ÎNCEPE CAMPANIA ELECTORALĂ Washington, Diana Negre

Joia trecută, Partidul Democrat din SUA și-a lansat campania electorală pentru alegerile parlamentare din luna noiembrie a acestui an, și ca platformă, a folosit atacul asupra Capitoliului, în care mulțimi agitate, care-l sprijineau pe președintele Trump, protestau împotriva a ceea ce credeau că a fost o fraudă electorală.
Ceea ce s-a întâmplat atunci va rămâne învăluit într-un nor de confuzie, în mare parte din causa refuzului Partidului Republican de a forma o comisie care urma să învestigheze acele evenimente. În felul acesta, cercetările nu le-a putut efectua o comisie imparțială a celor două partide, astfel că fiecare dintre ele îşi prezintă propria sa versiune, conform intereselor electorale. Și cum în Congres democrații sunt cei care au majoritatea, este răspândită, acum, versiunea lor.
Desigur că au avut loc acte ilegale și violențe la 6 ianuarie 2021, însă este la fel de adevărat că o versiune comună a ceea ce s-a întâmplat atunci nu există: dacă pentru unii a fost vorba de un atac violent, prin care se încerca în mod ilegal să se anuleze rezultatele electorale, pentru alții, a fost un act justificat pentru apărarea democrației.

Prima discrepanță se referă la numărul victimelor, prezentat cu litere majuscule în interiorul și în afara SUA: au fost 5 morți. Dacă este adeărat că au murit cel puțin 5 persoane, singura victimă din acel atac a fost o femeie dintre atacatori, împușcată de poliția Capitoliului.
Celelalte victime au murit din alte cauze, cum au fost sinucideri sau atac de inimă, dar cum aceste lucruri s-au întâmplat în apropierea edificiilor Congresului, s-au adăugat singurei victime directe a tulburărilor.
Adevărul este că ambele tabere se află pe poziții foarte îndepărtate, la fel de îndepărtate ca alegătorii celor două mari partide americane, care, în decursul a două secole și jumătate, și-au împărțit puterea. În plus, versiunea contrară e văzută de celălaltă parte ca o amenințare la adresa democrației și a viitorului țării.
Vocile care au încercat, de-a lungul anului care a trecut de atunci, să relizeze o apropiere între cele două posturi, precum și o viziune senină aspura celor întâmplate nu au avut succes. Nu au reușit deoarece, pentru definirea faptelor lamentabile de anul trecut, s-au folosit platforme politice.
Dacă în tabăra republicană sunt unii care nu le dau prea multă importanță și le prezintă ca pe niște proteste obișnuite, în cea democrată au devenit lozincă electorală, oarecum de înțeles, dacă ținem seama de expectativele de eșec la viitoarele alegeri din luna noiembrie: democrații riscă să-și piardă majoritatea în ambele camere ale Congresului, ceea ce ar paraliza și așa puținele realizări ale președintelui Biden și ar curma visele celor care vor să impună schimbări profunde în societatea americană.
Din rațiuni încă nelămurite, poate pentru că le mai rămâne puțin timp sau pentru că sunt niște legiuitori cu mari ambiții de a realiza aceste schimbări, democrații se comportă în Congres de parcă ar dispune de niște majorități capabile într-adevăr să schimbe profund societatea americană. Aici se izbesc de realitate, căci, în Senat, se află la egalitate (fiecare partid are câte 50 de senatori), iar în Camera Reprezentanților au doar 6 fotolii, pe care, dacă le pierd, vor fi minoritari.

În trecut, partidul lor a adus mari schimbări în țară, în vremea președintelui democrat Frank D. Roosevelt, acum trei sferturi de secol, însă atunci, într-adevăr dispuneau de majorități covârșitoare. Acum situația este foarte diferită: există riscul ca marile lor ambiții să nu se realizeze, și nici cele mai mici, dacă nu sunt aprobate respectivele legi innovatoare, astfel că își vor sfârși mandatul cu mâinile goale.
Pentru a oferi o idee despre dificultățile cu care se confruntă în obținerea unui consens politic, este suficient să semnalăm că peste două treimi dintre republicani continuă să credă că democratul Joe Biden nu a câștigat alegerile. N-are importanță dacă au sau nu dreptate, însă aceste majorități arată că politica democraților nu are ecou decât în fieful lor.
Să mai adăugăm că 41% dintre alegătorii independenți consideră că violența împotriva guvernului poate fi justificată. Procentajul lor este mai mare chiar și decât cel al republicanilor care gândesc la fel (40%). Din acest calcul nu lipsesc nici democrații, căci 23% dintre ei au aceeași opinie.
Procentele de sprijin pentru această posibilă violență au tot crescut în decursul anilor, iar ideea de a se înfrunta cu guvernul nu este nouă: face parte chiar din Constituția americană, căci este inclusă în amendamentele aprobate aproape imediat după ce a fost adoptată. Este o chestiune care s-a aflat în mințile fondatorilor patriei de la început, deoarece această posibilă violență împotria statului este considerată ca o posibilitate acceptabilă: în cel de al doilea amendament al Constituției se spune foarte clar că „nu se poate desființa dreptul americanilor de a poseda și purta arme, deoarece o miliție organizată este necesară pentru securitatea unui stat liber”.
Este principiul care a permis proliferarea armelor în mâinile americanilor, o țară în care sunt mai multe arme de foc decât numărul locuitorilor săi.
Chiar din prima zi, cei care au fondat SUA, emigranții care au fugit de tiraniile din țările lor europene, s-au temut de puterea publică și au statornicit acest al doilea amendament al Constituției.
Democrații insistă că asaltul asupra Capitoliului a fost o încercare de lovitură de stat, cu toate că știu că cei care au participat la el nu au fost în niciun fel organizați. Departamentul Justiției se pare că se încăpățânează să găsească dovezi incriminatorii, însă, în anul care a trecut, nu a putut dovedi acest lucru, dar pentru legiuitori nu este un impediment să-și lanseze campania electorală bazându-se pe asemenea acuzații.
Acreala și neînțelegerile care au caracterizat politica americană în ultimii douăzeci de ani merg pe un făgaș spre o și mai mare înăsprire a lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EMPIEZA LA CAMPAÑA ELECTORAL Washington, Diana Negre

Este pasado jueves, el Partido Demócrata de Estados Unidos lanzó la campaña electoral para las elecciones parlamentarias del próximo noviembre y para ello utilizó como plataforma el ataque de hace un año al edificio del Capitolio, donde unas turbas agitadas y seguidoras del saliente presidente Trump protestaban por lo que creían era fraude electoral.
Lo que ocurrió entonces quedará envuelto en una nube de confusión, en buena parte a causa de la negativa del Partido Republicano a participar en una comisión que había de estudiar aquel asalto al Capitolio. De esta forma, las investigaciones llevadas a cabo, poco después no han estado en manos de una comisión imparcial y bipartidista, sino que ambos partidos van dando su versión particular, de acuerdo a sus intereses electorales. Debido a que los demócratas tienen la mayoría en el Congreso, es su versión la que ahora se divulga.
Ciertamente, hubo violencia y actos ilegales el 6 de enero del año pasado, pero es igualmente cierto que no hay una versión común de lo que entonces ocurrió: si para unos se trató de un ataque violento que intentaba de forma ilegal anular los resultados electorales, para otros fue un acto justificado en defensa de la democracia.
La primera discrepancia está en el número de víctimas, que ha estado en los titulares, dentro y fuera de Estados Unidos y que ha sido casi general en España: 5 muertos. Y si bien es cierto que murieron por lo menos 5 personas, la única víctima directamente relacionada con el ataque al capitolio fue una de sus invasoras, una mujer que recibió un disparo de la policía del Capitolio.
El resto murió por otras causas como suicidios o un ataque al corazón, pero como se dio la coincidencia de que ocurrió cerca de los edificios del Congreso, se añade su número a la única víctima directa de los disturbios.
Lo cierto es que ambos campos están muy alejados, tan alejados como están entre sí los votantes de los dos grandes partidos norteamericanos, que se han repartido el poder, a lo largo de dos siglos y medio. Y no solamente esto, sino que la versión contraria es vista por el otro como una amenaza a la democracia y al futuro del país.
Las voces que han intentado, a lo largo de este año, lograr un acercamiento de posturas y una visión serena de lo ocurrido, han tenido poco éxito. Y es difícil que lo tengan ante el continuado uso de las plataformas políticas para definir los lamentables hechos del año pasado.
Si en el campo republicano algunos les quitan importancia y tratan de presentarlos como una protesta habitual, en el bando demócrata los han convertido en un lema electoral, algo quizá comprensible ante las expectativas de fracaso en los comicios del mes de noviembre de este año: hay un gran riesgo para los demócratas de perder la mayoría en ambas cámaras del Congreso, lo que paralizaría la ya poco efectiva gestión del presidente Biden y acabaría con los sueños de imponer profundos cambios a la sociedad norteamericana.

Por razones todavía no determinadas, ya sea porque ven que les queda poco tiempo en el poder o porque ocupan los escaños una serie de legisladores con grandes ambiciones de cambio, los demócratas se comportan en el Congreso como si gozaran de mayorías tan amplias que pueden cambiar profundamente la sociedad norteamericana. Y en esto chocan con la realidad, pues en el Senado están empatados (50 senadores de cada partido) y en la Cámara de Representantes están a tan solo 6 escaños de volver a quedar en minoría.
En el pasado, su partido llevó grandes cambios al país en la época del presidente demócrata Frank D. Roosevelt, hace ya tres cuartos de siglo, pero aquellos eran tiempos de mayorías demócratas abrumadoras. Lo que ahora podría ocurrir es muy diferente: corren el riesgo de que sus grandes ambiciones, además de no materializarse, les impidan conseguir cambios pequeños pues si no consiguen que se aprueben las leyes innovadoras que persiguen, abandonarán su mandato con las manos vacías.
A fin de hacerse una idea de las dificultades para un consenso político, basta con señalar que más de dos tercios de los republicanos siguen creyendo que el demócrata Joe Biden no ganó las elecciones. Da igual si tienen o no razón, porque estas mayorías significan que la política de los Demócratas no tiene eco más allá de sus seguidores.
Nuestros lectores ya han oído estos datos en los informativos españoles, pero lo que no se ha divulgado tanto es que nada menos que el 41% de los votantes independientes consideran que la violencia contra el gobierno puede estar justificada. Su porcentaje es incluso mayor que entre los republicanos (40%). Ni siquiera faltan demócratas en este recuento, pues así piensa el 23% de ellos.
Los porcentajes de apoyo para esta posible violencia han ido en aumento a lo largo de los años, pero la idea de enfrentarse al gobierno no es nueva: forma parte de la misma Constitución norteamericana, pues se incluye en las enmiendas aprobadas casi inmediatamente después de su adopción. Y es una cuestión que ocupaba las mentes de los fundadores de la patria desde el principio, pues precisamente esta posible violencia contra el Estado se considera una posibilidad aceptable desde el principio: en la segunda enmienda de la Constitución se expresa claramente que “no se puede cercenar el derecho de la gente a tener y llevar armas, porque una milicia organizada es necesaria para la seguridad de un Estado libre”.
Este es el mismo principio que ha permitido la proliferación de armas en manos de los norteamericanos, un país en que hay más armas de fuego que número de habitantes.

Desde el primer día, quienes fundaron Estados Unidos, emigrantes que habían huído de las tiranías de sus países europeos, se sintieron recelosos del poder público y establecieron en esta segunda enmienda de la Constitución.
Los Demócratas insisten en que el ataque al Capitolio fue un intento de golpe de estado, a pesar de la evidencia de que sus autores apenas tenían organización alguna. El Departamento de Justicia norteamericano parece empeñado en buscar pruebas de lo contrario pero, en el año transcurrido, todavía no las ha conseguido, lo que no impide que los legisladores se apoyen ahora en estas acusaciones para lanzar su campaña electoral.
La acritud y el desencuentro que han caracterizado la política norteamericana de los últimos veinte años van camino de endurecerse aún más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TURCIA: INAMICA CEA MARE

Meral Aksener

Dacă Erdogan și partidul său (AKP) sunt Turcia – așa cum pretind ei, dar jumătate dintre turci nu recunosc acest lucru – marea inamică la nivel național este Meral Aksener, cea care a creat „Partidul cel bun” („Iyi Parti”), în anul 2017.
De fapt, doamna Aksener – s-a născut în 1956 în Izmit – este un pericol pentru toți ceilalți politicieni, datorită ambițiilor, inteligenței, elocvenței, combativității și curajului fără limite de care dă dovadă. A studiat Științe Umaniste la Universitatea din Istanbul și este profesoară universitară la cea din Marmara, însă nu are o vocație pentru învățământ, ci pentru putere și politică. Ideologia sa este puternic naționalistă și conservatoare, dublată de un ego și mai puternic.
Cu acest profil politic și personal, doamna Aksener se bucură, în prezent, de o popularitate comparabilă cu cea a lui Erdogan. Popularitatea ei se datorează, în mare măsură, simțului pe care îl are pentru sensibilitatea populară. Merge la reuniuni politice fără gardă personală, se amestecă cu publicul și se angajează în discuții cu orice spectator. Vorbește cu pasiune, îl depășește pe Erdogan în accente naționaliste și a făcut din lupta împotriva prezidențialismului și pentru reîntoarcerea la parlamentarism crezul său politic. Pentru ascensiunea sa – ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns – mai desfășoară o copleșitoare activitate de prozelitism politic: într-un singur an a străbătut și a ținut reuniuni în 75 din cele 81 de provincii ale Turciei.

Însă Meral Aksener este rivalul politic cel mai periculos pentru Erdogan, în aceste momente, și pentru alte motive decât personalitatea ei. Căci are o mare viziune asupra pactelor oportuniste, pe lângă faptul că aproape a terminat de făurit o alianță electorală între partidul său (cu o expectativă de vot de 15%) și CHP – partid de centru-stânga – (cu o expectativă de 25%), în timp ce AKP al lui Erdogan ajunge, acum, la o expectativă de vot de numai 30%.
Desigur, acestea sunt valori electorale ipotetice, însă foarte semnificative, deoarece este aproape sigur că Erdogan va organiza alegeri anul acesta. Căci dacă legislatura ar ajunge până la sfârșit, Erdogan n-ar mai putea candida din nou pentru președinție, însă în cazul unui mandat incomplet, calculul s-ar relua de la început, astfel încât, dacă actualul președinte câștigă, ar putea rămâne în funcție 11 ani, în loc de 8, câți îi permite Constituția.
Dacă alegerile vor ave a loc în anul acesta, cu țara cuprinsă de un galopant declin financiar – 2022 a început cu o inflație de 36%-și un electorat tot mai îndepărtat de AKP și de Erdogan, oferta unei coaliții de centru-stânga și anti-prezidențialistă are multe șanse să câștige puterea. Dacă se va întâmpla așa, președinte al țării va fi, în mod sigur, Kemal Kiliçgaroglu, actualul președinte al CHP, iar prim ministru, Meral Aksener.

Activitatea politică desfășurată de Meral Ansener însumează 8 ani (2007 – 2015) în funcția de vice-purtătoare de cuvânt a Parlamentului și cea de titulară a Ministerului de Interne, la sfârșitul secolului trecut, funcție pe care a îndeplinit-o cu o asprime demnă de un ienicer. La începtul acestui secol, a intrat în MHP – conservator, actualul aliat parlamentar al AKP – și a fost exclusă din acest partid, în 2016, din cauza fricțiunilor cu președintele partidului. Est un CV care adună atât antagonismul ideologic față de guvernul actual, cât și cel personal…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TURQUÍA: LA GRAN ENEMIGA

Meral Aksener

Si Erdogan y su partido (AKP) son Turquía – como ellos pretenden y la mitad de los turcos lo niegan – la gran enemiga nacional es Meral Aksener, fundadora del “Buen partido” (“Iyi Parti”) en el 2017.
En realidad, la señora Aksener – nacida en 1956 en Izmit – es un peligro para todos los demás políticos, dada su infinita ambición, inteligencia, elocuencia, pugnacidad y una valentía digna de un almogávar. Porque esta licenciada en Letras por la Universidad de Estambul y catedrática en la de Marmara no tiene una vocación docente, sino una pasión por el poder y la política. Y, consecuentemente, una militancia tan frágil como sólida es su ideología nacionalista y conservadora y – por encima de todo – su ego.
Con este perfil político y personal, la señora Aksener goza hoy de una popularidad pareja a la de Erdogan. En gran medida, porque tiene un gran sentido de la sensibilidad popular. Va a los actos políticos sin guardaespaldas, se mezcla con el público y se enzarza en conversaciones con cualquier espectador. Habla con pasión, supera a Erdogan en alardes nacionalistas y ha hecho de la lucha contra el presidencialismo y para el retorno al parlamentarismo su credo político. Por si todo esto no bastara para encumbrarse, tiene una actividad proselitista arrolladora: en un año ha recorrido y celebrado mítines en 75 de las 81 provincias de la República Turca.

Pero Meral Aksener no es el rival político más peligroso de Erdogan en estos momentos sólo por su personalidad. Lo es porque también tiene una gran visión del pactismo oportunista amén de tener ya casi fraguada una alianza electoral de su partido (con una expectativa de voto del 15%) con el CHP – de centro izquierda – (expectativa del 25%) mientras el AKP de Erdogan ronda actualmente solo una expectativa del 30%.
Evidentemente, estos son valores electorales hipotéticos, pero son muy significativos porque es casi seguro que Erdogan convoque elecciones este año. Ya que si la legislatura se completase no podría optar nuevamente a la presidencia, pero una legislatura incompleta no computa y el presidente actual – de ganar – podría detentar el cargo 11 años largos en vez der los 8 que le permite la Constitución.
Y de celebrarse los comicios generales este año, con el país sumido en un galopante declive financiero – 2022 comenzó con una inflación del 36% – y un electorado cada vez más alejado del AKP y Erdogan, la oferta de una coalición de centro izquierda y anti presidencialista tiene muchas opciones a hacerse con el poder. Si esto sucediera, el presidente nacional sería seguramente Kemal Kiliçgaroglu, actual presidente del CHP, y jefa de Gobierno, Meral Aksener.

El historial político de esta última pasa por 8 años (2007 – 2015) de vice portavoz parlamentario y la titularidad del Ministerio de Interior a finales del siglo pasado, cargo que ejerció con dureza digna de los jenízaros. A primeros de este siglo ingresó en el MHP – conservador y actual aliado parlamentario del AKP – y fue expulsada del mismo en 2016 por fricciones con el presidente del partido. Es un currículo que une al antagonismo ideológico con el Gobierno actual, el personal…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CRĂCIUN DE CULOARE Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Sărbătorile din luna decembrie, religioase cum este Crăciunul, sau seculare cum este întâmpinarea Anului Nou, au luat sfârșit. Religioase sau nu, au fost tipic americane, nu neapărat creștine: cu brad de Crăciun, sărbătoriri în familie și în întreprinderi, călătorii la rude, atunci când pandemia a permis acest lucru.
De fapt, Crăciunul a încetat să mai fie religios, căci a devenit o sărbătoare națională, un fel de consens american că a venit momentul pentru a celebra ce e bun și a uita ce e rău, pentru a se întruni într-o frăție a bunăvoinței. Până într-atât, încât participă și persoane de alte religii, căci sunt familii de evrei care își cumpără pom de Crăciun… deoarece așa sărbătoresc vecinii, care, la rândul lor urmează o tradiție mai mult festivă, decât religioasă.
Dar, de la o vreme, există o nouă modalitate de a sărbători Crăciunul: datează de mai mult de o jumătate de secol și se datorează unei idei pe care a avut-o un activist negru, care, în 1966, a oferit confraților săi de rasă, KWANZA, o celebrare care coincide cu sărbătorile Crăciunului și Anului Nou.
Kwanza aduce două noutăți: nu se vrea religioasă și nici nu este americană. Din contra, încearcă să preamărească diferențele rasiale și originile culturale ale populației negre, departe de emisfera în care trăiește acum, exaltând rădăcinile ei africane.

Kwanza este o încercare de a transforma sărbătorile de sfârșit de an într-un motiv de identificare rasială, însă nu pentru a proclama unitatea sau integrarea negrilor americani în societatea țării, ci exact contrariul. Vrea să arate diferențele ei și să insiste pe identitatea ei africană, diferită de cea a majorității populației, care are origini rasiale în Europa.
Desigur că, înaintea tuturor s-au aflat aici nativii, însă aceștia reprezintă un procentaj mic, sub 2%. Mai sunt și imigranții care vin dinspre sudul continentului american. Aceștia reprezintă împreună aproape 19%, cu acte în regulă, rezidenți legali sau fără acte. Alt mare grup etnic provine din diferite țări asiatice, cu 7%, în timp ce dublul acestui procentaj îl reprezintă rasa neagră, cu toate că culoarea pielii ei variază de la negru, la aproape alb.

Tocmai pentru acest grup, care reprezintă mai puțin de o șesime din populație, s-a inventat Kwanza, o suită de sărbători care țin șapte zile și se axează pe diferențe rasiale și culturale.
Nu este vorba de sărbători religioase, căci sunt strict laice. Și nici nu încearcă să găsească o mai bună armonie rasială. Din contra, Kwanza este un fel de Crăciun alternativ, pentru oamenii de altă rasă și cultură decât restul populației din țară, cărora pretinde că le oferă niște tradiții noi, făcându-i să creadă că recuperează tradiții ancestrale, atât culturale, cât și rasiale, ancorate în identitate lor africană.
Dar, e foarte puțin convingătoare, deoarece Kwanza se bazează pe tradițiile celor care vorbesc limba swahili, de pe coasta orientală a Africii, când, în realitate, majoritatea sclavilor aduși în America proveneau din partea occidentală a Africii.
Promotorii acestor festivități nu fac parte din curentul care caută armonie sau apropiere rasială, căci, printre ei s-a aflat și Malcolm X, un personaj urmărit de justiție și perceput de mulți ca un avocat al violenței și separării raselor. Cel care a inventat Kwanza, Maulana Karenga, este profesor la Universitatea din California. El încearcă să statornicească un „naționalism cultural”.
Acest naționalism ar fi, după cum spune el, un mijloc pentru a „reconstrui cultura și istoria continentului negru cu scopul de a revitaliza cultura africană actuală în America”. Karenga, care mai înainte se numea Ronald McKinley Everett, a hotărât să-și ia un nume swahili, căci Maulana înseamnă „învățător”, iar Karenga “naționalist”, și să caute niște festivități exclusive și proprii ale populației africane. În felul acesta, negrii s-ar simți mândri că ar avea niște tradiții, și nu ar mai fi lipsiți, ca până acum, de alte referințe, decât sclavia îndurată în America.
Karenga, care a cochetat cu mișcările radicale negre ale lui Malcolm X și cu cele ale „musulmanilor negri”, un alt grup radical, s-a decis, până la urmă, să promoveze, în mod pașnic, „africanismul”.’
În contrast cu obiceiurile europene care au făurit țara în ultimele trei secole, și spre deosebire de cunoscutul lider negru, Martin Luther King, asasinat în 1968 de un alt negru care nu era de acord cu politica sa, Karega nu caută o integrare socială, ci o identitate care să-i deosebească și să-i evidențieze pe negri.
Dacă Martin Luther King vorbea în faimosul său discurs „I have a dream” (Am un vis) de dorința sa ca oamenii să fie apreciați după ideile și activitățile lor, și nu după culoarea pielii pe care o au, Karenga, la fel ca alți activiști negri, evită integrarea. Unii dintre acești lideri negri vorbesc chiar despre o superioritate rasială, însă Karenga insistă pe necesitatea de a se distinge ca rasă diferită și a păstra o identitate proprie, diferită de cea a albilor sau a altor rase care trăiesc în țară.
Kwanza are un ritual și un calendar de șapte zile, din data de 26 decembrie, până pe 1 ianuarie. Fiecare zi este dedicată unei reflecții diferite, așa cum cere tradiția africană swahili. Gândurile se concentrează pe unitate, autodeterminare, responsabilitate, cooperare economică, intenție, creativitate și credință. Fiecare din aceste concepte e reprezentat de câte o lumânare, care se așază într-un candelabru pus pe o masă cu un mic covoraș de paie.

Lumânările au trei culori: trei sunt roșii, trei verzi și una neagră. Lumânările sunt aprinse câte una pe zi, după o ordine prescrisă.
În cei 50 de ani de când a fost inventată această celebrare, nu numai că nu a atras mulți adepți, – calculele cele mai recente apreciază că nu e depășită cifra de un milion – , dar nici nu s-a extins în alte țări, așa cum se întâmplă cu alte obiceiuri ale americanilor.
Desigur, negrii din SUA au avut experiențe diferite de cele ale altor țări, însă, se pare că, cu toate revendicările rasiale, negrii americani sunt mai mult americani decât negri. Mai degrabă se aseamănă cu albii, atunci când își uită tradițiile ancestrale. Foarte rar americanii de origine franceză, germană, olandeză și chiar hispană își păstrează limba și obiceiurile culturale originale. În cazul negrilor, menținerea tradițiilor este și mai dificilă. Mulți nu le cunosc, deoarece nici măcar nu știu din ce locuri provin, căci lucrurile acestea s-au șters în coșmarul sclaviei pe care au suferit-o strămoșii lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NAVIDADES NEGRAS Washington, Diana Negre

Maulana Karenga

Las festividades de diciembre, sean religiosas por la Navidad o seculares como la bienvenida al año nuevo, han tocado a su fin. Religiosas o no, han sido típicamente americanas, no cristianas, con sus árboles de Navidad, celebraciones en casas y empresas, viajes familiares y cenorras siempre que el Covid lo ha permitido.
En realidad, la Navidad ha dejado de ser religiosa para convertirse en una celebración nacional, algo así como un consenso americano de que ha llegado el momento de festejar lo bueno y olvidar lo mano, de reunirse todos en una hermandad de buena voluntad. Hasta el punto de que participan gentes de otras religiones y hay familias judías que ponen un árbol de Navidad…porque es la forma en que celebran sus vecinos quienes, a su vez, siguen una tradición festiva y no religiosa.
Pero desde hace algunos decenios, existe una nueva forma de celebrar la Navidad: lo que quiere convertirse en una “tradición” data de más de medio siglo atrás y se debe al invento de un “activista” negro, quien, en 1966, ofreció a sus hermanos de raza la KWUANZA, una celebración que coincide con las fiestas navideñas y de fin de año.
Aporta dos novedades: ni pretende ser religiosa, ni es americana, sino todo lo contrario, pues trata de ensalzar las diferencias raciales y los orígenes culturales de la población negra, lejos del hemisferio en que se hallan y exaltando sus raíces africanas.
La Kwanza es un intento de convertir las festividades de fin de año en una ocasión de identificación racial, pero no para proclamar la unidad, ni la integración de los negros norteamericanos en la sociedad del país, sino todo lo contrario. Es para señalar sus diferencias e insistir en su identidad africana, diferente de la mayoría de la población, que tiene sus orígenes raciales en Europa.
Cierto que antes de todos ellos estaban los nativos, pero representan un pequeño porcentaje, inferior al 2%. También hay inmigrantes del continente americano, quienes suman casi el 19% entre documentados, residentes legales e indocumentados. Otro gran grupo étnico proviene de diversos países asiáticos, con el 7%, mientras que aproximadamente el doble pertenece a la raza negra, aunque el color de su piel oscile del negro a casi blanca.

Es para este grupo, que representa menos de la sexta parte de la población, que se inventó la Kwanza, unas celebraciones que duran siete días y se centran en las diferencias raciales y culturales.
Además de no tratarse de una celebración religiosa, sino estrictamente laica, tampoco trata de buscar una mayor armonía racial. Por el contrario, la Kwanza es como una Navidad alternativa, para gente de otra raza y cultura que el resto del país, a la que se quiere dar unas tradiciones nuevas y hacerle creer que la Kwanza trata de recuperar sus tradiciones ancestrales, tanto culturales como raciales, ancladas en su identidad africana.
Es algo poco convincente, pues la Kwanza se basa en las tradiciones e idioma swahilis, en la costa oriental de África, mientras que la mayoría de los esclavos traídos a las costas norteamericanas eran del occidente africano.
Los promotores de estas festividades no forman parte de las corrientes que buscan armonía y acercamiento racial, pues entre ellos se hallaba Malcolm X, un personaje perseguido por la justicia y visto por muchos como un abogado de la violencia y la separación de razas. El inventor de la Kwanza, Maulana Karenga, es un profesor de la Universidad de California que trata de establecer un “nacionalismo cultural”.
Este nacionalismo sería, según sus palabras, un medio de “reconstruir la cultura y la historia del continente negro para revitalizar la cultura africana actual en América”. Karenga, cuyo nombre de pila era Ronald McKinley Everett, decidió adoptar un nombre de origen swahili, en que Maulana significa “maestro” y Karenga “nacionalista” y buscaba unas festividades exclusivas y propias de la población africana. Pensaba que, así, los negros se sentirían orgullosos de unas tradiciones y no, como hasta este momento, sin otras referencias a un pasado y sus orígenes que la esclavitud sufrida en América.
Karenga, quien flirteó con los movimientos radicales negros de Malcolm X y con los “musulmanes negros”, otro grupo radical, se decidió finalmente a promover de forma pacífica el “africanismo”.’
En contraste con las costumbres europeas que formaron el país en los últimos tres siglos, y a diferencia del famoso líder negro Martin Luther King, asesinado en 1968 por otro negro que no comulgaba con su política, no busca la integración racial, sino una identidad que distinga y separe a los negros.
Si Martin Luther King en su famoso discurso “I have a dream” (tengo un sueño) hablaba de su deseo de que a la gente se la conociera por sus ideas y actividades, en vez de distinguirla por el color de su piel, Karenga, igual que otros activistas negros, no busca la integración. Algunos de estos líderes negros hablan incluso de una superioridad racial, aunque en el caso de Karenga se trata más bien de la necesidad de distinguirse como una raza diferente y de mantener una identidad propia distinta a la de los blancos y otras razas que viven en el país.
La Kwanza tiene un ritual y un calendario de siete días, a partir del 26 de diciembre y hasta el 1 de enero. Cada día está dedicado a una reflexión diferente, algo que sigue la tradición africana swahili. Se trata de pensar en la unidad, autodeterminación, responsabilidad, cooperación económica, propósito, creatividad y fe. Cada uno de estos conceptos está representado por una vela, que se coloca en un candelabro especial situado sobre una mesa con un tapete de paja.

Los candelabros son de tres colores, tres rojos, tres vedes y uno negro, y se van alumbrando uno cada día, según un orden prescrito.
En los 50 años largos desde que se inventó esta celebración, no solamente que no ha conseguido muchos seguidores, pues los cálculos más frecuentes no estiman que superen el millón, sino que tampoco se ha extendido a otros países, a diferencia de lo que ocurre con tantas costumbres norteamericanas.
Cierto que los negros en EEUU han tenido experiencias distintas de las de otros países, pero parece que, a pesar de las reivindicaciones raciales, los negros americanos son más americanos que negros. Más bien se parecen a los blancos a la hora de olvidar sus tradiciones ancestrales. Es raro que los norteamericanos de origen francés, alemán, holandés o incluso hispano mantengan sus idiomas o sus hábitos culturales originales. En el caso de los negros, todavía se hace más difícil mantener una tradición que para muchos es desconocida, pues ni siquiera saben de qué lugar venían exactamente y sus historias familiares se borraron en la pesadilla de la esclavitud.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

JUDECĂ, CEVA TOT VA RĂMÂNE

Dacă ar fi să credem că realitatea este ceea ce citim în ziare sau auzim din vorbăraia politicienilor și a efemerilor protagoniști de la televiziune, am vedea lumea ca pe o adunătură de judecători compulsivi și foarte puțin competenți.
Căci imensa majoritate a ceea ce se spune și se scrie sunt afirmații categorice nefundamentate asupra unor situații și fapte foarte complexe. Fenomenul văzut în ansamblul său duce, în mod obligatoriu, la concluzia că acest comportament se datorează, în primul rând, următorilor doi factori: ignoranța și neînsemnătatea.
Ignoranța – tot mai mare – este împărtășită frățește de toți cei care dictează și cei care înghit cuminți ceea ce li se dictează. Referitor la lipsa de însemnănăte, aceasta este supapa de siguranță a bunului simț al maselor, care acceptă totul, deoarece observă că ceea ce se spune și se scrie este atât de banal, încât nu are consecințe, niciodată și nicăieri…cu excepția satisfacției insațiabilului ego al celor încrezuți.
Subliminal, există un al treilea factor: dorința de a se erija în judecător al celorlați și al tuturor lucrurilor. Când lumea credea în Dumnezeu sau în zei, nu ezita să le atribuie acestora hotărârile finale; credea că numai ființele superioare erau capabile să vadă cauzele reale, consecințele și motivațiile.
Aici, pe Pământ, cel care judecă se simte în mod inconștient superior celorlalți; crede că are ceva mai multă putere decât ceilalți. Asimetria psihologică se accentuează și mai mult, dacă luăm în considerare că, aproape niciodată, judecătorii nu sunt obiectul vreunei judecăți. Există convingerea că judecătorul se află pe deasupra celorlalți; el se află la mijloc, între ființele normale și cele superioare.

Stalin

Cu toate acestea, în ziua de azi, cu o secularizare galopantă și o justiție în serviciul puterii în prea multe locuri, prestigiul judecătorului (și al tribunalelor) e la pământ, iar tentația de a uzurpa funcțiile lor devine irezistibilă pentru mulți. Pentru prea mulți, dacă dispun de un fotoliu, un amvon, o coloană de ziar sau un microfon.
Situația ar fi lipsită de importanță dacă ar fi numai vorbăria și uitarea instantanee a ceea ce s-a auzit. Însă, atât din punct de vedere social – adică, în afara sferei parlamentare – cât și economic și politic, acest diluviu de afirmații lasă un sediment. Laudele și, mult mai mult, defăimările creează în subconștientul opiniei publice imaginea pozitivă sau negativă a persoanelor și instituțiilor respective.
Acest proces a fost descoperit deja de mult timp. Acum câteva secole, filosoful francez Voltaire a spus: „defăimați, defăimați, că ceva tot rămâne”, iar în cea de a doua jumătate a secolului XX, dictatorul rus Stalin și-a justificat campaniile de spălare a creierelor, spunând: „…creierul nu are piele…” Desigur că cele două afirmații sunt adevărate numai atunci când creierul se află în afara serviciului și e cuplat cu orice roată a morii.

Voltaire

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

JUZGA, QUE ALGO QUEDA

Si uno se creyera que la realidad es lo que lee en los diarios u oye en la verborrea de políticos y efímeros protagonistas de la TV, vería el mundo como una asamblea de jueces compulsivos y bien poco competentes.
Porque la inmensa mayoría de lo dicho y escrito son sentencias categóricas y nada fundamentadas acerca de situaciones y hechos sumamente complejos. Visto el fenómeno en conjunto, la conclusión obligada es que este comportamiento se debe ante todo a dos factores: la ignorancia y la intrascendencia.
La ignorancia – cada vez mayor – es compartida fraternalmente por los que dictaminan y los que se tragan mansamente los dictámenes. En cuanto a la intrascendencia, esta es la válvula de seguridad del sentido común de las masas, que lo aceptan todo porque notan que lo dicho y escrito es tan baladí que no tiene consecuencia alguna nunca y en ningún sitio… salvo, claro, la satisfacción del insaciable ego de los figurones.

Subliminalmente, existe un tercer factor: la querencia a erigirse en juez de los demás y de todo. Cuando los pueblos creían en Dios o los dioses, no dudaban de atribuir a éstos las decisiones finales; creían que sólo los seres superiores eran capaces de ver las causas reales, las consecuencias y las motivaciones.
Aquí, en la Tierra, el que juzga se siente inconscientemente superior a los demás; cree tener un poco (o un mucho, según el carácter de cada uno) más de poder que los demás. Y la asimetría psicológica se acentúa aún más si se tiene en cuenta que casi nunca nadie juzga a los jueces. Es la creencia de que el juez está por encima de los demás; está a medio camino entre los seres normales y los superiores.
A pesar de esto, hoy en día, con una secularización galopante y una justicia al servicio del poder en demasiados sitios, el prestigio del juez (y los tribunales) anda por los suelos y la tentación de usurpar sus funciones resulta irresistible para muchos. Para muchísimos, si además disponen de un escaño, un púlpito, una columna periodística o un micrófono.

La situación sería intrascendente si solo se diera la verborrea y el olvido instantáneo de lo oído. Pero tanto socialmente – es decir, fuera del ámbito parlamentario – como económico y político, ese diluvio de sentencias deja un poso. Las alabanzas y, muchísimo más, las difamaciones van dibujando en el subconsciente de la opinión pública la imagen positiva o negativa de las personas e instituciones.
Este proceso ya fue detectado hace tiempo. Siglos atrás, el filósofo francés Voltaire dijo: “difamad, difamad, que algo queda” y en la segunda mitad del siglo XX, el dictador ruso Stalin justificó sus campañas de lavado de cerebros, diciendo: “…el cerebro no tiene piel…” Claro que las dos afirmaciones son verdad siempre y cuando el cerebro esté también fuera de servicio y comulgue con cualquier rueda de molino.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.