdeauna: cea a „Imperiului din centru”, iar prin centru se înțelege (în China) centrul lumii. Astfel că, dacă cineva vrea să-i înțeleagă, să facă eforturi… deoarece, în China, nimeni nu se străduiește să poată fi înțeles și previzibil.
Desigur, până acum a existat și un motiv politic pentru această inhibare, deoarece China comunistă s-a născut cu conștiința slăbiciunii sale militare și a vulnerabilității sale economice. Spre deosebire de SUA de după cel de-al doilea Război Mondial, a căror hegemonie era de netăgăduit, recent-creata Republică Populară avea prudența ca normă a politicii internaționale.

Această grijă inițială explică de ce Beijingul nu a încheiat niciun pact militar (cu excepția celui semnat cu Coreea de Nord). Fără alianțe care ar fi putut irita sau îngrijora oricât de „defensive” s-ar fi pretins, nu exista riscul de a stârni contra-alianțe care să îngreuneze dezvoltarea chinezilor. A fost o politică exact invers decât cea a SUA, care au dezvoltat o rețea de tratate și pacte de-a lungul și de-a latul globului pământesc.
Aceasta a fost norma după care s-a condus politica militară și externă chineză. Însă, azi, Republica Populară este cea de a doua putere economică din lume, iar interesele sale dispun de un sprijin militar foarte respectabil. Sau foarte îngrijorător, dacă e privit dinspre Washington, însă și dinspre Tokio, Canberra, Seul sau Londra. Casa Albă desfășoară în Pacificul Occidental o rețea de alianțe militare pe care Beijingul nu o vede – și nici nu poate să o vadă – ca pe niște simple pacte defensive.
Prin urmare, actualul guvern începe să-și schimbe politica externă. Tradiționalele rele relații cu Moscova evoluează foarte pozitiv, iar punctele comune cu Teheranul se îmbunătățesc atât de mult și de repede, încât depășesc cu mult faza empatiei cu inamicul inamicului nostru.
Militari și diplomați americani cred că Beijingul evoluează și că tradiționala izolare a „Imperiului din centru” poate deriva, în viitorul apropiat, într-o politică de alianțe militare foarte asemănătoare cu cea pe care o practică Washingtonul de șapte decenii încoace.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ALGO PASA EN PEKÍN Washington, Diana Negre

La vertiginosa evolución en que ha entrado la política internacional desde finales del siglo XX ha tenido y tiene su “agujero negro” en China. Allá la dinámica social, económica y política es tan grande o más que en el resto del mundo, pero es la menos transparente de todas. Y desde Washington continúan los esfuerzos por intentar entenderlas.
Esto es así porque, en parte, los dirigentes chinos no tienen el más mínimo interés en que el resto del mundo les entienda. La China de hoy es comunista y en vías de industrialización, pero su mentalidad sigue siendo la de siempre: la del “imperio del centro” y por centro se entiende (en China) el centro del mundo. Así que, si alguien quiere entenderlos, que se esfuerce… porque, desde China, no se toman ninguna molestia para ser comprensibles y previsibles.
Naturalmente, hasta ahora hubo también un motivo político para esa inhibición, porque la China comunista nació con la conciencia de su debilidad militar y su vulnerabilidad económica. A diferencia de los EEUU de la segunda postguerra mundial, cuya hegemonía era innegable, la recién creada República Popular tenía la prudencia como norma de política internacional.
Esa cautela inicial explica que Pekín no haya concluido ningún pacto militar (excepto con Corea del Norte). Sin alianzas que pudieran irritar o inquietar por muy “defensivas” que se tildaran, no había riesgo de provocar contra-alianzas que dificultaran el desarrollo chino. Ha sido una política antagónica a la de los EE.UU., que extienden una red de tratados y pactos a lo largo y ancho del Globo.
Esta ha sido la norma de la política militar y exterior china. Pero hoy la República Popular es ya la segunda potencia económica del mundo y sus intereses tienen un respaldo militar muy respetable. O muy inquietante, si se mira desde Washington, pero seguramente también desde Tokio, Canberra, Seúl o Londres. Y la Casa Blanca está desplegando en el Pacífico Occidental una red de alianzas militares que Pekín no ve – ni puede ver – como meros pactos defensivos.

Consecuentemente, el actual Gobierno chino está empezando a cambiar su política exterior. Las tradicionalmente malas relaciones con Moscú están evolucionando muy positivamente y las coincidencias con Teherán mejoran tanto y tan deprisa que sobrepasan de largo la fase de las empatías con el enemigo de nuestro enemigo.
Militares y diplomáticos estadounidenses creen que Pekín está evolucionando y que el tradicional aislamiento del “Imperio del centro” puede derivar, en un futuro próximo, en una política de alianzas militares muy similar a la que viene practicando Washington desde hace siete decenios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.