Ariadna este nespus de onorată să-și invite cititorii să citească textul unei conferințe, pe cât de interesantă, pe atât de plină de un umor fin… a prietenului nostru Valentin Popescu:

N-AM FOST EU

Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici, precum și pentru atenția pe care sper și doresc să mi-o acordați. Voi încerca să răspund generozității dumneavoastră prezentându-vă o conferință într-adevăr scurtă. Astfel că veți putea să vă întoarceți acasă curând sau să-mi puneți întrebări la care să nu știu să răspund.
În acest ciclu de conferințe, persoane docte au analizat temeinic în ce constau și cum se produc schimbările climatice din zilele noastre. Nu voi îndrăzni să adaug nici măcar o virgulă la aceste învățăminte.
În schimb, voi face ceva ce nu a fost prevăzut în organigramă, dar abundă copios în Presă: voi cere iertare pentru egocentrismul și pentru nemărginita îngâmfare a ființelor umane, care vor să vadă aceste schimbări ca ceva produs de noi; și că noi le-am putea schimba. Când, de fapt, nu este așa.
Pământul și Natura sunt motorul acestor schimbări climatice. Noi, oamenii, suntem un grăunte de nisip în acest proces. Poate și mai puțin. Gânditi-vă că înălțimea medie a oamenilor este în jur de un metru și șaptezeci de centimetri, în timp ce diametrul Pământului măsoară 12.750 km. Disproporția este atât de mare, încât mă scutește de orice comentariu. Cu toate că suntem în total peste opt miliarde de ființe umane, în aceste fluctuații climatice am însemna ceva cum ar fi creșterea în greutate a unui elefant când i se urcă pe spinare o furnică.
Cu toate acestea voi insista pe această neînsemnătate a noastră. Schimbările climatice ciclice – erele glaciare – au tot avut loc – mai înainte ca vreo ființă umană să calce pe Pământ. S-a calculat că prima eră glaciară a avut loc acum 2 miliarde 400 de mii de ani. Pe urmă, au mai fost alte patru, ultima petrecându-se acum 2 milioane 500 de mii de ani.
În acest calendar, prima ființă umană despre care se știe că a existat în Europa și în Orientul Mijlociu – omul de Neanderthal – nu apare mai devreme de 150 de mii de ani în urmă, și aceasta în cele mai generoase calcule în privința existenței sale.

Câtă umilire! Oricât de mult am vrea să ne comparăm cu Pământul, ne aflăm cufundați în neînsemnătate. Nu ne ridicăm prea mult nici în dimensiuni și nici în vârste. Oricum am privi lucrurile, în acest cadru, suntem – cel mult – niște mirmidoni, niște furnici.
Dar, nu-i așa?, niște mirmidoni megalomani. Ne lipsesc protagonismul, talia și vârstele din fluctuațiile cosmice, dar le compensăm zdravăn cu vanități și lăudăroșenii. Ne plângem de tot ceea ce-i facem climei și Pământului și ne mândrim cu cât de mult vom schimba Pământul și Natura, înmulțind zonele pietonale și parcurile eoliene.
Drag public: să ne ridicăm în picioare și să strigăm într-un glas:
Să trăiască mirmidonii și lumea lor cumpătată!!!
Iar acum, să vedem cum este realitatea fără izbucniri psihotice și fără credulități și naivități jurnalistice. Căci nu am intervenit în schimbările climatice, însă am agravat până la un punct – un punct mai slab – șocul schimbărilor în biosferă.
Colac peste pupăză, dacă am agravat cât de cât poluarea și am exacerbat sentimentul culpabilității, ne găsim merite și pentru a fi ridiculizați. Căci vorbim de renunțarea la cărbuni și la alte energii „murdare”, dar nu spunem nimic – noi, plângăcioșii din prima lume – despre cum vor reuși să facă acest lucru și țările sărace, cele în curs de dezvoltare și cele bogate, dar care nu vor dori să strângă cureaua.
Deoarece, a fi cast, pur și ecologic corect cere sacrificii și în prost-crescuta lume bogată. Și cerem țipând sacrificii tuturor… numai nouă nu. Gândiți-vă că, în ziua de azi, țări ca Bangladesh, Mali sau Tanzania generează anual mai puțin de două tone de oxid de carbon pe cap de locuitor, deoarece mai mult de jumătate din locuitorii lor gătesc și se încălzesc cu lemne sau cu cărbune vegetal.
Și vă întreb: cine dintre dumneavoastră va fi de acord să gătească, de acum înainte, cu lemne pentru a nu mai polua mediul înconjurător?
Voi răspunde tot eu pentru dumneavoastră: Nimeni!
Statisticile arată că, anul trecut, fiecare suedez polua atmosfera tot atât cât un indian; un german contamina de două ori mai mult decât un suedez, un american, de trei ori mai mult, iar un qatarez, de șapte ori mai mult.
Viața bună are un preț mare; în bani și în contaminare. Însă, Istoria s-a săturat să ne tot arate că nimeni nu a renunțat vreodată de bună voie la o viață bună. Iar dacă nu renunțăm noi, cei care am putea, cum să renunțe, oare, cei mai săraci?
În legătură cu aceasta, îmi amintesc o conferință de presă care a avut loc la Bonn (Germania), în care unui prim ministru din Burkina Faso – în vremea aceea se numea Volta Superioară – jurnaliștii din prima lume îi reproșau că defrișează țara.
„Dumneavoastră vă veți ucide prin foame nepoții!”, i-au tot repetat jurnaliștii.
Omul a făcut să amuțească Presa cu următorul răspuns:
Pentru mine este stringent să dau de mâncare tuturor locuitorilor țării, azi …”
Acest ciclu de conferințe – a mea nu face excepție – are un cadru pesimist. Clima face tumbe și totul indică o înrăutățire. Sau, poate că nu; ar putea să fie o oportunitate pentru a avansa și mai mult. Adevărul este că nu știu.
Dar, îmi amintesc, totuși, că o mare schimbare a climei, care a avut loc acum zece sau douăsprezece mii de ani, a fost o binecuvântare pentru Omenire. În urmă cu zece mii de ani, temperatura globală a planetei a urcat, așa cum crește acum. Atunci, creșterea a fost de două grade centigrade, creștere pe care acum o anunțăm ca fiind aproape catastrofală.

Însă, grație acelei creșteri a temperaturii, unele plante neînsemnate pentru hrana ființelor omenești, cerealele, au început să sporească și să se îmbunătățească. Grâul, secara sau porumbul nu au mai fost hrana de bază a păsărilor și a rozătoarelor, căci au devenit susținerea marilor civilizații ale Antichității. Pe porumb s-au construit culturile amerindienilor și pe secară, grâu și orez, cele din Orientul Mijlociu și Asia.
Voi insista pe beneficiile aduse de acea încălzire cu câteva cifre.
În paleolitic, acum mai bine de douăsprezece mii de ani, când încă nu se practica agricultura, o familie de vânători-culegători avea nevoie, pentru a supraviețui, de o mie de hectare.
În neolitic, două mii de ani mai târziu, familia de agricultori avea nevoie de minimum zece hectare.
În Evul Mediu, cu o economie mixtă, aceeași familie avea nevoie de 0,67 hectare.
În 1900, o familie indiană cultivatoare de orez se descurca cu o cincime de hectar.

Iar, în 1980, o familie japoneză cultivatoare de orez se mulțumea cu exploatarea a 0,064 de hectar.
Fără acea catastrofală – catastrofală între ghilimele – creștere cu două grade a climei terestre nu am avea azi nici agricultură, zootehnie, industrii, orașe, universități, securitate socială, nici meciuri de fotbal.
Desigur, din cauza acestei creșteri globale cu două grade centigrade a rămas defrișată insula Cipru, iar Sahara, din junglă a devenit deșert. Însă, sunt sigur că mayașii, sumerienii, egiptenii și chinezii au acceptat bucuroși acest preț, în schimbul cerealelor.
Și, mă întreb: dacă sumerienii, mayașii, chinezii și ceilalți au putut, acum zece mii de ani, să transforme acel teoretic catastrofal spor al temperaturii într-un filon de bunăstare și cultură, de ce n-am putea și noi, care suntem mult mai bogați și înțelepți decât sumerienii, să tragem foloase de pe urma noii creșteri a temperaturii globale?
Nu ignor faptul că acest apel al meu la optimism nu este decât atât: optimism, dorință de a crede că întotdeauna există o opțiune mai bună decât cea de a plânge și a ne întrece în tânguieli. Nu ignor nici faptul că lumea din secolul al XXI-lea după Hristos nu mai este cea din secolul al XI-lea de dinainte de Hristos.
Mai întâi, grație progreselor științei noastre și galopantei creșteri demografice din ultima sută de ani, lumea s-a micșorat spectaculos. Nu mai există loc sau eveniment pe Pământ care să nu percuteze asupra restului lumii noastre. Defrișarea pădurilor amazoniene face să sufere, în ultimă instanță, păstorii din sud-estul Asiei, deoarece s-a schimbat regimul și volumul ploilor musonice. De asemenea, saltul unui virus african de la maimuță la om i-a făcut să sufere la fel, de plagă mortală, pe africani, new-yorkezi, australieni, pe toată omenirea.
Globalizarea științei și globalizarea pieței au desființat spațiile goale care, odinioară, serveau ca centură de siguranță împotriva răspândirii epidemiilor sau năvălirii hoardelor războinice. Serveau și la întârzierea sosirii ideilor – dacă nu le puteau opri, cel puțin le întârziau – demolatoare pentru sistemele sociale în vigoare în vremea și în locurile de reședință, de-a lungul și de-a latul Pământului.
Odată cu desființarea acestei „centuri de întârziere”, contagierile sunt nelimitate și fulgerătoare. De pildă, apariția, acum trei ani, în orașul chinez, Wuhan, a unei boli necunoscute până atunci a devenit, în doar câteva luni, o psihoză universală. Despre virusul bolii nu se știa aproape nimic, și nici despre consecințele sale. Însă, miniaturizarea lumii, generată de rețelele de informare și de transporturile rapide, a activat dorința umană ancestrală de a se speria de orice, numai să fie mare spaima, așa că tremură, deopotrivă, în fața corona-virusului-19, americanii, chinezii, germanii și patagonezii.

Desigur, această pandemie de isterie nu este produsul exclusiv al debilității mintale a maselor. A fost generată, stârnită și hipertrofiată, în mare măsură, de Guvernele care vedeau cu spaimă cum epidemia colapsa sănătatea publică în toate țările, cu respectivele consecințe catastrofale pentru alegerile care urmau.
Ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns pentru rostogolirea bulgărelui de zăpadă al psihozei colective, Presa s-a suit degrabă în căruța panicii colective. Nimic nu se vinde mai bine decât frica viscerală. Este un subiect care atrage mai mult – mult mai mult! – chiar și decât pornografia și șuturile care înscriu goluri.
Pe scurt: toate acestea sunt aspecte ale globalizării. Aceasta face ca o problemă locală oarecare să se poată transforma, într-o clipită, într-o mare și cumplită problemă universală.

Insist asupra faptului că nu neg deloc problematica urgentă și gravă a schimbărilor climatice. Intervenția mea vrea doar să așeze ființele umane în locul care li se cuvine. Încerc să evidențiez faptul că atât cu noi, cât și fără noi, ciclurile termice ale Pământului au propria lor dinamică și propriile lor legi.
Desigur, aceasta nu înseamnă că nu am avea niciun rol în acest proces. Nimeni nu pune în discuție faptul că accelerăm poluarea mediului înconjurător și dezechilibrul ecologic. Eminenții oameni de știință care au vorbit aici înaintea mea au cuantificat și explicat amplu lucrurile acestea. Sapientia dixit.
Iar eu, care sunt departe de a fi sapientia, încerc doar să deschid o cale de abordare de bun simț. Sunt jurnalist de profesie și vocație și știu pe unde ne doare cel mai mult pantoful pe noi, cei care aducem informația. Cunosc atracția irezistibilă de a urla împreună cu lupii – mai ales cu lupii care guvernează – și de a spune ceea ce vrea să audă lumea.
Astfel că voi termina prelegerea mea asupra schimbărilor climatice, care se află în desfășurare, spunând umil că nu am fost eu!
Și nici dumneavoastră.
Vă mulțumesc.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

YO NO HE SIDO

Señoras y señores, muchísimas gracias por su presencia aquí y la atención que espero y deseo que me vayan a prestar. Trataré de corresponder a su generosidad, dando una charla realmente breve. Para que se puedan ir bien pronto a sus casas o para hacerme preguntas a las que no sabré contestar.
En este ciclo de conferencias, doctas personas han analizado a fondo el qué y el cómo de los cambios climáticos que estamos viviendo. No tendré la impertinencia de añadir una sola coma a estas enseñanzas.
Pero sí voy a hablar de algo que no estaba previsto en el organigrama y en cambio abunda hasta apestar en la Prensa: voy a pedir perdón por el egocentrismo e infinito engreimiento de los seres humanos que quieren ver estos cambios como algo generado por nosotros; incluso, como algo que podemos cambiar nosotros. Y no es así.
La Tierra y la Naturaleza son el motor de los cambios climáticos. Nosotros, los seres humanos, somos un grano de arena en este proceso. O menos aún. Piensen que la altura media de los hombres ronda el metro setenta mientras que el diámetro de la Tierra es de 12,750 km. La desproporción es tal que me ahorra todo comentario. Aunque los humanos seamos ocho mil millones largos, no dejamos de ser en el vaivén climático algo así como el incremento de peso de un elefante cuando se encarama a sus lomos una hormiga.
Pero así y todo voy a redundar en nuestra insignificancia. Los cambios climáticos cíclicos – las eras glaciales – ya se producían antes de que ningún ser humano hubiese pisoteado la Tierra. Se calcula que la primera era glacial se registró hace 2.400 millones de años. Y luego hubo cuatro más, la última hace 2 millones y medio de años.
En este calendario el primer ser humano del que hay constancia en Europa y Oriente Medio – el neandertal – no aparece hasta hace 150.000 años, en los cálculos más generosos con su existencia.

¡Qué humillación! Nos comparemos como nos comparemos con la Tierra, abundamos en la insignificancia. No damos la talla ni en tamaños ni en edades. Se mire como se mire, en este marco somos – como mucho – unos mirmidones.
Pero, eso sí, unos mirmidones megalómanos. Lo que nos falta en protagonismo, talla y edad en los vaivenes cósmicos lo compensamos largamente con ínfulas y baladronadas. Lloriqueamos por todo lo que le hacemos al clima y a la Tierra y alardeamos de lo mucho que vamos a cambiar la Tierra y la Naturaleza, a base de multiplicar las zonas peatonales y los parques eólicos.
Querido público: pongámonos de pie y gritemos todos a una:
¡¡¡Vivan los mirmidones y su mundo eutrapélico!!!
Y ahora veamos la realidad sin brotes psicóticos ni papanatismos periodísticos. Porque no intervenimos en los cambios climáticos, pero sí que hemos agravado hasta cierto punto – un escaso punto – el impacto de los cambios en la biosfera.
Para más inri, si hemos agravado algo la contaminación y magnificado enormemente el sentimiento de culpabilidad, también hacemos méritos para ser ridiculizados. Porque hablamos de renunciar al carbón y otras energías “sucias”, pero no decimos – nosotros, los lloricas del primer mundo – como van a hacer esto las naciones pobres, las en vías de desarrollo y las ricas recalcitrantes a apretarse el cinturón.
Porque ser casto, puro y ecológicamente correcto requiere sacrificios y en el malcriado mundo rico reclamamos a gritos los sacrificios de todos… menos los nuestros. Piensen que hoy naciones como Bangladesh, Malí o Tanzania generan anualmente menos de dos toneladas de óxido de carbono por habitante porque más de la mitad de sus poblaciones guisan y se calientan con madera o carbón vegetal.
Y yo les pregunto: ¿Quién de ustedes se avendría a cocinar de ahora en adelante con madera en aras de la descontaminación ambiental?
Y yo contestaré por ustedes: ¡Ninguno!
Porque las estadísticas revelan que el año pasado cada sueco contaminaba la atmósfera tanto como un indio; que un alemán contaminaba dos veces más que un sueco, un estadounidense, tres veces más y un catarí, siete veces más.
La buena vida tiene un precio muy alto; en dinero y en contaminación. Pero la Historia se ha hartado de mostrarnos que nadie nunca renunció voluntariamente a ella. Y si esto no lo hacemos los que podríamos, imagínense cómo lo van a hacer los más pobres
A este respecto yo recuerdo una rueda de prensa en Bonn del jefe del Gobierno de Burkina Faso – a la sazón aún se llamaba Alto Volta – en la que al mandatario los periodistas del primer mundo le echaban en cara que estaba deforestando el país
“¡Usted está matando de hambre a sus nietos¡”, le decían una y otra vez.
El hombre acalló a la Prensa con su respuesta:
“ Es que para mí es prioritario dar de comer hoy a todos los habitantes de mi país…”
Este ciclo de conferencias – y la mía no es ninguna excepción – tiene un marco pesimista. El clima está dando tumbos y todo apunta a que será para peor. O quizás no; quizás sea una oportunidad para avanzar más. La verdad, no lo sé.
Pero sí recuerdo que un gran cambio climático registrado hace unos diez o doce mil años fue una bendición para la Humanidad. Hace diez mil años la temperatura global del planeta tierra subió, como está subiendo ahora. Entonces la elevación fue de dos grados centígrados, un incremento que hoy lo anunciamos como poco menos que catastrófico.
Y es que gracias a esta subida de la temperatura unas plantas insignificantes para la nutrición de los seres humanos, los cereales, comenzaron a medrar a más y mejor. El trigo, el centeno o el maíz dejaron de ser alimento base de aves y roedores para transformarse en el sostén de las grandes civilizaciones de la Antigüedad. Sobre el maíz se construyeron las culturas de los indios americanos y sobre el centeno, el trigo y el arroz, las del Oriente Medio y Asia.

Insistiré en los beneficios generados por ese calentamiento con un par de cifras.
En el paleolítico, hace más de doce mil años, cuando aún no se había inventado la agricultura, una familia de cazadores recolectores necesitaba para sobrevivir explotar mil hectáreas´.
En el neolítico, dos mil años más tarde, la familia de agricultores necesitaba un mínimo de diez hectáreas.
En la Edad Media, con una economía mixta, esa misma familia necesitaba disponer de 0,67 hectáreas.
En 1900, una familia india cultivadora de arroz requería la quinta parte de una hectárea.
Y en 1980, una familia japonesa cultivadora de arroz se bastaba para sobrevivir con la explotación de 0,064 hectáreas.
Sin la catastrófica – catastrófica entre comillas – subida de dos grados del clima terrestre no tendríamos hoy ni agricultura, ganadería, industrias, ciudades, universidades, seguridad social, ni partidos de fútbol.
Claro que a causa de ese incremento global de dos grados centígrados se ha deforestado la isla de Chipre y el Sahara pasó de selva a desierto. Pero estoy seguro que mayas, sumerios, egipcias y chinos habrían aceptado jubilosos ese precio a cambio de los cereales.
Y me pregunto, si los sumerios, mayas, chinos y demás han podido, hace diez mil años, transformar el teóricamente catastrófico incremento de la temperatura en un filón de bienestar y cultura, ¿por qué no hemos de poderle sacar también nosotros, que somos mucho más ricos y sabios que los sumerios, partido a la nueva elevación de la temperatura global?
No ignoro que este llamamiento mío al optimismo no es más que esto: optimismo, ganas de creer que siempre hay una opción mejor que la de llorar y competir en jeremiadas. Tampoco ignoro que el mundo del siglo XXI después de Cristo nada tiene que ver con el del siglo XI antes de Cristo.
En primerísimo lugar, gracias a los avances de nuestra ciencia y el galopante crecimiento demográfico de los últimos cien años, el mundo se ha encogido espectacularmente. Ya no hay lugar ni acontecimiento en la Tierra que no impacte en el resto del mundo nuestro. La deforestación amazónica la padecen en última instancia los pastores del sureste asiático en el cambio del régimen y volumen de las lluvias monzónicas. Así mismo, el salto de un virus africano de un simio a un humano acaban padeciéndolo por un igual como plaga mortal los africanos, los neoyorkinos, los australianos, la humanidad toda.
La globalización del saber y la globalización del mercadeo han suprimido los espacios vacíos que antaño fungían como cinturón de seguridad contra los contagios de epidemias o la irrupción de hordas guerreras. Incluso servían para retrasar, si no lo podían impedir por lo menos podían retrasar la llegada de ideas demoledoras para los sistemas sociales vigentes en su tiempo y lugar de residencia a lo largo y ancho de la Tierra.
Suprimido hoy en día este “cinturón de retraso”, las contaminaciones son ilimitadas y fulgurantes. Por ejemplo, la aparición, hace tres años, en la ciudad china de Wuhan de una enfermedad desconocida hasta entonces se transformó, en pocos meses, en una psicosis universal. Del virus causante no se sabía casi nada y de sus consecuencias, tampoco. Pero la miniaturización del mundo generada por las redes informativas y de transportes rápidos activó la ancestral querencia humana a espantarse de lo que sea, siempre que fuera grande el pasmo, y tiemblan ante el corona virus-19, estadounidenses, chinos, alemanes y patagones por un igual.
Naturalmente, esta pandemia de histeria no es producto exclusivo de la debilidad mental de las masas. Fue engendrada, azuzada e hipertrofiada en gran medida por los Gobiernos que veían con pavor como la epidemia iba a colapsar la sanidad pública en todos los países, con las pertinentes consecuencias catastróficas en los comicios por venir.

Por si eso no bastaba para echar a rodar la bola de nieve de la psicosis colectiva, la Prensa se subió en seguida al carro del pánico colectivo. Nada se vende mejor que el miedo visceral. Este es un tema que atrae más – ¡mucho más! – incluso que la pornografía y las patadas goleadoras.
En resumen: todo esto son aspectos de la globalización. Ella facilita que un problema local cualquiera puede transformarse en un periquete en un tremendo problemón universal.
Quiero insistir en que no niego en absoluto la problemática urgente y grave de los cambios climáticos. Mi intervención pretende solamente ponernos en su sitio a los humanos. Trato de evidenciar que con o sin nosotros, los ciclos térmicos de la Tierra tienen su propia dinámica y leyes.

Evidentemente, esto no quiere decir que no juguemos ningún papel en el proceso. Nadie discute que aceleramos la contaminación del medio ambiente y el desequilibrio ecológico. Los eminentes hombres de ciencias que han hablado aquí antes que yo lo han cuantificado y explicado ampliamente. Sapientia dixit.
Y yo, que disto muchísimo de ser sapientia, intento solo abrir un enfoque de sentido común. Soy periodista de profesión y vocación y sé cómo el que más donde nos duele el zapato a los informadores. Me consta la querencia casi irresistible que tenemos de aullar con los lobos – sobre todo, con los lobos que gobiernan – y de contar aquello que la gente quiere oír.
Así que voy a terminar mi charla sobre los cambios climáticos que están en curso, diciendo humildemente que
¡yo no he sido!
Y ustedes tampoco.
Muchas gracias.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.