CHILE: DE LA O EXTREMĂ LA ALTA

José Antonio Kast

Favoritul din sondajele de opinie pentru alegerile prezidențiale de săptămâna trecută din Chile era José Antonio Kast, un avocat de 55 de ani, fost deputat și chilian din prima generație, căci este fiul unor imigranți germani. Kast a câștigat alegerile cu 27,95%din voturi.
Însă, această victorie nu-i asigură deloc președinția, care se va hotărî în cel de al doilea tur, când Kast se va înfrunta cu Gabriel Boric, de 35 de ani, situat pe cel de al doilea loc cu 25,71% din sufragii. De la președintele Salvador Allende încoace, în Chile, politica se face, pe zi ce trece, cu tot mai multă pasiune și tot mai puțină rațiune. Iar în acest context, nu se poate prevedea nimic. Lumea nu mai votează ceea ce crede că ar fi cel mai covenabil, ci votează împotriva a ceea ce urăște cel mai mult. În acest viitor balotaj, alegerea nu va fi atât între ultraconservatorul Kast și ultrastângistul Boric,ci între o opțiune nemăsurată și alta la fel de scăpată de sub control, însă de semn diametral opus.

Gabriel Boric

La prima vedere, surprinde mult faptul că tocmai țara care este în mod tradițional cea mai stabilă și omogenă din America de Sud a ajuns să-și piardă seninătatea și bunul simț politic. Situația este cu atât mai dificilă, cu cât starea economică este mult mai bună în Chile, decât în cea mai mare parte a țărilor din subcontinent.
Poate explicația se află într-un flagel mortal și aproape invizibil al politicii chiliene din ultimele două secole, până la venirea lui Allende la putere. Căci, stabilitatea – atât de admirată – a acestei țări era, în realitate, o captivitate: puterea – și odată cu ea, întreaga adevărată viață politică a țării – se afla în mâinile câtorva familii.
Această situație a explodat odată cu repudierea instinctivă de către popor a partidelor și a figurilor importante „din totdeauna”. Până atunci, fenomenul chilian a urmat șablonul clasic, însă, într-o versiune mai temperată în prima sa fază; din centrismul imobil, anchilozat, din trecut, s-a trecut la o opțiune extremă, la comunism.
Această fază a fost efemeră (lovitura de stat dată de Pinochet i-a pus capăt) și i-a lăsat locul unei spirale iraționale. Nu mai contau nici ideile și nici sistemele, ci adeziunea viscerală la o persoană. Sau, și mai clar: a dominat respingerea unor persoane și a unor amintiri care, de multe ori – de cele mai multe ori – nu aveau nimic cu adevăratele probleme ale țării.

Acum, cu cât mai radical, intransigent și maximalist este programul oferit, cu atât atrage mai mult. Cu cât e mai feroce candidatul și viitorul pe care îl promite, cu atât este mai mare numărul celor care îl urmează. Așa se explică faptul că nimeni din zona dreptei nu s-a simțit deranjat de Kast, atunci când acesta a creat un partid („Partidul Republican”) pentru a se promova pe el însuși. Și nici în zona stângii nimeni nu e îngrijorat că tânărul Boric refuză să primească un titlu universitar pentru că nu vrea să semene cu Kast – jurist ca el -, sau pentru că și-a denumit gruparea „front amplu” ca să i se vadă marxismul, fără a fi nevoit să se proclame comunist.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CHILE: DE UN EXTREMO A OTRO

José Antonio Kast

El favorito de las encuestas para las presidenciales celebradas la semana pasada en Chile era José Antonio Kast, abogado de 55 años, exdiputado y chileno de primera generación, ya que es hijo de inmigrantes alemanes. Y Kast ganó los comicios con el 27,95%.
Pero esta victoria no le asegura ni muchísimo menos la presidencia, que se decidirá en una segunda vuelta en la que competirán Kast y Gabriel Boric, de 35 años, segundo candidato más votado (25,71%). Porque desde la llegada de Salvador Allende a la presidencia del país, en Chile, la política se hace cada día con más pasión y menos razón. Y en este contexto es imposible prever nada. La gente ha dejado de votar lo que cree más conveniente para votar contra lo que más odia. En este próximo desempate la elección no será tanto entre el ultra conservador Kast y el ultra izquierdista, Boric, sino entre una opción desmedida y otra igualmente desbocada, pero de signo diametralmente opuesta.
A primera vista, sorprende mucho que la nación tradicionalmente más estable y homogénea de Sudamérica haya llegado a perder la serenidad y el sentido común político. La situación es tanto más difícil de entender por cuanto la situación económica es mucho mejor en Chile que en la mayor parte de las naciones del subcontinente.

Gabriel Boric

Quizá le explicación radique en una lacra mortal y casi invisible de la política chilena de los dos últimos siglos, hasta la aparición de Allende. Y es que la tan admirada estabilidad del país era en realidad una cautividad: el poder – y con él, toda la auténtica vida política del país – era la posesión exclusiva de un puñado de familias.
Esta situación acabó por reventar con el repudio instintivo del pueblo contra los partidos y los prohombres “de siempre”. Hasta aquí el fenómeno chileno siguió el patrón clásico, pero en versión morigerada en su primera fase; del centrismo inmóvil, anquilosado, del pasado se pasó a una opción extrema, el comunismo.
Esta fase fue efímera (el golpe de Estado de Pinochet acabó con ella) y dio paso a una espiral de irracionalidad. Ya no contaban las ideas ni los sistemas, sino la adhesión visceral a una persona. O dicho con más claridad : dominó el repudio a unas personas y unos recuerdos que muchas veces – la mayor parte de las veces – nada tenían que ver con los auténticos problemas del país.

Ahora, cuanto más radical, intransigente y maximalista sea el programa ofrecido, mayor es la adhesión. Cuanto más feroz sea el candidato y el futuro que promete, mayor es el número de seguidores. Esto explicaría que a nadie en la derecha le haya molestado que Kast fundase un partido (“Partido Republicano”) para promocionarse a sí mismo. Y explicaría así mismo que a nadie en la izquierda le inquiete que el joven jurista Boric se niegue a recibir un título universitario más que nada para no parecerse a Kast – tan jurista como él -, o que bautice a su agrupación “frente amplio” para que se le note el marxismo, sin tener que proclamarse comunista.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.