MOSCOVA: O MIZĂ NU CHIAR ATÂT DE RISCANTĂ


Criza ruso-ucraineană evoluează spre o dublă fundătură: nu este probabilă o soluție războinică, dar nu este posibilă nici o înghețare a constelației politice internaționale. Niciuna din aceste două opțiuni n-ar rezolva problema.
Căci, nici din punct de vedere militar, nici politic și cu atât mai puțin din punct de vedere economic nu există motive ca Occidentul să cedeze presiunii lui Putin. Însă,pentru Rusia,legarea Ucrainei de Federația Rusă este un lucru la care nu se poate renunța,deoarece este un element cheie pentru viitorul celei mai orientale țări a Europei.Fără reincorporarea Ucrainei,Belarusului și a Kazahstanului,Rusia nu va mai fi niciodată altceva decât o putere de rangul al doilea pe scena mondială.
Dar, în ziua de azi, pretenția politică a Moscovei – ca Ucraina să nu facă parte niciodată din lumea economică și militară occidentală – este vitală pentru Putin. În schimb, pentru SUA și NATO nu există argumente valabile pentru această cerință a rușilor, deoarece actualul raport de forțe continuă să fie nefavorabil Kremlinului.
Pe de altă parte, această lipsă de resurse politice îl obligă pe președintele rus să simuleze o soluție militară a problemei. Putin – patriot până în măduva oaselor și un nostalgic până la absurd al URSS-ului–face acest lucru obligat de împrejurări. Evoluția economiei Rusiei nu este destul de satisfăcătoare pentru a garanta continuitatea la putere a actualei camarile guvernamentale. Putin are nevoie, acum mai mult ca niciodată, să apară în fața rușilor ca un mare erou național; un Otto von Bismarck din secolul XXI. Alternativa este să plece prin ușa din dos.


Desigur, simularea nu este decât atât: o încercare cu tot ce are. Nu că actuala Armată a Rusiei – modernizată, restructurată și experimentată în luptă (Georgia și Siria sunt scenariile cele mai cunoscute) n-ar putea efectua o cucerire fulger a Ucrainei, țară mult mai puțin dotată și cu niște efective militare de trei ori mai mici decât cele rusești, ci pentru că o asemenea acțiune ar angaja Federația Rusă într-o întreprindere imposibilă: pentru un război de durată, de uzură, nu are suficiente resurse financiare. Iar, un război total – un război nuclear – ar însemna să piară ucigând.
Dacă, în ciuda acestui scenariu, Putin s-a lansat, totuși, în aventură, este pentru că, pe de o parte, dacă pierde, Federația Rusă nu pierde nimic: va continua să se afle tot acolo unde se afla înainte de criză. Însă, mai ales pentru că este convins de riscul ca încercarea militară să scape din matcă și să existe tiruri de arme. Or, acest lucru ar neliniști Washingtonul și Bruxelles-ul. Iar calea unor negocieri diplomatice cu tunurile ca fundal ar fi posibil să-i aducă ceva beneficii Moscovei.


Tratatele și promisiunile au fost în Istorie niște adevăruri fragile și efemere. Însă, în contextul internațional, orice recunoaștere a rațiunilor rușilor ar reprezenta pentru Kremlin o considerabilă îmbunătățire a poziției sale naționale și internaționale. Iar pentru Putin, un succes mai mult decât suficient pentru a-și justifica (și prelungi) rămânerea în fruntea Federației Ruse.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


MOSCÚ: UN ENVITE NO TAN ARRIESGADO


La crisis ruso-ucraniana está evolucionando hacia un doble callejón sin salida: ni es probable una solución bélica, ni es posible una congelación de la constelación política internacional. Ninguna de estas opciones resolvería el problema.
Porque ni militar, ni política y aún menos, económicamente hay motivos para que Occidente ceda a la presión de Putin, en tanto que para Rusia la vinculación de Ucrania a la Federación Rusa es irrenunciable por ser clave para el futuro del país más oriental de Europa. Sin la reincorporación de Ucrania, Bielorrusia y Kazajstán, Rusia no dejará ya nunca más de ser una potencia segundona en el escenario mundial.
Pero, hoy en día, la reclamación política de Moscú – que Ucrania no llegue jamás a formar parte del mundo económico y militar occidental – es irrenunciable para Putin en tanto que los EE. UU. y la OTAN no le encuentran argumentos válidos a la exigencia rusa porque la actual correlación de fuerzas sigue siendo claramente desfavorable para el Kremlin.
Por otra parte, esta falta de recursos políticos obliga al presidente ruso a amagar con un arreglo militar del problema. Putin – patriota hasta la médula y nostálgico de la URSS hasta el absurdo – lo hace obligado por las circunstancias. La evolución de la economía rusa no es lo suficientemente satisfactoria como garantizar la continuidad en el poder de la actual camarilla gubernamental. Putin necesita ahora más que nunca aparecer ante la población rusa como el gran héroe nacional; el Otto von Bismarck del siglo XXI. La alternativa es una salida por la puerta de atrás.


Evidentemente, el amago no es más que eso: un órdago. No porque el actual Ejército ruso – modernizado, reestructurado y experimentado en combate (Georgia y Siria son los escenarios más conocidos) no pueda llevar a cabo una conquista relámpago de Ucrania, mucho peor pertrechada y con unos efectivos militares tres veces menores que los rusos, sino porque esto embarcaría a la Federación Rusa en una empresa imposible: para una guerra prolongada, de desgaste, carece de las finanzas necesarias. Y una guerra total – una guerra nuclear – significaría un morir matando.
Si a pesar de este escenario, Putin se ha lanzado a la aventura es porque por un lado si pierde, la Federación Rusa no pierde nada: seguirá estando donde estaba antes de la crisis. Pero, sobre todo, porque está convencido de que el riesgo de que el órdago militar se salga de madre y haya tiros sí que inquieta en Washington y Bruselas. Y la vía de unas negociaciones diplomáticas con los cañones como telón de fondo es probable que le aporte algún beneficio a Moscú.


Los tratados y las promesas han sido en la Historia verdades frágiles y efímeras. Pero en el contexto internacional cualquier reconocimiento de las razones rusas ya sería para el Kremlin una notable mejoría de su posición nacional e internacional. Y para Putin, un éxito más que suficiente para justificar (y prolongar) su gestión al frente de la Federación Rusa.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU