UCRAINA, TENTAȚIA OTRĂVITĂ

La fel ca orice criză, și cea ucraineană actuală poate avea mai multe interpretări. Cea mai tentantă dintre ele este strădania Rusiei de a reveni printre primele puteri mondiale. Căci nu poate exista o Rusie mare și puternică, dacă-i lipsește Ucraina.
Însă, Ucraina, ca atâtea alte foste republici sovietice, și-a proclamat independența în 1991, atunci când s-a prăbușit URSS. Și nu numai că a devenit independentă pentru a se salva de falimentul bolșevic, dar a și prins gustul de a fi stăpână la ea acasă. Chiar și dacă se pare că o duce mai rău ca stat independent, decât o ducea ca republică în cadrul URSS.

Independența ucraineană este problema cea mai mică a președintelui rus, Vladimir Putin. Problema cea mai mare din ambiția sa naționalistă de a deveni din nou important și puternic ca în URSS-ul din timpul „războiului rece” este că actuala constelație mondială nu mai are nimic comun cu cea din secolul trecut. În ziua de azi, Rusia continuă să aibă o economie fragilă (trăiește mai mult din exporturile de materii prime, mai ales hidrocarburi), neîndestulătoare pentru un lung război de uzură, în timp ce Occidentul s-a îmbogățit și întărit enorm în ultimii 30 de ani.

Demografic, Rusia are acum cel mult o treime din populația URSS-ului (și, pentru a câștiga un război de uzură e nevoie de multe divizii), dar, între timp, arsenalele și structurile sale militare s-au modernizat. Cu toate acestea, rămân inferioare celor ale NATO și SUA. Armata rusă o poate învinge cu prisosință pe cea ucraineană. Însă aceasta nu înseamnă că ar putea învinge și gherilele, sau înnăbuși răscoalele poporului ocupat. Situația – în cazul în care Ucraina e ocupată – ar avea multe asemănări cu nefericita invazie a Afganistanului.
Lucrurile acestea le cunoaște Putin mai bine decât oricine și știe că le cunosc și conducătorii occidentali. Și atunci, de ce a lansat o „grozăvie în stil mare” – o a doua Yaltă – din care are mult de pierdut?
În mod sigur, pentru că Putin și consilierii săi cred că vor trece mulți ani până să mai apară o conjunctură politică internațională atât de favorabilă pentru un șantaj rusesc ca cea de acum.
Căci Occidentul este foarte departe de a avea gradul de mobilizare pe care îl au rușii la ora actuală, și acest lucru îi șubrezește destul de mult argumentele în fața pretențiilor Moscovei. Dar chiar și solidaritatea lumii capitaliste strălucește prin absență. Cu gura mică, toți jură că vor apăra Ucraina; dar, de adevărat, până acum a făcut-o doar Lituania. Curajul o onorează, însă, într-un eventual conflict armat, ar fi o entitate de-a dreptul neînsemnată.

La polul opus se află Germania, primul client european al gazelor rusești și una dintre cele mai importante armate (după cea a SUA) ale NATO, care a arătat cât de mare este solidaritatea sa cu Kiev-ul trimițându-i Ucrainei cinci mii de căști de război și niciun cartuș, obuz sau vreo armă. Dacă lumea nu s-ar juca acum cu focul, s-ar putea spune că guvernul german are un special – mai degrabă, macabru – simț al umorului.
Desfășurarea evenimentelor pare să-i dea dreptate Moscovei: acum este momentul pentru a cere. Și, cu o tehnică dovedită de secole de negustorii din bazaruri, Kremlinul cere totul – adică, reîntoarcerea la statutul militar și politic din cea de a doua jumătate a secolului XX -, ca să i se dea ceva.
De fapt, ceea ce vrea într-adevăr Putin este garanția că, mai devreme sau mai târziu, va putea să aibă Ucraina ca parte din Federația Rusă.
Dacă ar obține asta, dacă Washington-ul și aliații săi ar comite sinuciderea politică de a nu le pasa de destinul Ucrainei, atunci renașterea imperiului rus va fi început în 2022.
Și dacă pretențiile Kremlinului sunt respinse categoric de Occident?
Este greu de răspuns la o asemenea întrebare. Mai întâi, deoarece nimeni din Occident nu știe cu exactitate cât de solidă este puterea internă pe care o are Putin. Autocrațiile din țările fără tradiție democratice obișnuiesc să depășească fără prea multe necazuri înfrângerile diplomatice. Însă, lumea a asistat la năruirea URSS-ului, cu toată aparența sa monolitică. Iar, în al doilea rând, e greu de crezut că Putin nu a prevăzut un eventual refuz tăios când și-a avansat pretențiile. Prin urmare, trebuie că are în mânecă noi manevre, de la o târguială în jos, până la escaladarea unui șantaj cu o incursiune militară temporară în Ucraina.
Pe lângă alte surprize, desigur. Căci, istoria este plină de surprize…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UCRANIA, LA TENTACIÓN ENVENENADA

Como todas las crisis, la actual ucraniana tiene muchas lecturas. Y la más tentadora de ellas es la del empeño ruso para retornar al ruedo de las primerísimas potencias mundiales. Porque una Rusia grande y poderosa es imposible si Ucrania no forma parte de ella.
Pero Ucrania, como tantas otras exrepúblicas soviéticas de la URSS, se proclamó independiente al quebrar ésta en 1991. Y no solo se independizó para salvarse de la bancarrota bolchevique, sino que le cogió el gusto a ser amo de su casa. Incluso cuando parece que vive peor de Estado independiente de como vivía de república integrada.
El independentismo ucraniano es el menor problema del presidente ruso, Vladimir Putin. El gran problema en su ambición nacionalista de volver a ser tan importante y fuerte como la URSS de la “guerra fría” es que la constelación mundial actual nada tiene que ver con la del siglo pasado. Hoy Rusia sigue teniendo una economía frágil (vive básicamente de la exportación de materias primas, ante todo hidrocarburos), insuficiente para una larga guerra de desgaste, mientras que Occidente se ha enriquecido y fortalecido grandemente en los últimos 30 años.

Demográficamente Rusia tiene hoy escasamente un tercio de la población de la URSS (y para ganar una guerra de desgaste se necesitan muchas divisiones) en tanto que militarmente sus arsenales y estructuras se han modernizado, pero siguen siendo inferiores a las de la OTAN y los EE.UU. El Ejército ruso se bastaría y sobraría para derrotar al ucraniano. Pero esto no quiere decir en absoluto que podría derrotar también a las guerrillas y superar las subversiones del pueblo ocupado. La situación – en caso de ocupar Ucrania – tendría muchas semejanzas con la malhadada invasión del Afganistán.
Todo esto lo sabe Putin mejor que nadie y le consta que los dirigentes occidentales también lo saben. Entonces, ¿ Por qué ha lanzado un “órdago a la grande” – un Yalta II – en el que tiene mucho que perder ?
Seguramente, porque Putin y sus consejeros creen que pasarán muchos años hasta darse una coyuntura política internacional tan favorable para un chantaje ruso como la actual.
Y es que no sólo Occidente está muy lejos del grado de movilización rusa – lo que debilita sus argumentos del momento frente a las exigencias moscovitas -, sino que la solidaridad del mundo capitalista brilla por su ausencia. De boquilla, todos juran defender a Ucrania; de verdad, hasta ahora solo lo ha hecho Lituania. La valentía le honra, pero en un eventual conflicto armado sería una entidad menos que insignificante.

de los EE.UU.) de la OTAN, quien ha mostrado el calado de su solidaridad con Kiev mandando a Ucrania cinco mil cascos bélicos y ninguna bala, obús o arma. Si el mundo no estuviera jugando ahora con fuego, se podría decir que el Gobierno germánico tiene un peculiar – más bien, macabro – sentido del humor.
El desarrollo de los acontecimientos parece darle la razón a Moscú : ahora es el momento de pedir. Y con una técnica ratificada desde hace siglos por los mercaderes de los bazares, el Kremlin lo pide todo – es decir, la vuelta al estatuto militar y político de la segunda mitad del siglo XX -, para que le den algo.
En realidad, lo que realmente quiere Putin es la garantía de que más pronto o más tarde podrá volver a quedarse con Ucrania como parte de la Federación Rusa.

Si consiguiera esto, si Washington y sus aliados europeos cometiesen el suicidio político de desentenderse del destino de Ucrania, la resurrección del imperio ruso habría comenzado en 2022.
¿ Y si, contra lo esperado por el Kremlin, Occidente rechaza de plano las exigencias rusas ?
Es una pregunta de difícil contestación. En primerísimo lugar, porque nadie sabe con certeza en Occidente cuán sólido es el poder interno de Putin. Las autocracias en las naciones sin tradición democrática suelen superar sin mayores penas los reveses diplomáticos. Pero el mundo ya ha presenciado el colapso de la URSS pese a su apariencia monolítica. Y, en segundo lugar, cuesta creer que Putin no haya previsto la eventualidad de una negativa tajante al plantear su órdago. Consecuentemente, debe tener en la manga nuevas maniobras, desde un regateo a la baja hasta una escalada del chantaje con una incursión militar pasajera en Ucrania.
Sorpresas aparte, claro. Y la Historia está llena de sorpresas…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

POKER-UL UCRAINEAN Washington, Diana Negre

Concentrarea de trupe rusești la frontierele Ucrainei merge în paralel cu pregătirile pe care le fac americanii pentru a opri exporturile de tehnologii către Rusia și cu îngrijorarea europenilor în legătură cu livrările de gaze pentru această iarnă: nimeni nu știe dacă Moscova vrea într-adevăr să invadeze Ucraina, dacă SUA vor stopa exporturile către Rusia și nici dacă Europa va rămâne fără gazele rusești.
La Washington, felul în care se comportă rușii, ucrainenii și americanii e descris, de obicei, ca „zăngănit de săbii”, când toți amenință cu ceea ce ar putea face, dar nimeni nu face nimic.
Este evident că nici SUA și nici aliații lor din NATO nu doresc o înfruntare armată, după cum, în mod sigur, nici Ucraina nu ar dori un asemenea lucru. Însă, în cazul Moscovei, nu mai este atât de evident, căci încleștarea ar putea avea un efect pozitiv, atât printre opinia publică, cât și în privința poziției sale față de Ucraina.
Însă este greu de imaginat că Rusia ar dori mult mai mult decât atât și că într-adevăr ia măsuri pentru a ajunge la un conflict serios, cu toate că nimeni nu îndrăznește să coboare garda, deoarece nimeni nu poate garanta că lucrurile nu vor dobândi propria lor viață și evoluție, dincolo de ce s-a vrut inițial.
Între timp, unii figuranți din această comedie desfășoară o activitate intensă, așa cum este președintele francez, Macron, a cărui mediere ar putea sau nu ar putea fi eficientă, dar, oricum, îi va fi de folos în campania sa electorală din Franța. La fel s-ar putea întâmpla și cu președintele american, Joe Biden, care își înalță imaginea astfel încât să-i fie uitate neîmplinirile din politica internă din lungul an care a trecut de când este la Casa Albă.

Acest lucru i-ar fi foarte util partidului său (Partidul Democrat): în luna noiembrie a acestui an vor fi alegeri în SUA și, cu toate că nu e vorba de alegeri prezidențiale, partidul președintelui ar putea să mai reducă din marile pierderi pe care toată lumea i le prevedea. O bună politică internațională i-ar permite lui Biden să-și îmbunătățească imaginea și să le fie de folos, la toamnă, candidaților partidului său.
La fel s-ar putea spune și despre Vladimir Putin: dacă nu există nicio îndoială că Ucraina tare ar dori să nu se afle acolo unde este, ar fi posibil ca lui Putin situația să-i aducă puncte printre electoratul rus. Mai ales dacă nu vor fi înfruntări armate și nici victime printre trupele sale.
Însă, aceasta ar însemna să-l judecăm pe Putin după criterii occidentale, căci, în realitate, președintele rus, care a înflorit în epoca sovietică și a descris căderea imperiului sovietic ca fiind „una dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX”, nu-și ascunde dorința de a se întoarce la epoca „suveranității limitate” pentru țările pe care Moscova le consideră ca făcând parte din sfera ei de influență, și i se pare legitim ca și celelalte mari puteri din lume, SUA sau China, să aibă propriile lor sfere de influență.
Cu circumstanța agravantă că Putin se află la putere de mult mai mulți ani decât oricare dintre președinții americani, căci, Constituția americană limitează la opt ani șederea unui președinte în fruntea țării. Îl depășește în această privință și pe președintele Chinei, care este în funcție din anul 2013.
S-ar putea ca Putin, cu cei 22 de ani de când este în fruntea Rusiei, să se considere pe sine cu mult mai multă experiență decât colegul său din Washington, și, de asemenea, să vadă structura puterii rusești mult mai recomandabilă, decât cea americană, sau, în general, decât democrațiile occidentale, mereu dependente de fluctuațiile opiniei publice.

Putin a lăsat să se vadă care este viziunea sa asupra lumii și coordonatele pe care ar trebui să se miște țara sa ca supraputere. Căci, chiar dacă Rusia dispune de o capacitate economică limitată și o populație relativ puțină, are, totuși, arsenale atomice și își controlează bine vastul său teritoriu, și, în plus, își exercită influența asupra unor țări care, cândva, au făcut parte din imperiul sovietic.
Nu lasă nicio îndoială că vrea să refacă acest imperiu și, poate că, acum, i se pare că e momentul potrivit pentru a face încă un pas în această direcție: cealaltă supraputere, SUA, se află într-o fază de turbulențe politice, în timp de China are o concepție politică mult mai aproape de cea a Rusiei, decât de cea a SUA, căci, recent, a demonstrat că este mult mai aproape de Moscova, decât de Washington.
Treaba cu democrațiile se pare că este mai mult o exclusivitate a țărilor occidentale bogate și, din punctul de vedere al lui Putin, poate fi chiar o aberație. Și astfel, oricât de mult ar surprinde aceste democrații – decadente și dezorientate, după opinia sa – Putin vrea să se revină la împărțirea lumii așa cum s-a făcut la Yalta, și este posibil ca el să se încăpățâneze să ceară o nouă împărțire, pentru a lăsa în urmă ceea ce s-a făcut atunci când s-a prăbușit imperiul sovietic.
Între timp, cu trupele rusești concentrate în dreptul Ucrainei, Rusia vorbește cu Franța și Anglia, actualii săi interlocutori europeni, despre acordurile de la Minsk-2, semnate acum șapte ani, în urma înfruntărilor dintre Rusia și Ucraina.
Este vorba despre acordul pe care Rusia i l-a impus Ucrainei, atunci când i-a încercuit forțele, și care obligă Ucraina să facă niște schimbări constituționale convenite cu răsculații din Donețk și Lugansk, sprijiniți militar de Moscova, pentru a se desprinde de Ucraina.
Atât funcționarii ruși, cât și cei europeni recunosc că pe acest drum se va avansa foarte puțin, însă este posibil ca aceste convorbiri să îi servească Moscovei să câștige timp, să analizeze situația și să se întărească pentru un posibil atac asupra Ucrainei. Însă, nimeni nu poate prezice dacă nu va fi tocmai pe dos, iar acest proces să fie un timp de așteptare care să deschidă posibilități pentru a evita un conflict pe care NATO nu-l dorește, iar Rusia s-ar putea să nu fie sigură, deocamdată, că va câștiga.
Este un bun moment și din punct de vedere economic, în parte datorită dependenței germanilor de gazele rusești, un adevărat dar pentru Moscova, deoarece nemții au renunțat atât la tehnologiile pentru extragerea gazelor din roci, cât și la energia nucleară, astfel că au nevoie de livrările pe care Moscova amenință că le va tăia, atât pentru a se proteja de frigul iernii, cât și pentru a-și menține în funcțiune industriile.
Însă, nici lucrul acesta nu este prea clar: dacă Germania are nevoie de gaze, și Rusia are mare nevoie de banii nemților. Or, Germania are suficienți bani pentru a putea înlocui, în parte, gazele rusești cu gaz lichefiat american, care deja a pornit spre Europa. În schimb, Moscova cu greu ar putea înlocui banii proveniți din plățile germanilor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL POKER UCRANIANO Washington, Diana Negre

La concentración de tropas rusas en las fronteras de Ucrania corre pareja con los preparativos norteamericanos para suspender las exportaciones tecnológicas a Rusia y con la preocupación europea por los suministros de gas durante este invierno: nadie sabe si Moscú realmente quiere invadir Ucrania, si Estados Unidos cortará los suministros a Rusia ni si Europa se quedará sin el gas ruso.
En Washington, la actuación de rusos, ucranianos y norteamericanos se acostumbra a describir como “hacer ruido con los sables”, cuando todos amenazan con lo que podrían hacer -pero ninguno quiere hacer.
Parece evidente que ni Estados Unidos ni los aliados de la OTAN desean un enfrentamiento armado, como tampoco lo quiere Ucrania. No es tan evidente en el caso de Moscú, donde unas escaramuzas podrían tener un efecto positivo, tanto entre la opinión pública rusa, como en su posición frente a Ucrania.
Pero cuesta imaginar que Rusia desea mucho más que esto, ni que realmente tome medidas para llegar a un conflicto serio, a pesar de lo cual nadie se atreve a bajar la guardia porque nadie puede garantizar que las cosas tomen una vida propia más allá de lo que todos preveían.
Entre tanto, algunas comparsas en esta comedia tienen una actividad intensa, como el presidente francés Macron, cuya mediación puede o no ser efectiva, pero tal vez le beneficie en la campaña electoral dentro de Francia. Otro tanto podría ocurrir con el presidente norteamericano Joe Biden, quien mantiene un perfil elevado que puede hacer olvidar tropezones en política interna en el año largo que lleva en la Casa Blanca.

cios presidenciales, el partido del presidente podría reducir las grandes pérdidas que todos le vaticinan. Una buena actuación internacional permitiría a Biden mejorar su perfil y ayudar a los candidatos de su partido este otoño.
Otro tanto podría decirse de Vladimir Putin: Si no hay duda de que Ucrania no desea hallarse donde se encuentra, es posible que a Vladimir Putin la situación le traiga réditos dentro del electorado ruso. Especialmente si no hay choques armados ni víctimas entre sus tropas.
Pero esto quizá sea pensar en Putin con criterios occidentales, cuando en realidad el presidente ruso, que floreció en la época soviética y describió la caída del imperio soviético como “una de las mayores tragedias del siglo XX”, no oculta su deseo de volver a la era de la “soberanía limitada” para los países en lo que Moscú considera su esfera de influencia, algo que le parece legítimo también para las demás grandes potencias del mundo, ya sea Estados Unidos o China.
Con el agravante de que Putin lleva en el poder muchos más años que cualquiera de los presidentes norteamericanos, constitucionalmente limitados a ocho y con los límites que les impone el sistema democrático del país. También supera en tiempo en el poder al presidente chino, que está en su cargo desde el año 2013.

Podría ser que, en sus 22 años al frente del gobierno ruso, Putin se considere a sí mismo mucho más experto que sus colegas en Washington y también que vea la estructura de poder rusa como más aconsejable que la norteamericana, o en general las democracias occidentales, siempre pendientes de los vaivenes de la opinión pública.
Putin ha dejado bien clara cual es su visión del mundo y las coordenadas en que debería moverse su país, en tanto que superpotencia. Y es que, si bien Rusia tiene una capacidad económica limitada y una población relativamente escasa, también cuenta con los arsenales atómicos y el control de su vasto territorio, además de la influencia que ejerce sobre algunos países que habían formado parte del imperio soviético.
No deja dudas de que desea reconstruir este imperio y, quizá ahora, le parezca un buen momento para dar un paso adelante: la otra superpotencia, Estados Unidos, vive una fase de turbulencias políticas, mientras que la China tiene un concepto político más próximo al ruso que al norteamericano y recientemente ya ha demostrado que está más cera de Moscú que de Washington.
Eso de las democracias parece ser una exclusiva para los países ricos de Occidente y, desde el punto de vista de Putin, quizá incluso una aberración. Y así, por mucho que sorprenda en estas democracias -decadentes y desorientadas en su opinión- que Putin proponga volver al reparto del mundo que se hizo en Yalta, es posible que él siga en su empeño de un nuevo reparto que deje atrás el que se hizo a la caída del imperio soviético.
Mientras tanto, con las tropas rusas concentradas frente a Ucrania, Rusia habla con Francia y Alemania, sus actuales interlocutores europeos, de los acuerdos Minsk-2, firmados hace siete años tras los enfrentamientos entre Rusia y Ucrania.
Se trata del acuerdo que Rusia impuso a Ucrania cuando rodeó a sus fuerzas y que obliga a Ucrania a cambios constitucionales acordados con los entonces sublevados de las regiones de Donetsk y Luhansk, quienes contaban con la ayuda militar de Moscú para independizarse de Ucrania.
Tanto funcionarios rusos como europeos admiten que poco se avanzará por este camino, pero es posible que estas conversaciones le sirvan a Moscú para ganar tiempo, analizar la situación y quizá reforzarse para un posible ataque en Ucrania. Pero nadie puede predecir si será justamente lo contrario, que este proceso les dé un compás de espera y abra las posibilidades de evitar el conflicto que la OTAN no desea -si es que Rusia cree que no va a salir ganando por ahora.
Es un buen momento económico también, en parte debido a la dependencia alemana del gas ruso, un auténtico regalo a Moscú pues los alemanes han renunciado tanto a las tecnologías para extraer gas de las piedras como a la energía nuclear, de forma que necesita los suministros que Moscú amenaza con cortar, tanto para protegerse del frío invernal, como para mantener en marcha a sus industrias.
Pero tampoco esto queda muy claro: si Alemania necesita el gas, Rusia necesita el dinero. Y Alemania tiene este dinero que le permite substituir en parte el gas ruso con el gas licuado norteamericano que ya se ha desviado hacia Europa. Moscú difícilmente puede substituir los pagos alemanes.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TRECUTUL REVINE ÎN BUNDESTAG

Uwe Witt

Pe ușa din spate, dinspre extrema dreaptă și pe șest, trecutul a revenit în Parlamentul german: Partidul de Centru (Zentrumpartei Deutschlands) are, din nou, un deputat. Unul singur.
Partidul de Centru este cel mai vechi partid politic din Germania (a fost creat în 1870, cu cinci ani înaintea Partidului Social-democrat (SPD)) și a fost marele protagonist al democrației din timpul Republicii de la Weimar, căci a făcut parte din toate guvernele de atunci. S-a autodizolvat în 1933, după ce a votat majoritar pentru acordarea de puteri extraordinare lui Hitler, deschizând astfel calea celui de al III-lea Reich; a fost reînființat după cel de al Doilea Război mondial.
De fapt, la fel ca marele său rival – SPD –, Partidul de Centru a luptat pentru democrație, deoarece s-a născut ca partid de opoziție. În Germnia imperială din secolul al XIX-lea, dominată de protestantism și de aristocrație, Biserica Catolică a creat un partid confesional care să apere interesele și convingerile catolicilor. Centrismul nu a fost o preferință politică; și-a luat numele acesta pur și simplu pentru că, în amfiteatrul parlamentului ocupa fotoliile din centru!
Și dacă acest partid s-a născut grație Bisericii Catolice, a decăzut pentru că tot ea la și părăsit după cel de al Doilea Război mondial. Catolicismul german și-a făcut „up-gradarea” politică și a renunțat la opțiunea confesională, sprijinind, în schimb, un partid cu profunde rădăcini creștine, cu un spectru social amplu și un clar sprijin pentru economia socială de piață: Uniunea Creștin Democrată și aliata sa bavareză, Uniunea Creștin Socială. Să mai semnalăm că și social-democrații s-au modernizar politic, renunțănd la marxism. Însă, au făcut acest lucru mai târziu: în 1959, cu programul Bad Godesberg.
Partidul de Centru a reapărut în Republica Federală, însă nu mai era partidul Bisericii Catolice. Prin urmare, a avut doar o prezență minimă în primele două Parlamente federale; iar, din 1957, n-a mai avut niciun deputat.

Și iată că acum are din nou unul. Însă acest deputat n-a fost ales de popor, căci este un disident al partidului ultra-conservator AfD (Alternative für Deutschland), Uwe Witt, care, acum, se declară a fi membru al Partidului de Centru. Din nou în Bundestag, însă prin ricoșeu și dinspre extrema dreaptă, Partidul de Centru nu are cum să aspire la vreun protagonism. Însă revenirea aceasta are o percutanță nostalgică.
Măcar și numai pentru a reaminti că „Sic transit gloria mundi…”

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PASADO VUELVE AL BUNDESTAG

Uwe Witt

Por la puerta de atrás, desde la extrema derecha y a la chita callando, el pasado ha regresado al Parlamento alemán: el Partido del Centro (Zentrumpartei Deutschlands) vuelve a tener allí un diputado. Uno solo.
El Partido del Centro es la entidad política más antigua de Alemania (fundado en 1870, cinco años antes que el Partido Socialdemócrata (SPD)) y el gran protagonista de la democracia de la República de Weimar, ya que participó en todos los Gobiernos. Se auto disolvió en 1933 tras haber votado, con la mayoría, los poderes extraordinarios para Hitler, dando así paso al III Reich; fue refundado tras la II Guerra Mundial.
En realidad, al igual que su gran rival – el SPD –, el Partido del Centro fue un adalid de la democracia porque nació como partido de la oposición. En la Alemania imperial del siglo XIX, dominada por el protestantismo y la aristocracia, la Iglesia Católica creó un partido confesional que defendiese los intereses y las convicciones católicos. Lo del centrismo no era su preferencia política; tomó este nombre simplemente ¡porque en el hemiciclo parlamentario ocupaba los asientos del centro!
Y si el partido nació gracias a la Iglesia Católica, también decayó porque esa le abandonó tras la II Guerra Mundial. El catolicismo alemán hizo su “aggiornamento” político y renunció a la opción confesional,

apoyando en cambio un partido de fuerte raigambre cristiana, amplio espectro social y claro apoyo a una economía social de mercado: la CDU y su aliado bávaro, la CSU. Hay que señalar que los socialdemócratas también se modernizaron políticamente, renunciando al marxismo. Pero lo hicieron mucho más tarde: en 1959, con el programa de Bad Godesberg.
El Partido del Centro volvió a existir en la República Federal, pero ya no era el partido de la Iglesia Católica. Consecuentemente, solo tuvo una presencia mínima en los dos primeros Parlamentos federales; desde 1957 ya no hubo diputados del partido.
Ahora vuelve a tener uno. Pero no es un diputado elegido por el pueblo, sino un disidente del partido ultra conservador AfD (Alternative für Deutschland), Uwe Witt que ahora se reconoce miembro del Partido del Centro. Nuevamente en el Bundestag, pero de rebote y desde la extrema derecha, el Partido del Centro no puede aspirar a protagonismo alguno. Pero su regreso no deja de tener un gran impacto nostálgico.
Aunque no fuera más que repetir lo de “Sic transit gloria mundi…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Exil intern american Washington, Diana Negre

A te muta dintr-un stat într-altul în SUA înseamnă să rămâi în aceeași țară, însă aceasta nu înseamnă că schimbarea nu e considerabilă geografic, economic și politic. Ba chiar și mai mult decât atât: datorită densității mici a populației, imigrarea internă poate avea efecte importante în politica și economia întregii țări.
Americanii își schimbă ușor statul de reședință, iar unele state se pare că prezintă o atractivitate deosebită, în timp ce altele, de ceva vreme încoace, își tot pierd populația.
Atractivitatea unor locuri este ușor de înțeles, cum e, de pildă, statul Florida, o Meccă pentru pensionarii care fug de frig și se refugiază într-un loc în care se pot duce pe plajă chiar și iarna. Alt loc este Dakota de Sud, nu pentru că ar avea o climă sau activități culturale atrăgătoare, ci deoarece, practic, aici nu există niciun impozit local, ba chiar statul permite ceea ce s-ar putea considera a fi o „reședință fictivă” pentru motive fiscale, căci este suficientă o adresă poștală pentru a avea statutul de rezident.E de înțeles și fuga din state atât de atrăgătoare cum este California, unde impozitele sunt astronomice, la fel ca și cheltuielile locuinței și transportul, deoarece acolo benzina este de două ori mai scumpă decât în alte locuri. La fel se întâmplă și cu New-York-ul, unde există o enormă presiune fiscală și servicii municipale lamentabile, tocmai în orașul cu zgârie nori, locul cu cea mai densă populație din țară și, în consecință, cu foarte mari cheltuieli pentru locuință.
New Jersey este statul cu cei mai mulți „fugari” din cauza impozitelor, căci, în realitate, rezidenții săi sunt oameni care lucrează în New York și se folosesc de posibilitățile de a lucra de acasă, oferite de pandemie, pentru a emigra spre locuri cu o viață mai ieftină și presiune fiscală mai mică.
Dacă pentru a pleca motivele sunt clare, atunci când se pune problema de a alege locul pentru o nouă reședință situația e diferită: în general, lumea se mută acolo unde clima este blândă, iar impozitele sunt mici, cu toate că există și o excepție, dat fiind că statul cel mai favorizat pentru a emigra este Vermont, cu populație puțină, ierni geroase și impozite mari.
În afară de această excepție, marile beneficiare care primesc populație sunt statele unde presiunea fiscală este scăzută și, în plus, dacă vremea e blândă, atrag și mai mult: Florida, Arizona, Carolina de Sud, Dakota de Sud înregistrează creșteri ale rezidenților.

Noii locuitori sosesc, de obicei, din state unde situația e pe dos: au o clima aspră și impozite foarte mari. Cele care ocupă primele locuri în privința exodului sunt și cele care au cea mai mare populație: California și New York, care, în trecut, atrăgeau populație, iar acum, o pierd. În ambele cazuri, motivele sunt asemănătoare: traiul este foarte scump, iar impozitele, foarte mari.
Într-o situație asemănătoare se află statul Illinois, în care, marea sa urbe, Chicago, a încetat să mai fie magnet și are o problemă în plus: asprimea iernilor sale.
Desigur, aceasta nu ar fi motive suficiente, deoarece frigul e mult mai mare în Dakota de Sud, un loc, și acesta, cu populație puțină și a cărui unică atracție o reprezintă statuile sculptate în stâncă a unor președinți ai SUA. Dar, a emigra acolo e foarte convenabil, deoarece nu sunt impozite pe venituri, iar administratorii statului fac cunoscute aceste avantaje și încearcă să atragă populație. Oferă chiar adrese poștale pentru ca lumea să se înregistreze ca rezidentă. Aceasta presupune și înregistrarea automobilelor, fără sarcini fiscale, cu înmânarea automată a unui permis local de condus.
Și pandemia a contribuit la această emigrare, căci munca de acasă s-a impus treptat. Astfel, lumea poate să se mute în locuri mai ieftine, atât în privința impozitelor, cât și a chiriilor. State ca Virginia Occidentală, care pierdea populație, acum o câștigă: cu toate că impozitele nu sunt prea mici, locuința este ieftină, sunt puține norme statale, iar costul vieții, în general, e moderat.
În mod curios, mai există o coincidență, căci statele unde guvernează Partidul Democrat, de obicei, pierd populație, iar cele care au guverne republicane, câștigă locuitori. Acest lucru poate crea probleme pentru republicani, într-un viitor nu prea îndepărtat, în cazul în care, afluența de noi rezidenți aduce cu sine și o schimbare a viziunii politice și, prin aceasta, și a felului de a vota la alegerile locale și naționale.
Căci, noii rezidenți au fugit de consecințele fiscale și nu de politicile Partidului Democrat și par înclinați să voteze tot în favoarea unor politicieni care oferă formule asemănătoare cu cele pe care le-au lăsat în urmă. Dacă va fi așa, vor schimba harta electorală a SUA, căci exodul provine, în general, din state cu guverne democrate, în timp ce noua lor destinație este, de obicei, republicană.
Ar putea fi suficiente câteva mii de voturi pentru ca state ca Florida sau Carolina de Sud să-și dea votul candidaților democrați. Același lucru s-ar putea întâmpla și în Texas, care, în mod tradițional, este un fief al republicanilor, dar, în prezent, primește întreprinzători cu respectivii angajați, până nu demult locuitori ai Californiei, stat din care fug, pentru a scăpa de sarcini și norme fiscale și care reprezintă o frână.
Dacă așa vor evolua lucrurile, harta electorală a SUA va cunoaște o enormă transformare și, pentru mult timp, democrații vor avea un substanțial avantaj electoral.
Lucrul acesta le este foarte clar rezidenților din statele care atrag populație, până într-atât încât, cineva, în Miami a lipit afișe pe parbrizele automobilelor cu număr de New York cu cuvintele: „dacă vreți să veniți în statul nostru, nu sunteți doriți dacă votați cu democrații”. Și chiar s-a vorbit de o prohibiție a votului pentru rezidenții recent veniți.
Adevărul este că acest transfer de populație poate avea consecințe electorale importante, care pot fi favorabile numai pentru Partidul Democrat: emigrarea se desfășoară dinspre statele democrate spre cele republicane, acestea din urmă având, în general, puțini locuitori, ceea ce ar putea înclina balanța în sens contrar.
Această influență ar fi decisivă în Texas, un stat prin excelență republican cu mare pondere electorală, spre care vin întreprinzători – cu angajații lor – din California. Fug de normele greoaie și supărătoare și de fiscalitatea înaltă, însă este posibil ca să aducă aceste lucruri, prin votul lor, și în Texas. Într-o măsură mai mică și în Florida, unde votul este foarte echilibrat și ar fi suficient un mic influx democrat, pentru ca situația să se modifice.
Dacă se va întâmpla așa, balanța se va înclina definitiv în favoarea Partidului Democrat, iar SUA vor avea în față o lungă etapă cu guverne progresiste.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Exilios americanos. Washington, Diana Negre

Mudarse de un estado a otro en los Estados Unidos significa quedarse en el propio país, pero no por esto el cambio es necesariamente pequeño, ni geográfica, económica o políticamente. Y todavía más que eso: debido a la escasa densidad de población, la inmigración interna puede tener efectos notables en la política y la economía de algunos estados e incluso en la política de todo el país.
Los norteamericanos cambian fácilmente su estado de residencia y algunos de los estados del país parecen tener un atractivo especial, mientras que otros van perdiendo población desde hace tiempo.
La atracción de algunos lugares es fácil de entender, como por ejemplo el estado de la Florida, una meca para los jubilados que huyen del frío y se refugian donde pueden ir a la playa la mayor parte del invierno. Otro lugar es Dakota del Sur, no porque su clima o sus actividades culturales sean atrayentes, sino porque no hay prácticamente ningún tipo de impuesto local e incluso permite lo que se podría considerar una “residencia ficticia” por razones fiscales, pues basta con una dirección postal para convertirse en residentes.
Igualmente se comprende la fuga de estados tan atrayentes como California, cuyos impuestos son astronómicos, como lo son también los costos de la vivienda y del transporte, pues allí la gasolina vale el doble en que otros lugares. Otro tanto ocurre con Nueva York, con enorme carga fiscal y unos servicios municipales lamentables en la ciudad de los rascacielos, el lugar de mayor densidad de población del país con la consiguiente carestía en el coste de la vivienda.
Algo semejante pasa en el estado con más “fugitivos”, Nueva Jersey, debido a que los impuestos son muy elevados y que muchos de sus residentes son en realidad gente que trabaja en Nueva York y que aprovechan las posibilidades de trabajar en casa que les ha brindado el covid para emigrar a lugares de vida más barata y menos presión fiscal.
Si a la hora de marcharse las razones están claras, es ya distinto a la hora de escoger nueva residencia: en general, se van a donde hay buen clima y bajos impuestos, aunque hay una excepción porque el estado más favorecido para emigrar es el escasamente poblado Vermont, con inviernos gélidos y elevados impuestos.
Aparte esta excepción, los grandes beneficiarios a la hora de recibir población son los estados en que la presión fiscal es baja y, si además el tiempo es favorable, todavía más: La Florida, Arizona, Carolina del Sur, Dakota del Sur experimentan todos un aumento de residentes.
Los nuevos habitantes acostumbran a llegar de estados en que experimentan todo lo contrario: un clima duro y unos impuestos muy elevados. Los que se llevan la palma del éxodo son los dos más populosos del país: California y Nueva York, que tradicionalmente han atraído población, no dejan de desangrar habitantes. En ambos casos, los motivos son similares: la vida es muy cara y los impuestos son muy altos.
En una situación semejante se halla el estado de Illinois, donde su gran urbe de Chicago ha dejado ya de ser un imán, aunque en su caso tiene un problema adicional, que es la dureza de su clima durante el invierno.

Naturalmente, eso no sería suficiente pues más frío hay todavía en Dakota del Sur, un lugar también con escasa población y cuyo único atractivo turístico son las estatuas talladas en la roca de varios presidentes norteamericanos. Pero emigrar allí es una bicoca fiscal, porque no hay ningún impuesto sobre la renta y los administradores de este estado divulgan estas ventajas y tratan de atraer población, incluso facilitan direcciones postales para registrarse como residente, lo que también permite matricular allí el automóvil, igualmente sin cargas fiscales y con la entrega automática de un permiso local de conducir.
La pandemia ha contribuido también a esta emigración, pues el trabajo desde casa se ha ido imponiendo y esto permite mudarse a lugares más baratos, tanto fiscalmente como en el arrendatario. Así, estados como Virginia Occidental, que iba perdiendo población, ahora la gana: aunque los impuestos no sean muy bajos, la vivienda es barata, las normativas del estado escasas y el coste de la vida en general es moderado.
Curiosamente, se da también otra coincidencia, y es que los estados gobernados por el Partido Demócrata acostumbran a perder población, y los que la reciben son en su mayoría de gobiernos republicanos. Y esto podría ser una fuente de problemas para los republicanos en un futuro no muy lejano, si la afluencia de nuevos residentes lleva consigo también un cambio en la visión política y, con ello, en las votaciones locales y nacionales.
Y es porque los nuevos residentes huyeron de las consecuencias fiscales, pero no de las causas de las políticas del Partido Demócrata y parecen inclinados a votar en favor de políticos que ofrecen fórmulas semejantes a las que dejaron atrás. De ser así, cambiarían el mapa electoral de Estados Unidos pues el éxodo proviene en general de estados con gobiernos demócratas, mientras que su nuevo destino acostumbra a ser republicano.
Podrían bastar algunos miles de votos para que lugares como la Florida o Carolina del Sur den sus votos a candidatos demócratas. Incluso lo mismo podría pasar en Texas, tradicionalmente un feudo republicano, pero ahora receptor de empresas y sus correspondientes empleados, hasta ahora localizados en California, un estado del que huyen para impedir los gravámenes y las abundantes normativas que constituyen un freno.
De ocurrir esto, el mapa electoral norteamericano experimentaría una enorme transformación y, al menos durante mucho tiempo los demócratas tendrían una clara ventaja electoral.
Es algo que va quedando claro a los residentes de los estados atractivos, hasta el punto de que, no hace mucho, alguien en Miami colocó volantes en los parabrisas de coches con matrícula de Nueva York: “si quereis venir a nuestro estado, no os queremos si votais por los demócratas” y llegaron incluso a hablar de una prohibición de voto para los residentes recién ubicados.
Lo cierto es que este trasvase de población puede tener consecuencias electorales importantes, que tan solo pueden ser en un sentido favorable al Partido Demócrata: la emigración se realiza desde estados demócratas a estados republicanos generalmente con escasa población, lo que podría inclinar la balanza en sentido contrario.
Este influjo sería decisivo en Texas, un estado por excelencia republicano y de gran peso electoral, al que van acudiendo empresarios -con sus empleados- desde California. Huyen de las normativas engorrosas y la alta fiscalidad, pero es posible que llevaran estas mismas cosas a Texas con sus votos. En menos medida ocurre en Florida, donde el voto está muy equilibrado y bastaría un pequeño influjo demócrata para cambiarlo.
De ser así, la balanza se inclinaría definitivamente en favor del Partido Demócrata y Estados Unidos tendría ante sí una larga etapa de gobiernos progresistas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

VA ȘTI PUTIN SĂ IASĂ DIN FUNDĂTURĂ?

A ține peste o sută de mii de oameni concentrați la granița cu Ucraina presupune costuri foarte mari, mult mai mari decât dacă militarii aceia și tehnica lor de luptă ar fi rămas în bazele și în localitățile din care provin.
O asemenea cheltuială nu poate să rămână fără rezultate. În joc sunt sume enorme de bani, ambiții nemăsurate, dar și prestigiul și chiar soarta oamenilor politici de la Kremlin, în frunte cu Vladimir Putin. Cineva, în mod sigur, va plăti nota de plată. În gândirea și logica actualului lider de la Moscova, buni de plată vor fi ucrainenii. Adică învinșii (dacă vor fi învinși!), căci, culpa este a lor și numai a lor. Nu trebuiau să întoarcă spatele Rusiei și să năzuiască la valorile democrației occidentale !
Putin a încercat marea cu degetul atunci când a invadat Crimeea. A văzut că lumea întreagă a protestat o vreme, Occidentul a impus – fără prea multă unitate și convingere – niște sancțiuni… și cam atât. A așteptat ca lucrurile să se liniștească și eventual… să fie uitate. Și să apară, desigur, o conjunctură favorabilă.
Criza energiei părea să creeze condiții propice pentru un nou pas spre refacerea imperiului rus. Însă, lui Putin nu i-a trecut prin minte că această criză va afecta dureros o țară din „curtea din spate” a Rusiei, Kazahstanul. Reacția Moscovei a fost promptă, chiar precipitată… Focul nemulțumirilor se putea extinde, așa că trebuia stins imediat și într-o manieră exemplară.

Revenind la Ucraina, invazia Crimeei a încălcat principiile pe care se bazează pacea în Europa de la cel de al Doilea Război Mondial încoace: inviolabilitatea frontierelor (status quo-ul). Nu se poate invoca faptul că ar fi vorba de o chestiune internă a spațiului fost sovietic, deoarece Ucraina este, de decenii, o țară independentă și suverană, la fel ca toate celelalte țări europene. În această privință nu se poate face niciun rabat: cu un asemenea precedent, Actul Final al Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, semnat în 1975 la Helsinki, ar deveni literă moartă. De atunci, este adevărat că au avut loc războaie în Europa, dar, acestea au produs doar fragmentări și desprinderi – nerecunoscute sau recunoscute, pe plan internațional – în spațiile fost sovietic (Transnistria) și fost iugoslav (Bosnia-Herțegovina, Croația, Kosovo). O invazie a Ucrainei ar însemna spulberarea oricărei speranțe de a mai avea pace pe continentul nostru.
Ce va face Putin? A stins focarul din Kazahstan și se va juca cu focul în Ucraina? Lucrurile sunt mult mai periculoase de data aceasta și nimeni nu știe unde se vor opri. Cine declanșează un război în Europa își atrage automat eticheta de criminal. Și este posibil să sfârșească prin a fi judecat de un tribunal internațional. Spațiul fost iugoslav a oferit, din păcate, câteva exemple (incomparabil mai mici, și totuși grave!) în acest sens.
Iși va retrage spășit trupele de la graniță? Greu de crezut. Nu înghite dumnealui o asemenea rușine și umilire. Ar însemna sfârșitul carierei sale politice.
Se va putea abține de la a croi, în mod sfidător, un culoar terestru, smuls tot din teritoriul Ucrainei, spre Crimeea? Peninsula aceasta este foarte costisitoare, iar pe termen lung, fără un culoar care să măsoare în lățime zeci de kilometri, poate deveni ruinătoare pentru economia Rusiei.

Va recurge la „coloana a cincea” – rușii sunt mari experți în acest gen de operații, pentru a schimba conducerea pro-occidentală a Ucrainei? Evoluția din ultimele decenii arată că ucrainenii se simt mult mai europeni și pro-occidentali decât ar vrea Moscova. Conștiința este destul de greu de modificat. Toate încercările Kremlinului de până acum au eșuat. Rusoaica Iulia Timoșenko, care a condus o vreme Ucraina, privea ferm spre democrația de tip occidental și nicidecum spre modelul politic pe care îl oferea Moscova. Și era rusoaică! Îi repugna imperiul!
Este o situație foarte dificilă pentru Putin: și-a creat-o cu mâna lui. Va avea nevoie de multă rațiune – rațiune a păcii, desigur! – pentru a putea ieși din această construcție-demolatoare (o anti-perestroikă care poartă esența și culoarea nostalgiilor militarist-imperiale ale țarilor și ale liderilor comuniști de la Kremlin). Va avea nevoie și de înțelepciunea unor consilieri care să-l facă să rezoneze, căci dacă ar fi fost el înțelept, nu ar fi ajuns în situația în care se află acum.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YEMEN: ARMA DELOC SECRETĂ A ETNIEI HOUTI

Războiul care are loc acum în Yemen este un adevărat compendiu al complicatei și furioasei politici din Orientul Mijlociu, deoarece demarează din interese teritoriale, orgolii personale, intoleranțe dogmatice și ambiții hegemonice. Și este pe cale să ducă la înfrângerea tocmai a celor care aparent sunt cei mai puternici.
Astfel, teoretic, războiul se duce între trei părți: etnia yemenită houti luptă împotriva alianței formată de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. În realutate, este un confict între patru părți, deoarece Iranul sprijină mai mult decât generos etnia houti pentru a șubrezi indirect protagonismul saudit în lumea islamică.

Și tot teoretic, acest război, declanșat acum opt ani de amestecul saudiților în politica Yemenului, trebuia să-l câștige într-o clipită alianța dintre Riad și Abu Dabi, puteri foarte bogate, posesoare ale unor arsenale moderne, căci se înfruntă cu unul dintre cele mai sărace triburi din țările arabe.
Dar, nu a fost așa. Și eșecurile, la fel ca succesele, au multiple cauze, iar, în războiul din Yemen, principalele cauze au fost slaba pregătire militară și moralul scăzut al trupelor aliate. Înfrângerile inițiale s-au agravat odată cu trecerea timpului, căci Teheranul i-a dat etniei houti tot ajutorul posibil, fără a interveni direct în conflict. I-a dat, mai ales drone și rachete cu rază scurtă și mijlocie de acțiune, precum și instruirea necesară pentru ca yemeniții să folosească aceste arme, ceea ce a plasat armata saudită la limita ridicolului.

Până aici analiza acestui război s-a restrâns la ceea ce este strict material: arme, bani, instruire. Însă, mai rămâne un factor decisiv, fără să fie prea evident: capacitatea de sacrificiu a combatanților.
În acest domeniu, dezechilibrul este covârșitor favorabil yemeniților. Oameni înăspriți în lipsuri îndurate timp de secole, care nu au aproape nimic de pierdut, luptă cu pasiune și istețime. În schimb, rivalii lor știu că acasă ar duce o viață dulce și nu înțeleg de ce trebuie să lupte în Yemen. Prin urmare, nu prea luptă, și au grijă mai mult de ei înșiși, fără să-i mai intereseze desfășurarea bătăliilor și a încăierărilor.

Toate acestea ar fi anecdotice dacă s-ar întâmpla doar acum în Yemen. Însă, aruncând o privire în istorie – de la războaiele punice, până la cele din Vietnam și Afganistan – constatăm că niciun război n-a fost câștigat, dacă soldații nu erau convinși de cauza pentru care luptau și dacă nu dispuneau de o enormă capacítate de sacrificiu. Sau, cel puțin, să fi fost conștienți că, dacă voiau să supraviețuiască, trebuiau să învingă. Iuliu Cezar și Hernán Cortés știau foarte bine acest lucru atunci când și-au ars corăbiile…  

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YEMEN: EL ARMA NADA SECRETA DE LOS HOUTI

La actual guerra del Yemen es todo un compendio de la complicada y airada política del Oriente Medio ya que arranca de intereses territoriales, orgullos personales, intolerancias dogmáticas y ambiciones hegemónicas y va camino de desembocar en la derrota de los aparentemente más poderosos.
Así, teóricamente, la guerra es entre tres – la tribu yemení de los houti contra la alianza de Arabia Saudita y los Emiratos Árabes Unidos. En realidad, es un conflicto a cuatro ya que el Irán apoya más que generosamente a los houti para minar indirectamente el protagonismo saudí en el mundo islámico.
Y, teóricamente también, esta guerra engendrada hace ocho años largos por la injerencia saudí en la política yemení, debía haberla ganado en un periquete la alianza de Riad y Abu Dabi, potencias riquísimas y con arsenales de armas modernas, ya que se enfrentaba a una tribu del más pobre de los países árabes.

Pero no ha sido así. Al igual que los éxitos, los fracasos tienen múltiples causas y en la guerra yemení las principales fueron la deficiente preparación militar y espíritu combativo de las tropas aliadas. Los fracasos iniciales se agravaron con el paso del tiempo al prestar Teherán a la tribu yemení toda la ayuda posible sin tener que intervenir directamente en el conflicto. En especial, el suministro de drones y misiles de alcance medio y corto, así como el adiestramiento de los yemeníes en el uso de estas armas ha hecho bordear el ridículo al Ejército saudí.
Hasta aquí el análisis de esta guerra se ha ceñido a lo estrictamente material: armas, dinero, adiestramiento. Pero queda un factor decisivo, pero no tan evidente: la capacidad de sacrificio de los combatientes.

En este campo el desequilibrio es abrumadoramente favorable a los yemeníes. Gente endurecida por las penurias de siglos, sin casi nada que perder, luchan con pasión y astucia. Sus rivales, en cambio, saben que tienen en casa una vida muelle que perder y no saben muy bien por qué tienen que luchar en el Yemen. Consecuentemente, pelean mal, pendientes más de la propia inmunidad que del desarrollo de las batallas y escaramuzas.

Todo esto sería anecdótico si ocurriera solamente ahora en el Yemen. Pero un repaso somero de la Historia – desde las guerras púnicas hasta las del Vietnam y Afganistán – revela que nunca se ha ganado una guerra sin disponer de unos soldados convencidos de la causa por la que luchan y con una enorme capacidad de sacrificio. O, por lo menos, conscientes de que si quieren sobrevivir no tienen más alternativa que la de vencer. Julio César y Hernán Cortés lo sabían muy bien cuando quemaron las naves…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PUTIN, CAM LA FEL CA HITLER

Politica internațională a Kremlinului din ultimii ani se aseamănă îngrijorător de mult cu cea promovată de Hitler, prin anii 30.
Îngrijorătoare nu este repetarea erorii naziste care a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, ci faptul că, acum – spre deosebire de 1939 – în lume sunt foarte multe arme nucleare. Dacă ultimul război mondial a fost devastator, următorul ar putea fi nimicitor.
Desigur, nici Putin nu este Hitler și nici Federația Rusă nu este cel de al III-lea Reich… însă abordarea de bază în politica externă a președintelui rus are multe puncte similare cu cea a conducătorului nazist.
Acesta, în strădania sa de a elibera Germania de povara economico-militară pe care i-a stabilit-o pacea de la Versailles, le-a impus germanilor să producă mai multe tunuri decât unt. Putin, la fel ca toți predecesorii săi sovietici, a situat pe primul loc dezvoltarea militară (a arsenalului și a structurii organizatorice) în detrimentul oricărui alt obiectiv al guvernului său, lăsând de o parte chiar și ridicarea nivelului de trai al poporului rus. Și asemănarea continuă: ambii conducători au vrut/vor să se întoarcă la trecut; Hitler, la vremurile de dinainte de Versailles, iar Putin, la era acordurilor de la Yalta.

Mai sunt și alte similitudini. Prima și cea mai mare este că atât pacea de la Versailles, cât și falimentul URSS-ului, optzeci de ani mai târziu, au generat un dezechilibru continental care nu putea să se mențină mult timp. Era imposibil (iar apariția nazismului a dovedit acest lucru) ca o mare țară europeană foarte industrializată să fie dată de o parte și să fie ignorată. La fel este imposibil, la ora actuală, ca cea mai mare țară din Europa (Rusia are 144 de milioane de locuitori) să fie ținută doar în rolul de figurant al politicii și al echilibrului mundial.
În plus, atât URSS, cât și Federația Rusă urmează modelul hitlerist de a-i tot ciupi Occidentului concesii cu amăgirea că „…aceasta ar fi ultima și relativ nesemnificativă concesie.” În anii 30, concesiile făcute lui Hitler erau nesemnificative pentru marile puteri. Însă, boemienii, moravii, austriecii, alsacienii etc, în mod sigur vedeau lucrurile cu totul altfel, dar nu interesa pe nimeni. Cum nici anexarea Crimeei, nu a interesat în mod serios pe nimeni, cu excepția ucrainenilor, desigur.
Până aici, principalele paralelisme ale trecutului cu prezentul. Grav ar fi ca această asemănare istorică să continue și de acum înainte, deoarece revendicările hitleriste au dus la cel de al Doilea Război Mondial.
Desigur că Putin beneficiază de învățămintele trecutului și are o echipă mult mai realistă, decât cele pe care le-au avut Hitler și Stalin, însă dinamica contextelor social-economice s-a aflat întotdeauna deasupra voinței autocraților. Calea ciomagului și a șantajului rareori se bifurcă și nu prea duce la străduța status quo-ului; de obicei, se impune rezolvarea pe calea războiului.

Ca de data aceasta să nu se repete Istoria depinde în mare măsură de Occident. Oamenii săi de stat par să fi învățat multe din greșelile trecutului, și, mai ales SUA și NATO sunt mult mai bine dotate militar și mental, decât au fost Chamberlain, Roosevelt și Lebrun, pentru a face față situațiilor de șantaj, ca cele menționate mai sus.
Dar, așa cum spune înțelepciunea populară, iadul e căptușit cu intenții bune. Iar Istoria ne învață că, în geneza marilor catastrofe abundă erorile de calcul ale oamenilor de stat, aparent foarte pregătiți și foarte, foarte bine înarmați.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PUTIN, POR LOS PASOS DE HITLER

La política internacional del Kremlin de los últimos años tiene una alarmante semejanza con la desarrollada por Hitler en los 30.
Lo alarmante no es la repetición del error nazi que desembocó en la II Guerra Mundial, sino que ahora – a diferencia del 1939 – el mundo rebosa de armas nucleares. Si la última guerra mundial fue devastadora, la próxima podría resultar aniquiladora.
Evidentemente, ni Putin es Hitler, ni la Federación Rusa es el III Reich… pero el planteamiento básico de la política exterior del presidente ruso tiene muchos puntos similares a la del caudillo nazi.
Este, en su empeño de librar a Alemania de la losa económico-militar que le impuso la paz de Versalles les antepuso a los alemanes la producción de cañones a la de mantequilla. Putin, al igual que sus predecesores soviéticos, ha antepuesto el desarrollo militar (arsenal y organización) a cualquier otra meta de su gobierno, inclusive la elevación del nivel de vida del pueblo ruso. Y el paralelismo sigue: ambos dirigentes quisieron/quieren volver al pasado; Hitler, a los tiempos pre Versalles y Putin, a la era de los acuerdos de Yalta.

Hay más similitudes. La primera y mayor es que tanto la paz de Versalles como la bancarrota de la URSS, ochenta años más tarde, generaron un desequilibrio continental insostenible. Era imposible (y la aparición del nazismo lo demostró) relegar a un gran país europeo muy industrializado a la insignificancia y ningunearle. E igualmente es imposible actualmente relegar a la mayor nación de Europa (Rusia tiene 144.000.000 de habitantes) al papel de comparsa de la política y del equilibrio mundial.
Además, tanto la URSS como la Federación Rusa siguen el patron hitleriano de arañarle poco a poco a Occidente concesiones con la engañifa de que “…es la última concesión y relativamente intrascendente.” Claro que en los años 30 las concesiones a Hitler solo eran intrascendentes para las grandes potencias. Bohemios, moravos, austriacos, alsacianos, etc, seguramente, lo veían de otra manera, pero a nadie le importaba. Como a nadie le importó mayormente la anexión de Crimea, aparte de los ucranianos, claro.
Hasta aquí los principales paralelismos del pasado y presente. Lo grave sería que este emparejamiento histórico continuase en el futuro porque la vía reivindicativa hitleriana desembocó en la II Guerra Mundial.
Claro que Putin se beneficia de las lecciones del pasado y cuenta con un equipo mucho más realista que el de Hitler y Stalin, pero la dinámica de los contextos socio-económicos ha estado siempre por encima de la voluntad de los autócratas. La senda del garrotazo y el chantaje rara vez se bifurca y aún menos veces desemboca en el callejón del status quo; lo habitual es la solución bélica.

Y el que esta vez la Historia no se repita depende en gran medida de Occidente. Sus estadistas parecen haber aprendido mucho de los errores del pasado y, sobre todo, los EE.UU. y la OTAN están infinitamente mejor pertrechados militar y mentalmente que los Chamberlain, Roosevelt y Lebrun para afrontar situaciones de chantaje como las comentadas.
Pero, como dice la sabiduría popular, el infierno está forrado de buenas intenciones. Y la Historia enseña que también en el génesis de las grandes catástrofes abundan los errores de cálculo de estadistas aparentemente muy capacitados y muy, muy, bien armados.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

UCRAINA, DE CE ACUM? Washington, Diana Negre

Graba cu care președintele rus, Vladimir Putin, vrea să obțină din partea Occidentului o „Yalta II”, adică, o împărțire a lumii în zone de influență pare a fi greu de înțeles, la prima vedere.
Căci, acum, la fel cum s-a întâmplat în ultimele secole, Rusia se află într-o situație de inferioritate pentru un conflict cu țările occidentale. Are arme și soldați, însă îi lipsește tocmai potențialul care este decisiv într-un război de anvergură: nu dispune de o economie solidă, care să suporte uzura enormă a unui conflict îndelungat și devastator.
Dacă acest lucru este adevărat, la fel de adevărat este și că, în raportul de forțe a celor două tabere, există plusuri și minusuri, iar, în aceste momente, Federația Rusă dispune de un plus. Marile reforme și modernizări desfășurate în cadrul forțelor sale armate și în arsenalele sale au adus-o la o paritate cu NATO și SUA. Dacă trupele Rusiei ar invada, mâine, Ucraina, NATO n-ar avea suficiente resurse militare pentru a le opri.

În fața unui nou act de forță al Rusiei, după anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, NATO s-ar vedea nevoită ori să protesteze și să admită situația, ori să se lanseze într-o confruntare războinică de foarte mare anvergură.
Cu alte cuvinte, Kremlinul știe că, în aceste momente, este în stare să-i administreze lumii capitaliste o demonstrație de proporții. Dacă îi reușește – adică, dacă, încă o dată, Occidentul evită confruntarea directă -, Rusia va fi făcut un pas foarte mare în direcția satisfacerii aspirațiilor sale revendicative.
Chiar și cu o ocupare efemeră militară și politică sau numai politică a Ucrainei, efemeră datorită presiunilor economice occidentale, Rusia s-ar afla într-o situație mai bună decât cea actuală, pentru a-și continua și împlini visele de grandoare.

Iar dacă lucrurile ar ieși pe dos și contramăsurile ne-militare ale Occidentului ar opri invazia rusească, Putin tot nu ar pierde nimic. Ar rămâne tot unde se află acum, incomodând lumea capitalistă, iar aureola sa de conducător al tuturor Rusiilor ar câștiga multe puncte. Atâtea încât să nu riște să fie înlăturat prin încercări ca cele din Belarus și Kazahstan.
Căci aceasta ar diferi mult de atât de dorita înhățare a Ucrainei, însă, nici nu este puțin lucru pentru un om care încearcă să fie cel mai nimerit urmaș al țarilor și al secretarilor generali ai Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UCRANIA ¿POR QUÉ AHORA? Washington, Diana Negre

El apremio con que el presidente ruso, Vladimir Putin, quiere conseguir un “Yalta II”, es decir, el reparto del mundo en zonas de influencias con Occidente es difícil de entender al primer golpe de vista.
Y es que ahora, como ocurrió a lo largo de los últimos siglos, Rusia está en inferioridad de condiciones para un enfrentamiento a las potencias occidentales. Tiene armas y soldados, pero le falta el potencial decisivo para una gran guerra: una economía sólida que aguante el enorme desgaste de un conflicto largo y devastador.
Claro que si esto es cierto, también es cierto que en la correlación de fuerzas de ambos bandos hay altibajos y en estos momentos la Federación Rusa se halla en un alto. Las grandes reformas y modernizaciones de sus fuerzas armadas y arsenales la han puesto casi a la par con la OTAN y los EE.UU. Si mañana las tropas rusas invadieran Ucrania, la OTAN no tendría recursos estrictamente militares para impedirlo.

Ante un nuevo acto de fuerza ruso, tras la anexión de la ucraniana Península de Crimea, la OTAN se vería en la disyuntiva de protestar y tragar o lanzarse a una confrontación bélica de máxima envergadura.
Con otras palabras, el Kremlin es consciente de que en estos momentos está en condiciones de echarle un órdago al mundo capitalista. Si le sale cara – es decir, si una vez más Occidente rehúye la confrontación directa -, Rusia habrá dado un paso muy grande hacia sus aspiraciones reivindicativas.
Incluso si la ocupación militar y política o solamente política de Ucrania resultase efímera a causa de las presiones económicas occidentales, Rusia se hallaría en una situación mejor que la actual para seguir adelante con los sueños de grandeza.

Y si la jugada le sale cruz y las contramedidas no militares occidentales le impidieran a Rusia la invasión, Putin no habría perdido nada. Seguiría estando donde está ahora: incomodando al mundo capitalista y su aura doméstica de adalid de todas las Rusias habrá ganado muchos enteros. Tantos, como para no correr el riesgo de ser protagonista de conatos de derrocamiento como los que se han registrado en Bielorrusia y el Kazajistán.
Y esto dista mucho de la tan buscada incautación de Ucrania, pero no es moco de pavo para un hombre que trata de ser el más que merecido sucesor de los zares y los secretarios generales del Comité Central del PCUS.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

SINGULARITATEA RUSEI

Pentru occidentali, politica rușilor – la fel ca mentalitatea lor – este greu de înțeles. Și nu atât că ar fi de neînțeles, cât faptul că lumea atlantică este atât de egocentristă, încât se încăpățânează să ignore chiar și istoria și obsesiile altor țări, începând cu cele ale Rusiei.
Cele ale tuturor Rusiilor; de la cea scandinavă a neamului rus de la Kiev, până la Federația Rusă a lui Putin, trecând prin cea a țarilor, a ducatului Moscovei și a Hoardei de Aur mongolă. Și, în această istorie, există o trăsătură esențială prin care evoluția rușilor se diferențiază de cea a marilor puteri occidentale: a fost singurul mare imperiu colonial care nu și-a pierdut niciodată coloniile. S-a pierdut pe el însuși, și nu o singură dată, însă coloniile sale au continuat și continuă să fie rusești. Continuă să fie rusești din punct de vedere structural și, până la un anumit punct, chiar și mental….

Imperialismul colonialist rusesc l-a pornit ducatul Moscovei, atunci când s-a întins spre nord-estul Asiei, (prin toată Siberia, până în peninsula Kamceatka), în urma declinului Hoardei de Aur. Această expansiune a fost urmată, câteva secole mai târziu, de o alta prin partea de sud (prin Caucaz) până când a ajuns să domine a șasea parte din suprafața Pământului.
Spre deosebire de imperiile occidentale, Rusia nu și-a pierdut niciodată aceste colonii. Și tot spre deosebire de occidentali, Rusia n-a încercat niciodată să repopuleze etnic noile teritorii. Colonialismul ei a fost, într-un fel, o replică a păpușilor „matrioșka”: pământurile cucerite erau deformate politic și administrativ până dobândeau profilul și formatul rusesc.Și, pe cât posibil,fără să-și mai păstreze vreo identitate culturală proprie.Astfel, la fel ca păpușile folclorice rusești, toate acele administrații încăpeau într-una singură: cea a mamei politice, Rusia.
Era – și încearcă să mai fie și în ziua de azi – o asimilare cu lingura de încălțat. Rusia era cu puterea, iar coloniie, cu obediența; trebuiau să fie „după chipul ei”, fără nicio concesie. Modelul colonial moscovit a fost adoptat de țari, de bolșevici și – în măsura posibilităților sale – și de Vladimir Putin, cel care a construit o federație (Federația Rusă) care e mai degrabă un hanat mongol, decât o asociațe voluntară a unor oameni liberi.
Moscova a deformat națiunile și sufletele pe care le-a cucerit până când acestea au ajuns să semene cu ea, iar coloniile, la rândul lor, au deformat colonialismul rusesc până când i-au dat trăsătura de canibalism politic: un singur stăpân,o singură voință,o supunere totală a poporului.Iar Kremlinul a sfârșit prin a se auto-intoxica cu atotputernicie, până a ajuns pe punctul în care, în orizontul său politic să nu mai rămână aproape ncio urmă de toleranță în conviețuirea internațională și chiar națională. Concepția dominantă în teritoriu și în guvernare este imperialismul cel mai dur…
Și, cum momentul istoric de maximă putere și întindere a imperiului rus a fost URSS în vremea „războiului rece”, lui Putin i s-a părut perfect logic și acceptabil să spună că vechile teritorii ale Pactului de la Varșovia (Polonia, Țările Baltice, Ungaria, Slovacia, Cehia, fosta Iugoslavie, România și Bulgaria), precum și fostele republici sovietice, în prezent independente „…au, în ziua de azi, suveranitate, dar nu și independență…“. Cazul Ceceniei – țară rusificată și integrată prin lovituri de tun – ilustrează foarte clar gândirea lui Putin, gândirea politică rusească.
În plus, acest subconștient al imperiului colonial rămâne încă cristalizat, la conducătorii ruși de la cel de al Doilea Război Mondial încoace, adică din vremea când URSS și puterile capitaliste și-au împărțit lumea în zone de influență.

Însă, ca anul 2022 să nu fie 1945 nu poate fi acceptat de Kremlin. Și astfel, lui Putin și guvernului său li se pare logic și legitim să reclame, acum, o „Yaltă II”, aproape la fel ca Yalta din secolul trecut cu ceea ce au stabilit atunci Stalin, Roosevelt și Churchill. Putin vrea acum, la fel cum a fost atunci, o lume împărțită între Rusia și Occident, cu garanții de imobilism militar. Căci, cu toate nostalgiile și colonialismele, Moscova continuă să creadă că Occidentul este mai puternic și ar vrea să înghețe status quo-ul.
Dar, mai mult ca sigur că la Kremlin se știe că asta ar însemna să-i ceri plopului pere, însă, având o mentalitate imperială neîntreruptă de șase secole încoace, este mult mai ușor să vezi, peste tot, numai pere. Și tot mai mult ca sigur, în occident se cunoaște zicala populară că „…năravului de a tot cere i se potrivește de minune virtutea de a nu-i mai da…”

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA SINGULARIDAD RUSA

Para los occidentales, la política rusa – al igual que la mentalidad de este país – resulta casi incomprensible. Y no es que lo sea; es que el mundo atlántico es tan egocéntrico que se emperra incluso hoy en ignorar la historia y las obsesiones de los demás… comenzando por las de Rusia.
De todas las Rusias; desde la escandinava de los rus de Kiev hasta la Federación Rusa de Putin, pasando por la de los zares, el ducado de Moscú y la Horda Dorada de los mongoles. Y en esta historia hay un rasgo esencial que diferencia la evolución rusa de la de las grandes potencias occidentales: fue el único gran imperio colonial que no perdió nunca sus colonias. Se perdió a sí mismo él solito en más de una ocasión; pero sus colonias siguen siendo rusas. Siguen siendo rusas estructuralmente e incluso, mentalmente… hasta cierto punto.
El imperialismo-colonialismo ruso lo comenzó el ducado de Moscú, expandiéndose por el noreste asiático (Siberia hasta la península de Kamchatka) tras el declive de la Horda Dorada. Fue una expansión que continuó siglos más tarde por el sur (Cáucaso) hasta llegar a dominar la sexta parte de la superficie terrestre.

A diferencia de los imperios occidentales, Rusia no perdió nunca estas colonias. Y también a diferencia de los occidentales, Rusia no intentó nunca una repoblación étnica de las nuevas tierras. Su colonialismo fue, en cierto modo, una réplica de sus muñecas “matrioshka”: las tierras conquistadas eran deformadas política y administrativamente hasta tener perfil y formato ruso. Y la menor personalidad cultural posible. Así, al igual que las muñecas folklóricas rusas, cabían todas las administraciones en una sola: la de la madre política, Rusia.
Era – y aún intenta serlo hoy en día – una asimilación con calzador. Rusia tenía la fuerza y las colonias, la obediencia; tenían que ser “a la rusa”, sin concesión alguna. El modelo colonial moscovita lo adoptaron los zares, los bolcheviques y – en la medida de sus posibilidades – Vladimir Putin, quien ha construido una federación (la Federación Rusa) que se parece más a un kanato mongol que a una asociación voluntaria de hombres libres.
Claro que si Moscú deformó las naciones y las almas conquistadas hasta que se pareciesen a ella y las colonias, por su parte, deformaron el colonialismo ruso hasta darle rasgo de canibalismo político: un amo, una voluntad, una sumisión total del pueblo. Y el Kremlin acabó auto intoxicándose de prepotencia hasta el punto de que en su horizonte político casi no quedan huellas de tolerancia en la coexistencia internacional y hasta en la nacional. El concepto dominante en el territorio y en los Gobiernos es el imperialismo más duro…
Y como el momento histórico de máximo poderío y extensión del imperio ruso fue la URSS de la “guerra fría”, a Putin le ha parecido perfectamente lógico y aceptable decir que los antiguos territorios del pacto de Varsovia (Polonia, Países Bálticos, Hungría, Eslovaquia, Chequia, la extinta Yugoslavia, Rumania y Bulgaria) y ex repúblicas soviéticas, ahora independientes “…tienen hoy en día soberanía, pero no independencia fáctica…“. El caso de Chechenia – rusificada e integrada a cañonazos – ilustra con toda claridad el pensamiento de Putin, el pensamiento político ruso.
Además, este subconsciente de imperio colonial sigue cristalizado en los dirigentes rusos desde los últimos meses de la II Guerra Mundial, cuando la URSS y el capitalismo se dividieron el mundo en zonas de influencia.

Pero que el 2022 no sea 1945 no es aceptado en el Kremlin. Y así, a Putin y su Gobierno les parece lógico y legítimo reclamar ahora un “Yalta II”, casi idéntico al Yalta del siglo pasado que negociaron en su día Stalin, Roosevelt y Churchill. Putin reclama hoy como entonces un mundo repartido entre Rusia y Occidente y con garantías de inmovilismo militar. Porque, pese a todas las nostalgias y colonialismos, Moscú sigue creyendo que Occidente es más poderoso y quiere congelar el statu quo.
A buen seguro saben en el Kremlin que eso es pedir peras al olmo, pero en una mentalidad imperial ininterrumpida desde hace seis siglos es más que fácil ver solo peras en todas partes. Y a buen seguro, también, en occidente se deben acordar del dicho popular que “…al vicio de pedir se contrapone la virtud de no dar…”

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

KAZAHSTAN: UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ

Criza actuală din Kazahstan are – la fel ca imensa majoritate a crizelor – mai multe cauze, iar una dintre ele este faptul că guvernul a procedat corect din punct de vedere economic, însă într-un moment atât de inoportun, încât rezultatul i-a ieșit exact pe dos.
De când și-a obținut independența față de URSS, la sfârșitul secolului trecut, țara aceasta suferea de ceea ce s-ar putea numi „maladia siriană”: puterea și bogățiile se concentrau în atât de puține mâini, încât nemulțumirea a tot crescut, până când a ajuns să explodeze.
Și, în mod paradoxal, a explodat acum datorită unei măsuri foarte potrivite a guvernului kazah: a liberalizat sectorul hidrocarburilor.Această măsură–împreună cu multe altele,recomandate stringent de FMI (Fondul Monetari Internațional) în vederea trecerii de la o economie dirijată, la una de piață–a fost prea mult amânată de guvernul kazah. În loc să oprească subvențiile pentru cei care cumpărau gaze și petrol într-un moment în care prețurile erau mici la aceste produse (când percutanța asupra prețului de vânzare câtre public ar fi fost mică), guvernul de la Astana a efectuat această operație în plină conjunctură ascendentă.

Consecința a fost că prețul combustibililor a urcat vertiginos,ceea ce s-a răsfrânt asupra tuturor costurilor,căci Kazahstanul este a noua țară din lume, în privința întinderii sale, și imensa majoritate a transporturilor se efectuează pe șosele. Astfel, s-a scumpit mult și rapid costul vieții, luând pe nepregătite o populație obișnuită cu economia dirijată, unde consumul cetățeanului era aparent privilegiat, cu toate că situația economică a țării se deteriora.

Venea colac peste pupăză–căci, de ani de zile,populația era iritată de abuzurile puterii,care ținea în puf o infimă minoritate de politicieni și afaceriști – astfel că au izbucnit proteste. Iar opoziția – adică cei care au fost excluși din acea minoritate – le-a incitat tot mai mult și tot mai puternic. Până într-atât, încât președintele Kassîm-Jomart Tokaev a ajuns să se teamă pentru postul său, și chiar pentru viața sa. Or, cum își punea viața mai presus decât viitorul țării, a apelat la Rusia și la celelalte țări din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Armenia, Belarus, Kîrghistan și Tadjikistan) să-i scoată castanele din foc.

Pentru Putin, aflat în plină divergență cu NATO în privința zonelor de influență de odinioară, această solicitare era inoportună. Însă, nu a avut încotro și s-a văzut nevoit să intervină într-un teritoriu cheie pentru ambiția sa de a reface imperiul rus (Kazahstanul este cea mai bogată țară în resurse naturale dintre fostele republici sovietice). Nu numai că exista pericolul ca înlăturarea unui guvern prin proteste populare să facă școală în Belarus și chiar în Rusia, dar mai era și riscul ca un nou guvern, rezultat în urma revoltei populare, să adopte o politică mult mai naționalistă decât cea urmată, până acum, de președinții Nazarbaev și succesorul său, Tokaev.
Ambii acești președinți au sprijinit politica externă a Rusiei, însă, în interiorul Kazahstanului, țară în care marea masă a populației este de etnie turcică, au procedat exact invers: au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au mutat capitala la Astana, în răsăritul țării – cât mai departe de Rusia – și au sprijinit limba, cultura și populația turcică. Nazarbaev și Tokaev s-au îndepărtat cât au putut de Moscova, atât cât tolera Kremlinul, cu toate că nu-i convenea. Însă, un guvern revoluționar ar fi putut să meargă mult mai departe decât limita pe care o admitea Rusia.
Și pentru a evita acest risc (precum și un eventual precedent pentru disidenții din țările care îi sunt aliate), Putin s-a grăbit să-și trimită trupele în ajutorul guvernului kazah, în ciuda momentului inoportun în care se află în disensiunile sale cu Occidentul.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAZAJISTÁN: EL TIRO POR LA CULATA

La actual crisis del Kazajistán tiene – como la inmensa mayoría de las crisis – muchas causas y una de estas es que el Gobierno hizo lo económicamente correcto tan a destiempo que le salió el tiro por la culata.
Políticamente, el país padeció desde su independencia de la URSS, a finales del siglo pasado, de lo que se podría llamar el “mal sirio”: el poder y las riquezas se iban concentrando en tan pocas manos que el descontento no ha parado de crecer hasta que ha estallado ahora.
Y, paradójicamente, ha estallado ahora por una de las medidas económicas más acertadas del Gobierno kazajo: la liberalización del sector de hidrocarburos. Esta medida – junto con otras muchas recomendadas apremiantemente por el FMI (Fondo Monetario Internacional) y encaminadas a acabar de realizar el paso de una economía dirigida a una de mercado – la fue retrasando el gobierno kazajo excesivamente. En vez de suprimir las subvenciones a los compradores de gas y petróleo en un momento de precios bajos de estos productos (cuando el impacto en el precio de venta al público es pequeño), el Gobierno de Astaná lo hizo en plena coyuntura alcista.

La consecuencia fue que se disparó el precio de los combustibles, lo que repercutió sobre todos los costos ya que Kazajistán es el 9º país más extenso del Globo y la inmensa mayoría de los transportes se hace por carretera. Así se encareció mucho y rápidamente el coste de la vida, cogiendo a contrapié a una población acostumbrada a la economía dirigida, donde el consumo ciudadano era aparentemente privilegiado aunque la economía nacional se quebrantara.
Dado que llovía sobre mojado – la población llevaba años irritada por los abusos del poder, que privilegiaba a una ínfima minoría de políticos y empresarios -, las protestas estallaron. Y la oposición – es decir, los que habían sido expulsados de esa minoría – las azuzaron a más y mejor. Tanto, que el presidente Kasym Shomart Tokayev temió por su cargo, eventualmente incluso por su vida. Y como su vida le importa más que el futuro del país, apeló a Rusia y demás miembros del Tratado del Pacto de Seguridad Mutua (Armenia, Bielorrusia, Kirguistán y Tadchikstán) para que le sacasen las castañas del fuego.

Para Putin, en pleno forcejeo con la OTAN a fin de asegurar su zona de influencia en el mundo, la solicitud resultaba inoportuna. Pero no podía dejar de intervenir en un territorio clave para su ambición de reconstruir un imperio ruso (Kazajistán es la más rica en recursos naturales de las ex repúblicas soviéticas). No sólo existía el peligro de que el derrocamiento de un Gobierno por la protesta popular hiciera escuela en Bielorrusia y la propia Rusia, sino también el riesgo de que un nuevo Gobierno surgido de la revuelta popular adoptase una política mucho más nacionalista que la seguida hasta ahora por los presidentes Nazarbayev y su sucesor, Tokayev.
Estos dos habían apoyado la política exterior rusa, pero en el Kazajistán, nación de etnia mayoritariamente turca, hicieron casi lo contrario: suprimieron el alfabeto cirílico por el latino, trasladaron la capital a Astaná, en el este de la República –lo más lejos posible de Rusia – y fomentaron el idioma, la cultura y los núcleos de población turca. Nazarbayev y Tokayev se alejaron de Moscú todo lo que el Kremlin era capaz de tolerar a pesar de no gustarle. Pero un Gobierno revolucionario podría ir por este sendero mucho más allá de la tolerancia rusa.
Y para evitar este riesgo (y el del mal ejemplo a los disidentes domésticos), Putin se precipitó a mandar sus tropas en ayuda del Gobierno kazajo, pese a lo inoportuno del momento para sus forcejeos con Occidente.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.