YEMEN: ARMA DELOC SECRETĂ A ETNIEI HOUTI

Războiul care are loc acum în Yemen este un adevărat compendiu al complicatei și furioasei politici din Orientul Mijlociu, deoarece demarează din interese teritoriale, orgolii personale, intoleranțe dogmatice și ambiții hegemonice. Și este pe cale să ducă la înfrângerea tocmai a celor care aparent sunt cei mai puternici.
Astfel, teoretic, războiul se duce între trei părți: etnia yemenită houti luptă împotriva alianței formată de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. În realutate, este un confict între patru părți, deoarece Iranul sprijină mai mult decât generos etnia houti pentru a șubrezi indirect protagonismul saudit în lumea islamică.

Și tot teoretic, acest război, declanșat acum opt ani de amestecul saudiților în politica Yemenului, trebuia să-l câștige într-o clipită alianța dintre Riad și Abu Dabi, puteri foarte bogate, posesoare ale unor arsenale moderne, căci se înfruntă cu unul dintre cele mai sărace triburi din țările arabe.
Dar, nu a fost așa. Și eșecurile, la fel ca succesele, au multiple cauze, iar, în războiul din Yemen, principalele cauze au fost slaba pregătire militară și moralul scăzut al trupelor aliate. Înfrângerile inițiale s-au agravat odată cu trecerea timpului, căci Teheranul i-a dat etniei houti tot ajutorul posibil, fără a interveni direct în conflict. I-a dat, mai ales drone și rachete cu rază scurtă și mijlocie de acțiune, precum și instruirea necesară pentru ca yemeniții să folosească aceste arme, ceea ce a plasat armata saudită la limita ridicolului.

Până aici analiza acestui război s-a restrâns la ceea ce este strict material: arme, bani, instruire. Însă, mai rămâne un factor decisiv, fără să fie prea evident: capacitatea de sacrificiu a combatanților.
În acest domeniu, dezechilibrul este covârșitor favorabil yemeniților. Oameni înăspriți în lipsuri îndurate timp de secole, care nu au aproape nimic de pierdut, luptă cu pasiune și istețime. În schimb, rivalii lor știu că acasă ar duce o viață dulce și nu înțeleg de ce trebuie să lupte în Yemen. Prin urmare, nu prea luptă, și au grijă mai mult de ei înșiși, fără să-i mai intereseze desfășurarea bătăliilor și a încăierărilor.

Toate acestea ar fi anecdotice dacă s-ar întâmpla doar acum în Yemen. Însă, aruncând o privire în istorie – de la războaiele punice, până la cele din Vietnam și Afganistan – constatăm că niciun război n-a fost câștigat, dacă soldații nu erau convinși de cauza pentru care luptau și dacă nu dispuneau de o enormă capacítate de sacrificiu. Sau, cel puțin, să fi fost conștienți că, dacă voiau să supraviețuiască, trebuiau să învingă. Iuliu Cezar și Hernán Cortés știau foarte bine acest lucru atunci când și-au ars corăbiile…  

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YEMEN: EL ARMA NADA SECRETA DE LOS HOUTI

La actual guerra del Yemen es todo un compendio de la complicada y airada política del Oriente Medio ya que arranca de intereses territoriales, orgullos personales, intolerancias dogmáticas y ambiciones hegemónicas y va camino de desembocar en la derrota de los aparentemente más poderosos.
Así, teóricamente, la guerra es entre tres – la tribu yemení de los houti contra la alianza de Arabia Saudita y los Emiratos Árabes Unidos. En realidad, es un conflicto a cuatro ya que el Irán apoya más que generosamente a los houti para minar indirectamente el protagonismo saudí en el mundo islámico.
Y, teóricamente también, esta guerra engendrada hace ocho años largos por la injerencia saudí en la política yemení, debía haberla ganado en un periquete la alianza de Riad y Abu Dabi, potencias riquísimas y con arsenales de armas modernas, ya que se enfrentaba a una tribu del más pobre de los países árabes.

Pero no ha sido así. Al igual que los éxitos, los fracasos tienen múltiples causas y en la guerra yemení las principales fueron la deficiente preparación militar y espíritu combativo de las tropas aliadas. Los fracasos iniciales se agravaron con el paso del tiempo al prestar Teherán a la tribu yemení toda la ayuda posible sin tener que intervenir directamente en el conflicto. En especial, el suministro de drones y misiles de alcance medio y corto, así como el adiestramiento de los yemeníes en el uso de estas armas ha hecho bordear el ridículo al Ejército saudí.
Hasta aquí el análisis de esta guerra se ha ceñido a lo estrictamente material: armas, dinero, adiestramiento. Pero queda un factor decisivo, pero no tan evidente: la capacidad de sacrificio de los combatientes.

En este campo el desequilibrio es abrumadoramente favorable a los yemeníes. Gente endurecida por las penurias de siglos, sin casi nada que perder, luchan con pasión y astucia. Sus rivales, en cambio, saben que tienen en casa una vida muelle que perder y no saben muy bien por qué tienen que luchar en el Yemen. Consecuentemente, pelean mal, pendientes más de la propia inmunidad que del desarrollo de las batallas y escaramuzas.

Todo esto sería anecdótico si ocurriera solamente ahora en el Yemen. Pero un repaso somero de la Historia – desde las guerras púnicas hasta las del Vietnam y Afganistán – revela que nunca se ha ganado una guerra sin disponer de unos soldados convencidos de la causa por la que luchan y con una enorme capacidad de sacrificio. O, por lo menos, conscientes de que si quieren sobrevivir no tienen más alternativa que la de vencer. Julio César y Hernán Cortés lo sabían muy bien cuando quemaron las naves…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.