GAMBIT PUTIN

Simulările războinice ale Rusiei la granița cu Ucraina par a fi un gambit de rege, deschiderea cea mai agresivă și riscantă din repertoriul șahiștilor.
Și par a fi deoarece această mișcare a rușilor este pe cât de riscantă, pe atât de logică. Logică, mai ales din punctul de vedere al Moscovei. Mai întâi, deoarece, de la revoluția bolșevică de la începutul secolului trecut, conducătorii ruși, tot timpul, au perceput Occidentul ca pe un inamic gata să le facă rău și aproape niciodată ca pe un posibil asociat. La această manie a persecuției se adaugă, acum, realitatea unei superiorități militare a Occidentului; o superioritate mai ales în capacitatea de a finanța un eventual război.
În al doilea rând, noua constelație mondială apărută la sfârșitul secolului XX în urma colapsului URSS este percepută aproape antagonic de la Moscova și în Occident. Pentru NATO, Rusia actuală este o putere tot atât de îngrijorătoare ca URSS, însă mult mai împuținată. În aceste condiții, Alianței Atlantice i se pare normal că poate – și că trebuie – să ocupe spațiul pe care mai înainte îl controla Pactul de la Varsovia. De aici, înstalațiile anti-rachetă amplasate de NATO în România și promisiunea de a primi în Alianță Georgia și Ucraina.

Această analiză e împărtășită de Kremlin, însă cu un element în plus: expansiunea teritorială a NATO spre răsărit o vede a fi coerentă cu raportul de forțe, însă cu certitudinea că expansiunea Alianței Atlantice este încă un pas în acțiunea de încolțire a Rusiei.
De aceea Putin cere insistent o reîntoarcere la „status quo”-ul logistic militar din anii 90, acceptând numai ca teritoriul de odinioară al Pactului de la Varsovia să fie, în prezent, pământul nimănui. Conducătorul rus crede că actuala dependență a Europei de gazele naturale rusești îl obligă să acționeze acum.
Până aici, abordarea Rusiei este coerentă. Însă, gambitul Putin poartă o incongruență și o enormă necunoscută. Inconguența este magnitudinea reală a mizei, dată fiind slăbiciunea financiară actuală a Federației Ruse. Iar necunoscuta este: ce marjă de manevră politică îi rămâne președintelui rus în cazul în care NATO nu-i oferă nici măcar un minim de concesii.
Și cu toate că Putin domină, fără îndoială, politica națională, Federația Rusă nu mai este statul polițienesc cum era URSS, unde opinia publică era neputincioasă. În ziua de azi, opinia publică din Rusia poate să pună capăt unui regim dacă criza sau decepția sunt, în cazul acesta, majore. Marea desfășurare propagandistică făcută de Putin când a cerut o „centură de siguranță” ar putea să-l oblige, în cazul unei respingeri occidentale, să întreprindă acțiuni militare cu care să se justifica față de supușii săi, însă cu consecințe imprevizibile.

Acest risc este cu atât mai mare, cu cât și pentru Alianța Atlantică marja de negociere este nesemnificativă. A lua în considerare niște pretenții prezentate ca un ultimatum ar reduce enorm credibilitatea NATO, și odată cu ea, fidelitatea aliaților din răsăritul Europei.
Oricum, la ora actuală, doar în cazul unor incidente imprevizibile, riscul de confruntare militară încă este minim. Căci Putin știe că nu va putea câștiga un eventual război și că NATO nu acceptă să piardă pacea actuală…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAMBITO PUTIN

Los amagos bélicos de Rusia en la frontera ucraniana parecen un gambito de rey, la apertura más agresiva y arriesgada del repertorio ajedrecístico.
Y lo parecen, porque el órdago ruso es tan arriesgado como lógico. Lógico, sobre todo desde el punto de vista moscovita. En primer lugar, porque desde la revolución bolchevique de principios del siglo pasado los dirigentes rusos han visto a occidente siempre como a un enemigo presto a perjudicarles y casi nunca como a un eventual socio. A esta obsesión persecutoria se suma ahora la evidencia de una superioridad militar occidental; una superioridad sobre todo de la capacidad de financiar una eventual guerra.
En segundo lugar, la nueva constelación mundial generada a finales del siglo XX por el colapso de la URSS se ve de forma casi antagónica desde Moscú y desde occidente. Para la OTAN, la Rusia actual es una potencia tan inquietante como la URSS, pero muchísimo menos poderosa. Y en estas condiciones, le parece evidente a la Alianza Atlántica que puede – casi debe – ocupar el espacio que había controlado anteriormente el Pacto de Varsovia. De ahí, los puestos antimisiles situados por la OTAN en Rumania y la promesa de integrar en la Alianza a Georgia y Ucrania.

Este análisis es compartido por el Kremlin, pero con un elemento más: la expansión territorial al Este de la OTAN la ve coherente con la correlación de fuerzas, pero dando por supuesto que la expansión de la Alianza Atlántica es un paso más hacia el arrinconamiento de Rusia.
De ahí que Putin apremie para volver al “status quo” logístico militar de los años 90, aceptando tan solo – por evidente – que el otrora territorio del Pacto de Varsovia sea ahora tierra de nadie. El dirigente ruso cree que la actual dependencia europea del gas natural ruso le obliga a actuar ahora.
Hasta aquí, el planteamiento ruso es coherente. Pero el gambito Putin conlleva una incongruencia y una enorme incógnita. La incongruencia es la magnitud real del envite, dada la debilidad financiera actual de la Federación Rusa. Y la incógnita es saber qué margen de maniobra política le queda al presidente ruso en el caso de que la OTAN no le haga un mínimo de concesiones.
Y es que, si bien Putin domina sin discusión la política nacional, la Federación Rusa no es el Estado-policía de la URSS, donde la opinión pública era impotente. Hoy en día la opinión pública rusa puede acabar con un régimen si la crisis o la decepción, en este caso, son mayúsculas. El gran despliegue propagandístico hecho por Putin en su reclamación del “cinturón de seguridad” podría obligarle, en caso de rechazo occidental, a emprender acciones militares que le justifiquen ante sus súbditos, pero de consecuencias imprevisibles.

Ese riesgo es tanto mayor cuanto que el margen de negociación es nimio también para la Alianza Atlántica. Atender ahora unas exigencias planteadas casi como un ultimátum mermaría grandemente la credibilidad de la OTAN, y con ella, la fidelidad de los aliados del este de Europa.
De todas formas, hoy por hoy y salvo incidentes imprevisibles, el riesgo de una confrontación militar es aún mínimo. Porque Putin sabe que no podría ganar esta eventual guerra y porque la OTAN no piensa ni por asomo en perder la paz actual…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.