NICI RĂZBOI, NICI PACE Washington, Diana Negre

Marea tensiune cauzată de concentrarea a 175.000 de militari ruși la frontiera cu Ucraina poate duce la o mare criză, însă cu greu la un mare război.
Nu pentru că nu s-ar dori, ci deoarece, în ziua de azi, nu se poate. Mai ales pentru că nu poate Rusia. Iar SUA nu vor; cred că arma lor cea mai de temut – potențialul economic – le este suficientă pentru a opri armata moscovită și visele de grandoare ale lui Putin.
Ca întotdeauna în politică, în această criză contează cel mai puțin drepturile și rațiunile; hotărâtoare sunt puterile și interesele. Acestea din urmă sunt evidente: Rusia vrea să revină la privilegiile ei de mare putere – așa cum a fost pe vremea țarilor și a URSS-ului – și să mențină „status quo”-ul militar-teritorial de la sfârșitul secolului trecut, când jumătate de Europă era dominată de URSS.

Din rațiuni de hegemonie, SUA vor să mențină „status quo”-ul actual, în care Federația Rusă să continue să fie mare…, însă mult mai puțin mare. Și mai ales, pentru Washington este esențial să mențină expansiunea teritorială a NATO-ului, o expansiune care reduce enorm eventualul pericol militar rusesc.
Sunt interese antagonice care lasă foarte puțină marjă pentru negocieri. Însă, nici pentru confruntare nu există marjă de manevră. Putin știe că un succes militar fulminant – cucerirea și ocuparea Ucrainei – ar fi posibil, dar într-un război împotriva NATO ar avea cele mai rele atuuri, din cauza inferiorității industriale și economice a Rusiei, fără să mai ținem cont de războiul de gherilă pe care l-ar duce patrioții ucraineni.
Atunci, ce este cu toată această desfășurare de trupe și arme la frontiera ruso-ucraineană?
Ar putea fi o încercare ieftină de șantaj. Este o schemă în care, pe termen scurt, regimurile autoritare câștigă partida în fața guvernelor democratice, înfricoșate că și-ar pierde puterea, dacă electoratul e cuprins de teama războiului.

Această abordare i-a permis lui Hitler, în secolul trecut, să anexeze bună parte din Europa (Alsacia-Lorena, Boemia și Moravia, Silezia etc.) fără să tragă un foc de armă, iar lui Stalin i-a permis să supună o jumătate de Europă, fără ca SUA și aliații lor să deplaseze un singur soldat. Însă…
Însă Hitler n-a socotit prea bine cât erau dispuse democrațiile să-i tolereze faptele și a declanșat cel de al Doilea Război Mondial, pe care l-a pierdut mult mai mult în finanțe, decât pe câmpul de luptă. Iar URSS-ul lui Stalin, cu mai multă precauție și cu un spionaj mai bun decât cel al Germaniei naziste, n-a declanșat niciun război, însă s-a ruinat într-o cursă a înarmărilor, cursă care îi era vitală pentru a face plauzibile amenințările la adresa păcii mondiale.
Putin face acum același joc ca Hitler și Stalin, însă cu mult mai multă prudență și în cunoștință de cauză. Aceasta, în principiu, ar fi o garanție pentru menținerea păcii, căci nimeni nu poate fi sigur că se joacă cu focul și nu provoacă un incendiu dintr-un accident – sau în politica internațională – din cauza naționalismelor scăpate de sub control.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NO GUERRA Y NO PAZ Washington, Diana Negre

La gran tensión generada por la concentración de 175.000 soldados rusos en la frontera con Ucrania puede derivar en una gran crisis, pero difícilmente en una gran guerra.
Y no tanto porque no se quiera, sino porque, hoy por hoy, no se puede. Sobre todo, porque Rusia no puede. Y los Estados Unidos, porque aún no quieren; creen que su arma más temible – el potencial económico – les basta para contener al Ejército moscovita y los sueños de grandeza de Putin.
Como casi siempre en política, lo de menos en esta crisis son los derechos y las razones; lo decisivo son los poderes y los intereses. Estos últimos son evidentes: Rusia quiere volver por sus fueros de gran potencia – como lo fueron la zarista y la URSS – y mantener el “status quo” militar-territorial de finales del siglo pasado, cuando media Europa estaba dominada por la URSS.

Por razones hegemónicas, los EE.UU. quieren mantener el “status quo” actual en el que la Federación Rusa sigue siendo grande…, pero muchísimo menos. Y, sobre todo, para Washington es fundamental mantener la expansión territorial de la OTAN, una expansión que reduce grandemente la eventual peligrosidad militar rusa.
Son intereses antagónicos que dejan muy poco margen para la negociación. Pero para la confrontación tampoco hay mucho campo de maniobra. Putin sabe que un éxito militar fulminante – la conquista y ocupación de Ucrania – está a su alcance, pero que en una guerra contra la OTAN tiene las peores bazas por la inferioridad industrial y económica, sin contar con la guerra de guerrillas que plantearían los patriotas ucranianos.
Entonces, ¿a qué viene ese despliegue armado en la frontera ruso-ucraniana?
Podría ser un intento de chantaje de bajo coste. Es una jugada en la que, a la corta, los regímenes autoritarios les ganan la partida a los Gobiernos democráticos, atemorizados por la pérdida del poder si el electorado es presa del miedo a la guerra.
Este planteamiento le permitió a Hitler en el siglo pasado anexionarse buena parte de Europa (Alsacia Lorena, Bohemia y Moravia, Silesia, etc.) sin pegar un tiro y le permitió a Stalin sojuzgar media Europa sin que los EE.UU. y sus aliados movieran un solo soldado. Pero…

Pero Hitler calculó mal las tragaderas de las democracias y desencadenó la II Guerra Mundial que perdió en las finanzas mucho más que en los campos de batalla. Y la URSS de Stalin, más cauta y con mejor espionaje que la Alemania nazi, no provocó ninguna guerra, pero se arruinó en una carrera armamentista, carrera que le era imprescindible para hacer plausibles sus amenazas a la paz mundial.
Putin está haciendo ahora el mismo juego que Hitler y Stalin, pero con muchísima más prudencia y conocimiento de causa. Lo que en principio sería una garantía para el mantenimiento de la paz, si no fuera porque no hay nadie que juegue con fuego y esté seguro de no provocar un incendio por accidente o – en la política internacional – por nacionalismos desbocados.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.