KAZAHSTAN: UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ

Criza actuală din Kazahstan are – la fel ca imensa majoritate a crizelor – mai multe cauze, iar una dintre ele este faptul că guvernul a procedat corect din punct de vedere economic, însă într-un moment atât de inoportun, încât rezultatul i-a ieșit exact pe dos.
De când și-a obținut independența față de URSS, la sfârșitul secolului trecut, țara aceasta suferea de ceea ce s-ar putea numi „maladia siriană”: puterea și bogățiile se concentrau în atât de puține mâini, încât nemulțumirea a tot crescut, până când a ajuns să explodeze.
Și, în mod paradoxal, a explodat acum datorită unei măsuri foarte potrivite a guvernului kazah: a liberalizat sectorul hidrocarburilor.Această măsură–împreună cu multe altele,recomandate stringent de FMI (Fondul Monetari Internațional) în vederea trecerii de la o economie dirijată, la una de piață–a fost prea mult amânată de guvernul kazah. În loc să oprească subvențiile pentru cei care cumpărau gaze și petrol într-un moment în care prețurile erau mici la aceste produse (când percutanța asupra prețului de vânzare câtre public ar fi fost mică), guvernul de la Astana a efectuat această operație în plină conjunctură ascendentă.

Consecința a fost că prețul combustibililor a urcat vertiginos,ceea ce s-a răsfrânt asupra tuturor costurilor,căci Kazahstanul este a noua țară din lume, în privința întinderii sale, și imensa majoritate a transporturilor se efectuează pe șosele. Astfel, s-a scumpit mult și rapid costul vieții, luând pe nepregătite o populație obișnuită cu economia dirijată, unde consumul cetățeanului era aparent privilegiat, cu toate că situația economică a țării se deteriora.

Venea colac peste pupăză–căci, de ani de zile,populația era iritată de abuzurile puterii,care ținea în puf o infimă minoritate de politicieni și afaceriști – astfel că au izbucnit proteste. Iar opoziția – adică cei care au fost excluși din acea minoritate – le-a incitat tot mai mult și tot mai puternic. Până într-atât, încât președintele Kassîm-Jomart Tokaev a ajuns să se teamă pentru postul său, și chiar pentru viața sa. Or, cum își punea viața mai presus decât viitorul țării, a apelat la Rusia și la celelalte țări din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Armenia, Belarus, Kîrghistan și Tadjikistan) să-i scoată castanele din foc.

Pentru Putin, aflat în plină divergență cu NATO în privința zonelor de influență de odinioară, această solicitare era inoportună. Însă, nu a avut încotro și s-a văzut nevoit să intervină într-un teritoriu cheie pentru ambiția sa de a reface imperiul rus (Kazahstanul este cea mai bogată țară în resurse naturale dintre fostele republici sovietice). Nu numai că exista pericolul ca înlăturarea unui guvern prin proteste populare să facă școală în Belarus și chiar în Rusia, dar mai era și riscul ca un nou guvern, rezultat în urma revoltei populare, să adopte o politică mult mai naționalistă decât cea urmată, până acum, de președinții Nazarbaev și succesorul său, Tokaev.
Ambii acești președinți au sprijinit politica externă a Rusiei, însă, în interiorul Kazahstanului, țară în care marea masă a populației este de etnie turcică, au procedat exact invers: au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au mutat capitala la Astana, în răsăritul țării – cât mai departe de Rusia – și au sprijinit limba, cultura și populația turcică. Nazarbaev și Tokaev s-au îndepărtat cât au putut de Moscova, atât cât tolera Kremlinul, cu toate că nu-i convenea. Însă, un guvern revoluționar ar fi putut să meargă mult mai departe decât limita pe care o admitea Rusia.
Și pentru a evita acest risc (precum și un eventual precedent pentru disidenții din țările care îi sunt aliate), Putin s-a grăbit să-și trimită trupele în ajutorul guvernului kazah, în ciuda momentului inoportun în care se află în disensiunile sale cu Occidentul.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAZAJISTÁN: EL TIRO POR LA CULATA

La actual crisis del Kazajistán tiene – como la inmensa mayoría de las crisis – muchas causas y una de estas es que el Gobierno hizo lo económicamente correcto tan a destiempo que le salió el tiro por la culata.
Políticamente, el país padeció desde su independencia de la URSS, a finales del siglo pasado, de lo que se podría llamar el “mal sirio”: el poder y las riquezas se iban concentrando en tan pocas manos que el descontento no ha parado de crecer hasta que ha estallado ahora.
Y, paradójicamente, ha estallado ahora por una de las medidas económicas más acertadas del Gobierno kazajo: la liberalización del sector de hidrocarburos. Esta medida – junto con otras muchas recomendadas apremiantemente por el FMI (Fondo Monetario Internacional) y encaminadas a acabar de realizar el paso de una economía dirigida a una de mercado – la fue retrasando el gobierno kazajo excesivamente. En vez de suprimir las subvenciones a los compradores de gas y petróleo en un momento de precios bajos de estos productos (cuando el impacto en el precio de venta al público es pequeño), el Gobierno de Astaná lo hizo en plena coyuntura alcista.

La consecuencia fue que se disparó el precio de los combustibles, lo que repercutió sobre todos los costos ya que Kazajistán es el 9º país más extenso del Globo y la inmensa mayoría de los transportes se hace por carretera. Así se encareció mucho y rápidamente el coste de la vida, cogiendo a contrapié a una población acostumbrada a la economía dirigida, donde el consumo ciudadano era aparentemente privilegiado aunque la economía nacional se quebrantara.
Dado que llovía sobre mojado – la población llevaba años irritada por los abusos del poder, que privilegiaba a una ínfima minoría de políticos y empresarios -, las protestas estallaron. Y la oposición – es decir, los que habían sido expulsados de esa minoría – las azuzaron a más y mejor. Tanto, que el presidente Kasym Shomart Tokayev temió por su cargo, eventualmente incluso por su vida. Y como su vida le importa más que el futuro del país, apeló a Rusia y demás miembros del Tratado del Pacto de Seguridad Mutua (Armenia, Bielorrusia, Kirguistán y Tadchikstán) para que le sacasen las castañas del fuego.

Para Putin, en pleno forcejeo con la OTAN a fin de asegurar su zona de influencia en el mundo, la solicitud resultaba inoportuna. Pero no podía dejar de intervenir en un territorio clave para su ambición de reconstruir un imperio ruso (Kazajistán es la más rica en recursos naturales de las ex repúblicas soviéticas). No sólo existía el peligro de que el derrocamiento de un Gobierno por la protesta popular hiciera escuela en Bielorrusia y la propia Rusia, sino también el riesgo de que un nuevo Gobierno surgido de la revuelta popular adoptase una política mucho más nacionalista que la seguida hasta ahora por los presidentes Nazarbayev y su sucesor, Tokayev.
Estos dos habían apoyado la política exterior rusa, pero en el Kazajistán, nación de etnia mayoritariamente turca, hicieron casi lo contrario: suprimieron el alfabeto cirílico por el latino, trasladaron la capital a Astaná, en el este de la República –lo más lejos posible de Rusia – y fomentaron el idioma, la cultura y los núcleos de población turca. Nazarbayev y Tokayev se alejaron de Moscú todo lo que el Kremlin era capaz de tolerar a pesar de no gustarle. Pero un Gobierno revolucionario podría ir por este sendero mucho más allá de la tolerancia rusa.
Y para evitar este riesgo (y el del mal ejemplo a los disidentes domésticos), Putin se precipitó a mandar sus tropas en ayuda del Gobierno kazajo, pese a lo inoportuno del momento para sus forcejeos con Occidente.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.