URMĂRIND CRIZA UCRAINEANĂ: A VREA NU ÎNSEAMNĂ A PUTEA

Ultimele evenimente ale crizei ucrainene arată, încă o dată, cât de nimerită este definiția pe care a dat-o politicii Otto von Bismarck („cancelarul de fier”): Politica este arta posibilului.
Acum, când riscanta acțiune a rușilor în legătură cu teritoriile ucrainene se apropie de sfârșit, bilanțul pentru Rusia este că, în prezent, nu e posibil să-și restabilească zona de influență exclusivă, pe care a avut-o URSS-ul, pe la mijlocul secolului trecut, asupra a jumătate din Vechiul Continent. Ar trebui, pentru aceasta, mai multă putere militară, dar, mai ales, mai multă forță industrială și financiară. În ambele aceste domenii, Occidentul este mai puternic decât Federația Rusă… cu toate că, cu respectivele lor arsenale nucleare, fiecare dispune de capacitate mai mult decât suficientă de a se anihila reciproc.
Actualul dezechilibru neliniștește Moscova – președintele rus, Putin, este un mare patriot și un nostalgic al Uniunii Sovietice – și simularea ne-dusă până la capăt de a invada Ucraina este unicul atu politic al Kremlinului, în aceste momente. Discrepanțe egoiste zguduie Uniunea Europeană, iar crisparea politică internă pare să paralizeze SUA. Cu o astfel de panoramă, acțiunea rușilor este aproape obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât marile dezechilibre întotdeauna au dus, de-a lungul Istoriei, la mari crize. Cea a lui Putin este indiscutabilă numai din punctul de vede al rușilor; ucrainenii, slovacii, românii, bulgarii, croații etc. au tot atât de multă dreptate ca Putin să-și dorească contrariul: să-și păstreze plenar independențele lor. Or, acum, și le păstrează.

Problema este complexă și cu evoluție imprevizibilă. Viitorul economic al lumii capitaliste nu este prea optimist; pe termen scurt, pasul pe loc financiar – sau chiar un regres – este mai mult decât posibil, iar stabilitatea țărilor care formau vechea centură de siguranță a URSS-ului depinde enorm de creșterea economică.
Și, cum s-a văzut în Orientul Mijlociu și în Afganistan, SUA – care reprezintă brațul armat al Occidentului – torc fin și zgârcit, când e vorba de a-și apăra zonele de influență în lume. Washingtonul își retrage fără menajamente trupele din țările care le costă prea mult din cauza duratei conflictului și a cheltuielilor militare pe care le generează. Afganistanul, Siria și Irakul nu le mai interesează, odată anihilate Alqaeda, Statul Islamic, Saddam Hussein.
În jumătatea de Europă fostă sovietică, acest fenomen ar putea să se repete, dacă țările respective ar deveni tot atâtea Irakuri, Sirii sau Afganistanuri. Iar ceea ce Putin nu a obținut acum, concentrând zeci și zeci de mii de trupe în jurul Ucrainei, ar putea să obțină în acea ipotetică conjunctură la preț de sold.
Dar, desigur, cu chilipiruri e greu să faci avere…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TRAS LA CRISIS UCRANIANA: QUERER NO ES PODER

Los últimos acontecimientos de la crisis ucraniana evidencian una vez más lo acertada que era la definición de la política que hizo Otto von Bismarck (“el canciller de hierro”): Política es el arte de lo posible.
Ahora, casi acabado el órdago ruso sobre los territorios ucranianos, el balance es que actualmente para Rusia no es posible reestablecer la zona de influencia exclusiva que tuvo la URSS a mediados del siglo pasado sobre medio Viejo Continente. Para ello le falta hoy en día más poderío militar y, sobre todo, más fuerza industrial y financiera. En ambos terrenos Occidente es más fuerte que la Federación Rusa… aunque con los respectivos arsenales nucleares, unos y otros tienen capacidad más que suficiente para un aniquilamiento mutuo.

El actual desequilibrio inquieta en Moscú – el presidente ruso, Putin, es un gran patriota y un nostálgico de la Unión Soviética – y el amago de invasión de Ucrania era la única baza política del Kremlin en estos momentos. Las discrepancias egoístas sacuden la Unión Europea y la crispación política interna parece paralizar a los EE.UU.. Con este panorama, el órdago ruso era casi obligado. Tanto más, cuanto que los grandes desequilibrios han desembocado siempre a lo largo de la Historia en grandes crisis.
Pero querer no es poder. Ni cuando se tiene razón. La de Putin es indiscutible tan solo desde el punto de vista ruso; ucranianos, eslovacos, rumanos, búlgaros, croatas, etc. tienen tanta razón como Putin en querer todo lo contrario: mantener sus respectivas independencias plenas. Y por ahora, las mantienen.
El problema es complejo y de evolución imprevisible. El futuro económico del mundo capitalista no es optimista; a corto plazo, el piafar financiero – o incluso un retroceso – es más que posible y la estabilidad de las naciones que constituían el antiguo cinturón de seguridad de la URSS depende grandemente del crecimiento económico.
Y, como se ha visto en el Oriente Medio y en el Afganistán, los EE.UU. – que son el brazo armado de Occidente – hilan fino y tacaño a la hora de defender sus zonas de influencia en el mundo. Washington tiene pocos reparos en retirar sus tropas de los países que le suponen una sangría por la duración de los conflictos y los gastos militares que generan. Afganistán, Siria e Irak no interesan una vez suprimidos Alqaeda, el Estado Islámico, Saddam Hussein.
En la media Europa ex soviética podría repetirse en fenómeno si sus naciones se transformasen en otros tantos Irak, Siria o Afganistán. Y lo que Putin no ha logrado ahora, concentrando decenas y decenas de miles de tropas alrededor de Ucrania, lo podría obtener en esta hipotética coyuntura a precio de saldo.
Claro que con las baratijas es difícil hacer fortuna…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.