CRĂCIUN DE CULOARE Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Sărbătorile din luna decembrie, religioase cum este Crăciunul, sau seculare cum este întâmpinarea Anului Nou, au luat sfârșit. Religioase sau nu, au fost tipic americane, nu neapărat creștine: cu brad de Crăciun, sărbătoriri în familie și în întreprinderi, călătorii la rude, atunci când pandemia a permis acest lucru.
De fapt, Crăciunul a încetat să mai fie religios, căci a devenit o sărbătoare națională, un fel de consens american că a venit momentul pentru a celebra ce e bun și a uita ce e rău, pentru a se întruni într-o frăție a bunăvoinței. Până într-atât, încât participă și persoane de alte religii, căci sunt familii de evrei care își cumpără pom de Crăciun… deoarece așa sărbătoresc vecinii, care, la rândul lor urmează o tradiție mai mult festivă, decât religioasă.
Dar, de la o vreme, există o nouă modalitate de a sărbători Crăciunul: datează de mai mult de o jumătate de secol și se datorează unei idei pe care a avut-o un activist negru, care, în 1966, a oferit confraților săi de rasă, KWANZA, o celebrare care coincide cu sărbătorile Crăciunului și Anului Nou.
Kwanza aduce două noutăți: nu se vrea religioasă și nici nu este americană. Din contra, încearcă să preamărească diferențele rasiale și originile culturale ale populației negre, departe de emisfera în care trăiește acum, exaltând rădăcinile ei africane.

Kwanza este o încercare de a transforma sărbătorile de sfârșit de an într-un motiv de identificare rasială, însă nu pentru a proclama unitatea sau integrarea negrilor americani în societatea țării, ci exact contrariul. Vrea să arate diferențele ei și să insiste pe identitatea ei africană, diferită de cea a majorității populației, care are origini rasiale în Europa.
Desigur că, înaintea tuturor s-au aflat aici nativii, însă aceștia reprezintă un procentaj mic, sub 2%. Mai sunt și imigranții care vin dinspre sudul continentului american. Aceștia reprezintă împreună aproape 19%, cu acte în regulă, rezidenți legali sau fără acte. Alt mare grup etnic provine din diferite țări asiatice, cu 7%, în timp ce dublul acestui procentaj îl reprezintă rasa neagră, cu toate că culoarea pielii ei variază de la negru, la aproape alb.

Tocmai pentru acest grup, care reprezintă mai puțin de o șesime din populație, s-a inventat Kwanza, o suită de sărbători care țin șapte zile și se axează pe diferențe rasiale și culturale.
Nu este vorba de sărbători religioase, căci sunt strict laice. Și nici nu încearcă să găsească o mai bună armonie rasială. Din contra, Kwanza este un fel de Crăciun alternativ, pentru oamenii de altă rasă și cultură decât restul populației din țară, cărora pretinde că le oferă niște tradiții noi, făcându-i să creadă că recuperează tradiții ancestrale, atât culturale, cât și rasiale, ancorate în identitate lor africană.
Dar, e foarte puțin convingătoare, deoarece Kwanza se bazează pe tradițiile celor care vorbesc limba swahili, de pe coasta orientală a Africii, când, în realitate, majoritatea sclavilor aduși în America proveneau din partea occidentală a Africii.
Promotorii acestor festivități nu fac parte din curentul care caută armonie sau apropiere rasială, căci, printre ei s-a aflat și Malcolm X, un personaj urmărit de justiție și perceput de mulți ca un avocat al violenței și separării raselor. Cel care a inventat Kwanza, Maulana Karenga, este profesor la Universitatea din California. El încearcă să statornicească un „naționalism cultural”.
Acest naționalism ar fi, după cum spune el, un mijloc pentru a „reconstrui cultura și istoria continentului negru cu scopul de a revitaliza cultura africană actuală în America”. Karenga, care mai înainte se numea Ronald McKinley Everett, a hotărât să-și ia un nume swahili, căci Maulana înseamnă „învățător”, iar Karenga “naționalist”, și să caute niște festivități exclusive și proprii ale populației africane. În felul acesta, negrii s-ar simți mândri că ar avea niște tradiții, și nu ar mai fi lipsiți, ca până acum, de alte referințe, decât sclavia îndurată în America.
Karenga, care a cochetat cu mișcările radicale negre ale lui Malcolm X și cu cele ale „musulmanilor negri”, un alt grup radical, s-a decis, până la urmă, să promoveze, în mod pașnic, „africanismul”.’
În contrast cu obiceiurile europene care au făurit țara în ultimele trei secole, și spre deosebire de cunoscutul lider negru, Martin Luther King, asasinat în 1968 de un alt negru care nu era de acord cu politica sa, Karega nu caută o integrare socială, ci o identitate care să-i deosebească și să-i evidențieze pe negri.
Dacă Martin Luther King vorbea în faimosul său discurs „I have a dream” (Am un vis) de dorința sa ca oamenii să fie apreciați după ideile și activitățile lor, și nu după culoarea pielii pe care o au, Karenga, la fel ca alți activiști negri, evită integrarea. Unii dintre acești lideri negri vorbesc chiar despre o superioritate rasială, însă Karenga insistă pe necesitatea de a se distinge ca rasă diferită și a păstra o identitate proprie, diferită de cea a albilor sau a altor rase care trăiesc în țară.
Kwanza are un ritual și un calendar de șapte zile, din data de 26 decembrie, până pe 1 ianuarie. Fiecare zi este dedicată unei reflecții diferite, așa cum cere tradiția africană swahili. Gândurile se concentrează pe unitate, autodeterminare, responsabilitate, cooperare economică, intenție, creativitate și credință. Fiecare din aceste concepte e reprezentat de câte o lumânare, care se așază într-un candelabru pus pe o masă cu un mic covoraș de paie.

Lumânările au trei culori: trei sunt roșii, trei verzi și una neagră. Lumânările sunt aprinse câte una pe zi, după o ordine prescrisă.
În cei 50 de ani de când a fost inventată această celebrare, nu numai că nu a atras mulți adepți, – calculele cele mai recente apreciază că nu e depășită cifra de un milion – , dar nici nu s-a extins în alte țări, așa cum se întâmplă cu alte obiceiuri ale americanilor.
Desigur, negrii din SUA au avut experiențe diferite de cele ale altor țări, însă, se pare că, cu toate revendicările rasiale, negrii americani sunt mai mult americani decât negri. Mai degrabă se aseamănă cu albii, atunci când își uită tradițiile ancestrale. Foarte rar americanii de origine franceză, germană, olandeză și chiar hispană își păstrează limba și obiceiurile culturale originale. În cazul negrilor, menținerea tradițiilor este și mai dificilă. Mulți nu le cunosc, deoarece nici măcar nu știu din ce locuri provin, căci lucrurile acestea s-au șters în coșmarul sclaviei pe care au suferit-o strămoșii lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NAVIDADES NEGRAS Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Las festividades de diciembre, sean religiosas por la Navidad o seculares como la bienvenida al año nuevo, han tocado a su fin. Religiosas o no, han sido típicamente americanas, no cristianas, con sus árboles de Navidad, celebraciones en casas y empresas, viajes familiares y cenorras siempre que el Covid lo ha permitido.
En realidad, la Navidad ha dejado de ser religiosa para convertirse en una celebración nacional, algo así como un consenso americano de que ha llegado el momento de festejar lo bueno y olvidar lo mano, de reunirse todos en una hermandad de buena voluntad. Hasta el punto de que participan gentes de otras religiones y hay familias judías que ponen un árbol de Navidad…porque es la forma en que celebran sus vecinos quienes, a su vez, siguen una tradición festiva y no religiosa.
Pero desde hace algunos decenios, existe una nueva forma de celebrar la Navidad: lo que quiere convertirse en una “tradición” data de más de medio siglo atrás y se debe al invento de un “activista” negro, quien, en 1966, ofreció a sus hermanos de raza la KWUANZA, una celebración que coincide con las fiestas navideñas y de fin de año.
Aporta dos novedades: ni pretende ser religiosa, ni es americana, sino todo lo contrario, pues trata de ensalzar las diferencias raciales y los orígenes culturales de la población negra, lejos del hemisferio en que se hallan y exaltando sus raíces africanas.
La Kwanza es un intento de convertir las festividades de fin de año en una ocasión de identificación racial, pero no para proclamar la unidad, ni la integración de los negros norteamericanos en la sociedad del país, sino todo lo contrario. Es para señalar sus diferencias e insistir en su identidad africana, diferente de la mayoría de la población, que tiene sus orígenes raciales en Europa.
Cierto que antes de todos ellos estaban los nativos, pero representan un pequeño porcentaje, inferior al 2%. También hay inmigrantes del continente americano, quienes suman casi el 19% entre documentados, residentes legales e indocumentados. Otro gran grupo étnico proviene de diversos países asiáticos, con el 7%, mientras que aproximadamente el doble pertenece a la raza negra, aunque el color de su piel oscile del negro a casi blanca.

Es para este grupo, que representa menos de la sexta parte de la población, que se inventó la Kwanza, unas celebraciones que duran siete días y se centran en las diferencias raciales y culturales.
Además de no tratarse de una celebración religiosa, sino estrictamente laica, tampoco trata de buscar una mayor armonía racial. Por el contrario, la Kwanza es como una Navidad alternativa, para gente de otra raza y cultura que el resto del país, a la que se quiere dar unas tradiciones nuevas y hacerle creer que la Kwanza trata de recuperar sus tradiciones ancestrales, tanto culturales como raciales, ancladas en su identidad africana.
Es algo poco convincente, pues la Kwanza se basa en las tradiciones e idioma swahilis, en la costa oriental de África, mientras que la mayoría de los esclavos traídos a las costas norteamericanas eran del occidente africano.
Los promotores de estas festividades no forman parte de las corrientes que buscan armonía y acercamiento racial, pues entre ellos se hallaba Malcolm X, un personaje perseguido por la justicia y visto por muchos como un abogado de la violencia y la separación de razas. El inventor de la Kwanza, Maulana Karenga, es un profesor de la Universidad de California que trata de establecer un “nacionalismo cultural”.
Este nacionalismo sería, según sus palabras, un medio de “reconstruir la cultura y la historia del continente negro para revitalizar la cultura africana actual en América”. Karenga, cuyo nombre de pila era Ronald McKinley Everett, decidió adoptar un nombre de origen swahili, en que Maulana significa “maestro” y Karenga “nacionalista” y buscaba unas festividades exclusivas y propias de la población africana. Pensaba que, así, los negros se sentirían orgullosos de unas tradiciones y no, como hasta este momento, sin otras referencias a un pasado y sus orígenes que la esclavitud sufrida en América.
Karenga, quien flirteó con los movimientos radicales negros de Malcolm X y con los “musulmanes negros”, otro grupo radical, se decidió finalmente a promover de forma pacífica el “africanismo”.’
En contraste con las costumbres europeas que formaron el país en los últimos tres siglos, y a diferencia del famoso líder negro Martin Luther King, asesinado en 1968 por otro negro que no comulgaba con su política, no busca la integración racial, sino una identidad que distinga y separe a los negros.
Si Martin Luther King en su famoso discurso “I have a dream” (tengo un sueño) hablaba de su deseo de que a la gente se la conociera por sus ideas y actividades, en vez de distinguirla por el color de su piel, Karenga, igual que otros activistas negros, no busca la integración. Algunos de estos líderes negros hablan incluso de una superioridad racial, aunque en el caso de Karenga se trata más bien de la necesidad de distinguirse como una raza diferente y de mantener una identidad propia distinta a la de los blancos y otras razas que viven en el país.
La Kwanza tiene un ritual y un calendario de siete días, a partir del 26 de diciembre y hasta el 1 de enero. Cada día está dedicado a una reflexión diferente, algo que sigue la tradición africana swahili. Se trata de pensar en la unidad, autodeterminación, responsabilidad, cooperación económica, propósito, creatividad y fe. Cada uno de estos conceptos está representado por una vela, que se coloca en un candelabro especial situado sobre una mesa con un tapete de paja.

Los candelabros son de tres colores, tres rojos, tres vedes y uno negro, y se van alumbrando uno cada día, según un orden prescrito.
En los 50 años largos desde que se inventó esta celebración, no solamente que no ha conseguido muchos seguidores, pues los cálculos más frecuentes no estiman que superen el millón, sino que tampoco se ha extendido a otros países, a diferencia de lo que ocurre con tantas costumbres norteamericanas.
Cierto que los negros en EEUU han tenido experiencias distintas de las de otros países, pero parece que, a pesar de las reivindicaciones raciales, los negros americanos son más americanos que negros. Más bien se parecen a los blancos a la hora de olvidar sus tradiciones ancestrales. Es raro que los norteamericanos de origen francés, alemán, holandés o incluso hispano mantengan sus idiomas o sus hábitos culturales originales. En el caso de los negros, todavía se hace más difícil mantener una tradición que para muchos es desconocida, pues ni siquiera saben de qué lugar venían exactamente y sus historias familiares se borraron en la pesadilla de la esclavitud.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.