E MULT MAI BINE ÎN FOTOLIU, DECÂT ÎN TRANȘEE

Dubla criză postsovietică – Belarrus și confruntarea ruso-ucraineană – evidențiază cea mai surprinzătoare slăbiciune a lumii atlantice: cu toate că este de departe cea mai mare forță militară din lume, se ferește de război mai mult decât oricine.
De fapt, această atitudine nu este de acum. Încă în anii cei mai tensionați ai „războiului rece”, Republica Federală Germania (RFG) prefera să-și rezolve divergențele politice internaționale plătind bani. Căci, îmbogățită prin „miracolul german”, țara era convinsă că, plătind, era mai în câștig, decât luptând. Desigur că, în contextul acelei epoci, RFG se simțea foarte sigură sub scutul militar al SUA și al NATO.
Acum, însă, este tenacitatea SUA și a aliaților lor de a evita războaiele întotdeauna atunci când pierderea păcii cu orice preț nu e catastrofală… pentru țară și pentru realegerea administrației care se află în tură. Conflictele armate cu Statul Islamic au fost, de fapt, ultimul război american (cel din Afganistan s-a terminat mai târziu decât cel cu Statul Islamic, însă începuse mult mai înainte). Deja în Orientul Apropiat, precum și în Magreb (unde interesele europene sunt foarte mari) lumea atlantică și-a tot înlocuit trupele cu efective de mercenari, care primeau numele de „forțe aliate locale”.

Această politică militară a țărilor atlantice are două componente de bază. Una este contabilitatea, iar cealaltă, slăbiciunea psihologică. Componenta contabilității este evidentă: prezența militară costă mult. E un preț care debordează în caz de conflagrație și se poate menține numai acolo unde consecințele politice ale unei retrageri ar fi mult superioare rămânerii pe loc.
O asemenea postură nu numai că e logică, în principiu, dar, cu tehnologia actuală, este, de asemenea, reversibilă, în cazul în care ar trebui redeschise fronturile. Deocamdată, Washingtonului i-au ieșit numerele în Orientul Apropiat și în Afganistan; și se pare că va avea un bilanț pozitiv și în cazul Republicii Iran.
Ce pare a fi alarmant este slăbiciunea psihologică atât a SUA, cât și a aliaților lor. Căci forța nu servește la nimic, dacă nu există dispoziția de a o folosi și de a acepta suferința în luptă. Prin anii cincizeci ai „războiului rece”, au existat două episoade de vârf: războiul din Coreea și cel din Vietnam. Au fost conflicte sângeroase, pline de cruzime și extenuante psihologic, din cauza duratei lor.
În războiul din Coreea, opinia publică din țările beligerante a fost solidară cu militarii și guvernele ei; a acceptat și a suportat sacrificiile și suferințele. Occidentul nu a câștigat acel război, dar nici nu a permis ca lumea comunistă să facă ce vroia. Însă, în Vietnam, unde practic poziția occidentală o apărau doar SUA, tineretul de aur format din copiii lui tăticu a respins conflictul. Nimeni nu a vrut să se ducă să moară pentru o chestiune de principii și hegemonii, pe care nu o înțelegea. În plus, viața acasă era atât de molcucă…

Mulți militari americani au spus, atunci, că Washingtonul a pierdut mai întâi acasă războiul din Vietnam. Era un punct de vedere parțial, însă se pare că la Casa Albă și l-au însușit, căci americanii au devenit tot mai zgârciți în a-și trimite trupele la războaiele izbucnite de atunci încoace.
Și-au însușit atât de mult această frică că „vor pierde războiul mai întâi acasă”, încât, acum, războiul din Afganistan, care a început ca o cruciadă americană împotriva terorismului islamic, s-a terminat căznit, fără onoare și fără amintiri. Cruciada împotriva terorismului a fost uitată, deoarece teroarea nu se simțea și acasă. De aceea, a suferi și a muri în munții afgani îi speriau pe copiii lui tăticu și, mai ales, scădeau voturile vertiginos. Iar acest lucru doare foarte tare în fotoliile prezidențiale.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MEJOR LA POLTRONA QUE LA TRINCHERA

La doble crisis postsoviética – Bielorrusia y la confrontación ruso-ucraniana – está evidenciado la más sorprendente debilidad del mundo atlántico: pese a ser de largo la mayor fuerza militar del mundo, rehuye la guerra más que nadie.
En realidad, esta actitud no es de ahora. Ya en los años más tensos de la “guerra fría”, la República Federal Alemania (RFA) resolvía preferentemente sus desavenencias políticas internacionales echando mano de la chequera. Porque, enriquecido con el “milagro alemán”, el país estaba seguro de conseguir mucho más pagando que luchando. Claro que, en el contexto de la época, la RFA se sentía muy segura bajo el escudo militar de los EE.UU. y la OTAN.
Lo que sí es de ahora es el empeño de los propios EE.UU. y sus aliados de rehuir las guerras siempre que las pérdidas de las paces a ultranza no fueran catastróficas… para el país y la reelección del Gobierno de turno. Los conflictos armados contra el Estado Islámico fueron prácticamente la última guerra estadounidense (la del Afganistán se acabó más tarde que la del Estado Islámico, pero había comenzado mucho antes). Y ya en el Oriente Próximo, al igual que en el Magreb (donde los intereses europeos son enormes) el mundo atlántico fue sustituyendo más y más a sus tropas por efectivos mercenarios que recibían el nombre de “fuerzas aliadas locales”.

Esta política militar de las naciones atlánticas tiene dos componentes básicos. Uno es la contabilidad y el otro, la endeblez psicológica. Lo de la contabilidad es evidente: la presencia militar tiene un alto coste. Un precio que se desborda en caso de conflagración y sólo se mantiene allá dónde las consecuencias políticas de una retirada serían muy superiores a los de la continuidad militar.
Tal postura no sólo es lógica en principio, sino que con la tecnología actual es también rápidamente reversible de resultar imprescindible reabrir frentes. Por ahora, a Washington le han cuadrado los números en el Oriente Próximo y en el Afganistán; y parece que también va a dar un balance positivo en el caso de la República del Irán.
Lo que sí parece alarmante es la endeblez psicológica tanto de los EE.UU. como de sus aliados. Porque la fuerza no sirve de nada si no se está dispuesto a usarla y a sufrir en los combates. En los años cincuenta la “guerra fría” tuvo dos episodios máximos: las guerras de Corea y la del Vietnam. Fueron conflictos sangrientos, crueles y psicológicamente extenuantes por su duración.
En la primera, la de Corea, la opinión pública de los países beligerantes fue solidaria con sus soldados y Gobiernos; acepto y aguantó los sacrificios y sufrimientos. Occidente no ganó esa guerra, pero no dejó tampoco que el mundo comunista se saliera con la suya. Pero en Vietnam, donde prácticamente la posición occidental la defendían tan solo los EE.UU., la juventud dorada de los hijos de papa repudió el conflicto. Nadie quería ir a morir por una cuestión de principios y hegemonías que no entendía. Además, la vida en casa era tan muelle…

Fueron muchos los militares estadounidenses de la época que dijeron que Washington perdió en casa la guerra del Vietnam. Era un punto de vista parcial, pero parece que en la Casa Blanca lo han hecho suyo y cada día son más cicateros con el envío de sus tropas a las guerras surgidas desde los 50.
Han hecho tan suyo ese miedo a “perder la guerra en casa” que ahora la guerra del Afganistán, que empezó como una cruzada estadounidense contra el terrorismo islámico, se acabó penosamente y sin honor ni memoria. Lo de la cruzada contra el terror se olvidó porque el terror ya no daba miedo en casa,pero eso de morir y sufrir en las montañas afganas espantaba a los hijos de papá y quitaba votantes a montón.Y eso sí que duele en las poltronas presidenciales.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.