REVOLUȚIA SĂ TRĂIASCĂ!

Dacă trecem în revistă cei mai importanți pași ai politicii, ajungem la concluzia tristă și inevitabilă că Istoria nu încetează să păcălească omenirea.
Chiar acum, în Cornul Africii, un laureat al premiului Nobel pentru Pace – președintele Etiopiei – conduce un război civil. Iar în Sudan, o răscoală inventează destituirea președintelui constituțional al țării pentru a-l pune în locul său pe altul.
Căci, ceea ce oamenii au crezut că au obținut cu mari sacrificii (masacre, opresiuni, invazii, treceri prin foc și sabie etc.) a sfârșit, de cele mai multe ori, prin a restaura ceva și mai rău decât ceea ce fusese înlăturat prin forță oarbă. Pentru a ne reîmprospăta memoria, iată câteva exemple de convulsii sociale mai cunoscute.
Este cazul celor patru revoluții importante ale lumii albe: cea a lui Julius Cesar, Revoluția Franceză, revoluția din Statele Unite ale Americii și revoluția bolșevică de la începutul secolului trecut. Toate patru au fost făcute pe altarul libertății și dreptății și toate patru au dus la instaurarea unor imperii, făcând arșice ambele valori morale.
Cezar nu numai că a pus capăt republicii – pe care spunea că o salvează – și a instaurat un imperiu (de fapt, primul împărat a fost August, căci Cezar a fost asasinat), dar Napoleon a repetat aceeași piesă, punându-i sceptru, coroană și milioane de morți revoluției, despre care credea că va pune capăt monarhiei și opresiunii. Ca să rămână foarte clar că revoluția se făcea pentru fraternitate, egalitate și libertate, distrugerea războinică și atotputernicia franceză s-a întins peste toată Europa. Trăiască revoluția și imperiile ei!

În apărarea împăratului corsican trebuie să spunem că el nici nu s-a gândit și nici nu a promovat revoluția, ci pur și simplu a pus stăpânire pe ea. Pe ea, pe imensa bogăție și pe enormul potențial uman pe care le-a acumulat Franța cea monarhică. Aceasta a fost principala rațiune a succeselor și a războaielor sale.
Cel de al treilea exemplu – cel al SUA – este cel care a rămas cel mai aproape de idealismul primar. Și a fost singura dintre cele patru revoluții care nu a dus la o dictatură personală.
Însă cele 13 colonii americane care s-au răsculat împotriva imperiului britanic pe altarul libertății și al dreptății au sfârșit prin a fi cel mai mare imperiu din istorie, impunând lumii interesele lor, modul lor de viață, limba lor (moștenită de la englezi) și războaiele lor – de la războiul Coreei, până la cel din Afganistan – pentru cea mai imperială dintre rațiuni: pentru simplul fapt că puteau ca nimeni altcineva. Și, în consecință, SUA au apărat libertatea și dreptatea în lungul și în latul lumii… libertatea și dreptatea Statelor Unite ale Americii. Trăiască revoluția și imperiile ei!
Revoluția bolșevică a fost făcută oficial pentru a pune capăt despotismului țarilor. Și desigur, pentru a înlătura privilegiile sociale și teroarea polițienească. Egalitate, libertate și fraternitate în stil rusesc, în varianta lui Stalin. Și la fel ca în cele trei cazuri anterioare, sângerânda naștere revoluționară a dus la o situație copiată de la regimul anterior, însă în „do major”.

Căci, cu ajutorul lui Stalin, teroarea s-a perfecționat în URSS; represiunea politică a fost mai sângeroasă și mai obsesivă decât cea a lui Ivan cel Groaznic; guvernarea a fost și mai dictatorială decât Hoarda de Aur moștenită de la Ginghis Han; iar privilegiile abuzive ale aristocrației țariste au fost moștenite și sporite de birocrația de partid. Puterii nemăsurate a țarilor i-a urmat puterea nelimitată (în interiorul URSS-ului) a lui Iosif Stalin. Fără sceptru și fără coroană, deoarece nu putea fi țar: a fost doar secretar general. Însă, a avut mai multă putere decât toți țarii la un loc.
Înnecate în cea mai absolută uitare – politic corectă – principiile libertății și egalității i-au lăsat noului regim doar fraternitatea, pentru a salva ceva din idealismul revoluționar. Această fraternitate a fost cultivată și dezvoltată în secolul XX în cea mai cruntă manieră posibilă: cu tancuri, trupe și intoleranță absolută. Adică, la fel ca imperiile coloniale din cele cinci secole anterioare. Trăiască revoluția și imperiile ei!

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¡VIVA LA REVOLUCIÓN!

Si uno repasa los presuntos pasos trascendentes de la política llega a la triste y forzosa conclusión de que la Historia no para de burlarse de la humanidad.
Ahora mismo, en el Cuerno de África, todo un Premio Nobel de la Paz – el presidente etíope – acaudilla una guerra civil. Y en el Sudan, una asonada se inventa la destitución de quita y pon del presidente constitucional del país.
Y es que lo que los hombres creían lograr con grandes sacrificios (matanzas, opresiones, invasiones, conversiones a fuego y espada, etc.) acabaron la mayoría de las veces restaurando – pero aumentadas – las situaciones cambiadas a la brava y a la ciega. Y para refrescar la memoria, ahí van unos cuantos ejemplos de las convulsiones sociales más conocidas.
Es el caso de las cuatro revoluciones mayúsculas del mundo blanco: la de Julio César, la Revolución Francesa, la de los Estados Unidos de América y la bolchevique, de principios del siglo pasado. Las cuatro se hicieron en aras de la libertad y la justicia y las cuatro desembocaron en sendos imperios y haciendo mangas y capirotes a ambos valores morales.
Porque no sólo acabó César con la república – que decía que quería salvar – para dar paso a un imperio (aunque el primer emperador fuera Augusto por el asesinato de César), sino que Napoleón repitió la jugada, poniéndole cetro, corona y millones de muertos a la revolución que creía acabar con la monarquía y la opresión. Para que constase bien claro que la revolución se hacía por la fraternidad, igualdad y libertad, la destrucción bélica y la prepotencia gala se extendió a toda Europa. ¡Viva la revolución y sus imperios!

En defensa del emperador corso hay que decir que él no ideó ni promovió la revolución, sino que simplemente se apoderó de ella. De ella y de la inmensa fortuna y potencial humano que había acumulado la Francia monárquica. Esta fue la razón principal de sus éxitos y sus guerras.
El tercer ejemplo – el de los EE.UU. – es el que se quedó más cerca del idealismo primigenio. Ha sido la única de estas cuatro revoluciones que no desembocó en una dictadura personal.
Pero las 13 colonias americanas que se rebelaron contra el imperio británico en aras de la libertad y la justicia acabaron siendo el mayor imperio de la Historia, imponiendo al mundo sus intereses, su forma de vida, su idioma (herencia británica) y sus guerras – desde la de Corea hasta la del Afganistán – por la más imperial de las razones: porque podían más que nadie. Consecuentemente, los EE.UU. han defendido la libertad y la justicia a lo largo y ancho del Mundo… siempre que fueran la libertad y la justicia de los Estados Unidos de América. ¡Viva la revolución y sus imperios!

La revolución bolchevique se hizo oficialmente para acabar con la forma despótica de gobernar de los zares. Y, ¡no faltaría más!, para acabar con los privilegios sociales y el imperio del terror policial. Igualdad, libertad y fraternidad a la rusa, versión Stalin. Y al igual que en los tres casos anteriores, el sangriento parto revolucionario desembocó en una situación calcada del régimen anterior, pero en “do mayor”.
Porque, de la mano de Stalin, el terror se perfeccionó en la URSS; la represión política fue más sangrienta y obsesiva que la de Iván el Terrible; el Gobierno, más dictatorial que el de la Horda de Oro, heredera de Gengis Khan; y los privilegios abusivos de la aristocracia zarista los heredó y amplió la burocracia del partido. Y al poder desmedido de los zares le sucedió el poder ilimitado (dentro de la URSS) del José Stalin. Sin cetro ni corona, porque no podía ser zar, fue tan solo secretario general. Pero con más poder que todos los que le precedieron en la cúspide del poder.
Hundidos en el más absoluto de los olvidos – el políticamente correcto –, la libertad y la igualdad, al nuevo régimen le quedaba la fraternidad para salvar siquiera algo del idealismo revolucionario. Y lo cultivaron y desarrollaron en el siglo XX de la más cainita de las maneras: con tanques, tropas e intolerancia absoluta. Es decir, como los imperios coloniales de los cinco siglos anteriores. ¡Viva la revolución y sus imperios!

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.