URMĂRIND CRIZA UCRAINEANĂ: A VREA NU ÎNSEAMNĂ A PUTEA
Ultimele evenimente ale crizei ucrainene arată, încă o dată, cât de nimerită este definiția pe care a dat-o politicii Otto von Bismarck („cancelarul de fier”): Politica este arta posibilului. Acum, când riscanta acțiune a rușilor în legătură cu teritoriile ucrainene se apropie de sfârșit, bilanțul pentru Rusia este că, în prezent, nu e posibil să-și restabilească zona de influență exclusivă, pe care a avut-o URSS-ul, pe la mijlocul secolului trecut, asupra a jumătate din Vechiul Continent. Ar trebui, pentru aceasta, mai multă putere militară, dar, mai ales, mai multă forță industrială și financiară. În ambele aceste domenii, Occidentul este mai puternic decât Federația Rusă… cu toate că, cu respectivele lor arsenale nucleare, fiecare dispune de capacitate mai mult decât suficientă de a se anihila reciproc. Actualul dezechilibru neliniștește Moscova – președintele rus, Putin, este un mare patriot și un nostalgic al Uniunii Sovietice – și simularea ne-dusă până la capăt de a invada Ucraina este unicul atu politic al Kremlinului, în aceste momente. Discrepanțe egoiste zguduie Uniunea Europeană, iar crisparea politică internă pare să paralizeze SUA. Cu o astfel de panoramă, acțiunea rușilor este aproape obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât marile dezechilibre întotdeauna au dus, de-a lungul Istoriei, la mari crize. Cea a lui Putin este indiscutabilă numai din punctul de vede al rușilor; ucrainenii, slovacii, românii, bulgarii, croații etc. au tot atât de multă dreptate ca Putin să-și dorească contrariul: să-și păstreze plenar independențele lor. Or, acum, și le păstrează.
Problema este complexă și cu evoluție imprevizibilă. Viitorul economic al lumii capitaliste nu este prea optimist; pe termen scurt, pasul pe loc financiar – sau chiar un regres – este mai mult decât posibil, iar stabilitatea țărilor care formau vechea centură de siguranță a URSS-ului depinde enorm de creșterea economică. Și, cum s-a văzut în Orientul Mijlociu și în Afganistan, SUA – care reprezintă brațul armat al Occidentului – torc fin și zgârcit, când e vorba de a-și apăra zonele de influență în lume. Washingtonul își retrage fără menajamente trupele din țările care le costă prea mult din cauza duratei conflictului și a cheltuielilor militare pe care le generează. Afganistanul, Siria și Irakul nu le mai interesează, odată anihilate Alqaeda, Statul Islamic, Saddam Hussein. În jumătatea de Europă fostă sovietică, acest fenomen ar putea să se repete, dacă țările respective ar deveni tot atâtea Irakuri, Sirii sau Afganistanuri. Iar ceea ce Putin nu a obținut acum, concentrând zeci și zeci de mii de trupe în jurul Ucrainei, ar putea să obțină în acea ipotetică conjunctură la preț de sold. Dar, desigur, cu chilipiruri e greu să faci avere…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
TRAS LA CRISIS UCRANIANA: QUERER NO ES PODER
Los últimos acontecimientos de la crisis ucraniana evidencian una vez más lo acertada que era la definición de la política que hizo Otto von Bismarck (“el canciller de hierro”): Política es el arte de lo posible. Ahora, casi acabado el órdago ruso sobre los territorios ucranianos, el balance es que actualmente para Rusia no es posible reestablecer la zona de influencia exclusiva que tuvo la URSS a mediados del siglo pasado sobre medio Viejo Continente. Para ello le falta hoy en día más poderío militar y, sobre todo, más fuerza industrial y financiera. En ambos terrenos Occidente es más fuerte que la Federación Rusa… aunque con los respectivos arsenales nucleares, unos y otros tienen capacidad más que suficiente para un aniquilamiento mutuo.
El actual desequilibrio inquieta en Moscú – el presidente ruso, Putin, es un gran patriota y un nostálgico de la Unión Soviética – y el amago de invasión de Ucrania era la única baza política del Kremlin en estos momentos. Las discrepancias egoístas sacuden la Unión Europea y la crispación política interna parece paralizar a los EE.UU.. Con este panorama, el órdago ruso era casi obligado. Tanto más, cuanto que los grandes desequilibrios han desembocado siempre a lo largo de la Historia en grandes crisis. Pero querer no es poder. Ni cuando se tiene razón. La de Putin es indiscutible tan solo desde el punto de vista ruso; ucranianos, eslovacos, rumanos, búlgaros, croatas, etc. tienen tanta razón como Putin en querer todo lo contrario: mantener sus respectivas independencias plenas. Y por ahora, las mantienen. El problema es complejo y de evolución imprevisible. El futuro económico del mundo capitalista no es optimista; a corto plazo, el piafar financiero – o incluso un retroceso – es más que posible y la estabilidad de las naciones que constituían el antiguo cinturón de seguridad de la URSS depende grandemente del crecimiento económico. Y, como se ha visto en el Oriente Medio y en el Afganistán, los EE.UU. – que son el brazo armado de Occidente – hilan fino y tacaño a la hora de defender sus zonas de influencia en el mundo. Washington tiene pocos reparos en retirar sus tropas de los países que le suponen una sangría por la duración de los conflictos y los gastos militares que generan. Afganistán, Siria e Irak no interesan una vez suprimidos Alqaeda, el Estado Islámico, Saddam Hussein. En la media Europa ex soviética podría repetirse en fenómeno si sus naciones se transformasen en otros tantos Irak, Siria o Afganistán. Y lo que Putin no ha logrado ahora, concentrando decenas y decenas de miles de tropas alrededor de Ucrania, lo podría obtener en esta hipotética coyuntura a precio de saldo. Claro que con las baratijas es difícil hacer fortuna…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
8 ani și încă umblu în noapte Umblu în noapte poate devin stelar.
Vagabondez din inel în inel căutând ceva din Saturn.
Mă auzi?, umblu în noapte.
Nomad prin stele. Uite, că dorm printre ele poate mă veghezi printre niște sticle.
Auzi?, umblu în noapte.
Pelerin dansând cu tritonii prin mările lui Neptun, vânând ioni trecători.
Mă auzi?, umblu în noapte.
Creând galaxii unde mi se topește pasiunea cea mai umbrită, mă desfăt cu ambrozia ta.
Și umblu în noapte.
S-au făcut opt ani de când mă însoțesc cu literele cerului și ale infernului. Și mă aflu prea departe ca să mă mai pot întoarce cu furia începuturilor, însă nici nu pot să părăsesc corabia și să o las în derivă. Tuturor celor care mă citesc de la început, precum și celor care mi s-au alăturat pe parcurs, mulțumiri!
(29 Ianuarie 2022)
8 años y ando nocturno
Ando nocturno por si me hago estelar.
Y vagabundeo de anillo en anillo buscando de Saturno.
Oye, que ando nocturno.
Nómada de estrellas. Mira, que duermo entre ellas por si me vigilas entre algunas botellas.
Y oye,
que ando nocturno.
Peregrino bailando con tritones en los mares de Neptuno, cazando efímeros iones.
Pero oye, que ando nocturno.
Creando galaxias dónde se funde mi pasión más umbría, me deleito con tu ambrosía.
Y ando nocturno.
Ya van ocho años de las letras del cielo y del infierno. Y sigo lejos de poder volver con la furia del inicio, pero incapaz de abandonar este barco y dejarlo a la deriva. A los que me leen desde el comienzo y a los que se unieron en el trayecto, gracias.
Înfrângere Nu mai am nimic în mintea aceasta goală. Nu ascund nimic în nefericirea mea selectivă. Nu simt nimic În pieptul acesta adormit. Nu sper nimic în sufletul meu învins. (11 Decembrie 2021)
Derrota
Nada tengo en esta mente vacía. Nada oculto en mi desdicha selectiva. Nada siento En este pecho dormido. Nada espero en mi alma vencida.
Aurora Boreală Oh, bietul de tine din crepuscule care nu au binevoit să vadă farmecul aurorei tale boreale.
Aceea pe care o slobozi când suspini năucit de atâtea plăceri pe care detaliile ți le cedează încă o dată ca să nu te pierzi.
Oh, bietul de tine din mâinile mele care nu le întâlnesc pe ale tale în iarna neglijenței când am uitat de mine însumi.
Binecuvântată ființă muritoare, cum voi putea să te iert pentru atâtea farmece inocente care m-au lăsat (aici) supus cu iluzia că te voi găsi. (29 iulie 2021)
Aurora Boreal Oh, pobre de los crepúsculos que no se han dignado en presenciar el encanto de tu aurora boreal.
Aquella que sueltas al suspirar atontado de tantos placeres que los detalles han de cederte una vez más para no perderte.
Oh, pobre de mis manos que andan sin las tuyas en el invierno del descuido al olvidarme de mí mismo.
Bendito mortal, cómo he de perdonarte por tus tantos candorosos hechizos que me han dejado (aquí) sumiso con la ilusión de hallarte.
Am obosit Am obosit. Vreau doar să mă odihnesc un pic. Am tot umblat atât de mult timp încât de abia dacă mă mai târăsc.
Am obosit. Lasă-mă să mă odihnesc aici la umbră, lasă-mă să stau un pic cu ochii închiși sub norul acesta făcut din furtună.
Am obosit. Am mers atât de mult pe drumul ăsta încât trebuie să-mi limpezesc mintea și să mă eliberez de povara asta.
Am obosit. Atât de departe de casă mă simt străin pe meleagurile acestea de melancolie și dor.
Am obosit. Te rog, nu-mi cere să merg mai departe. Lasă-mă doar să retrăiesc noaptea asta Și mâine dimineață voi pleca. (2 iunie 2021)
Estoy cansado Estoy cansado Sólo necesito descansar un rato. He estado caminando por tanto tiempo que no puedo arrastrar otro paso.
Estoy cansado. Déjame descansar aquí en la sombra, déjame cerrar los ojos un rato en esta umbría nube hecha de tormenta.
Estoy cansado He estado tanto tiempo en este camino que necesito despejar mi mente y dejar esta carga pesada.
Estoy cansado Y tan lejos de casa que me siento extraño en esta tierra de melancolía y añoranza.
Estoy cansado Por favor no me pidas que siga adelante. Sólo déjame repetirlo esta noche y en la mañana me iré.
Geneză Îmi plac emoțiile scurte și călătoriile eterne. Îmi place furtuna, cu toate că prefer calmul de dinaintea ei. Ziua de luni care pare a fi vară, un alt vis uitat. Mă simt la masa de scris. Partea cea mai grea dintr-o poveste este pentru mine să-i fac începutul. (24 mai 2021) Génesis Me gustan las emociones cortas y los viajes eternos. Me gusta la tempestad, aunque prefiero la calma que la antecede. Lunes que parece verano, otro sueño olvidado. Me siento en el escritorio. Lo más difícil de un cuento para mí es comenzarlo.
Fugacitate Sunt cel care dă mereu târcoale cuibului strădaniilor mele. Sunt cel care merge pe visele altei lumi paralele. O lume în care oxigenul pe care îl respir nu mai are veninul tău și în care numele meu se pierde printre paginile de ieri în tonuri sepia. Sunt cel care își simte prezența în uitarea existenței sale.
Voi merge ieri sau am venit mâine? (24 martie 2021)
Fugacidad Soy quien siempre merodea el nido de mis desvelos. Soy quien camina por los sueños de otro mundo paralelo. Un mundo donde el oxígeno que respiro está limpio de tu veneno y donde mi nombre se traspapela entre páginas de ayer en tonos sepia. Soy quien siente su presencia en el olvido de su existencia.
¿Ayer voy o vine mañana?
Haos De la o vreme, mă gândesc să vă împărtășesc ceva. M-am aflat într-o continuă luptă cu mine însumi mulți ani, luptă care a devenit mai puternică în zilele acestea. Tot de la o vreme, încerc să mă conving că nu e nimic rău în mine și că merită un pic să trăiești în această lume haotică, plină de panică și neliniște. Euforia nesfârșită mi-a marcat realitatea și îmi menține mintea sub un control nedorit.
M-am aflat într-o stare de slăbiciune, căci a străbate indiferența și a înțelege respingerea alternează în viața mea și îmi pun la îndoială integritatea sufletului. Am încercat de câteva ori să mă folosesc de acest mijloc pentru a mă vindeca, însă m-am trezit că au venit peste mine chiar și hărțuirea și delăsarea.
Nu m-am vindecat și e posibil ca însănătoșirea mea să dureze mai mult decât mă așteptam și tocmai acest lucru am vrut să vi-l împărtășesc; sunt departe de a atinge echilibrul și nu văd nicio ivire a vreunei eliberări, dar, cu toate că nu voi putea scrie din nou cu deplină libertate, nădăjduiesc că zilele care vor veni îmi vor aduce liniștea. (17 mai 2021)
Caos Después de un tiempo me gustaría compartirles algo. He estado en una guerra constante conmigo durante años y se acentúo en estos días pasados. Hace un tiempo intento comprender que no hay nada malo en mí y que este mundo caótico plagado de pánico y ansiedad vale un poco la pena. La euforia desenfrenada marcó mi realidad y mantiene mi mente en un estado de control no deseado.
He estado demacrado, atravesar la indiferencia y entender el rechazo alteran mi vida y cuestionan la integridad de mi alma. Intenté varias veces usar este medio para mi propia curación, pero incluso el acoso y la desidia llegaron aquí.
No he sanado y posiblemente mi curación tarde más de lo esperado y eso es lo que quiero compartir; estoy lejos de alcanzar el equilibrio y ni siquiera contemplo un atisbo de alivio y aunque no podré volver a escribir con plena libertad, ansío que los días venideros me traigan el sosiego.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: EUGEN HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Ariadna este nespus de onorată să-și invite cititorii să citească textul unei conferințe, pe cât de interesantă, pe atât de plină de un umor fin… a prietenului nostru Valentin Popescu:
N-AM FOST EU
Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici, precum și pentru atenția pe care sper și doresc să mi-o acordați. Voi încerca să răspund generozității dumneavoastră prezentându-vă o conferință într-adevăr scurtă. Astfel că veți putea să vă întoarceți acasă curând sau să-mi puneți întrebări la care să nu știu să răspund. În acest ciclu de conferințe, persoane docte au analizat temeinic în ce constau și cum se produc schimbările climatice din zilele noastre. Nu voi îndrăzni să adaug nici măcar o virgulă la aceste învățăminte. În schimb, voi face ceva ce nu a fost prevăzut în organigramă, dar abundă copios în Presă: voi cere iertare pentru egocentrismul și pentru nemărginita îngâmfare a ființelor umane, care vor să vadă aceste schimbări ca ceva produs de noi; și că noi le-am putea schimba. Când, de fapt, nu este așa. Pământul și Natura sunt motorul acestor schimbări climatice. Noi, oamenii, suntem un grăunte de nisip în acest proces. Poate și mai puțin. Gânditi-vă că înălțimea medie a oamenilor este în jur de un metru și șaptezeci de centimetri, în timp ce diametrul Pământului măsoară 12.750 km. Disproporția este atât de mare, încât mă scutește de orice comentariu. Cu toate că suntem în total peste opt miliarde de ființe umane, în aceste fluctuații climatice am însemna ceva cum ar fi creșterea în greutate a unui elefant când i se urcă pe spinare o furnică. Cu toate acestea voi insista pe această neînsemnătate a noastră. Schimbările climatice ciclice – erele glaciare – au tot avut loc – mai înainte ca vreo ființă umană să calce pe Pământ. S-a calculat că prima eră glaciară a avut loc acum 2 miliarde 400 de mii de ani. Pe urmă, au mai fost alte patru, ultima petrecându-se acum 2 milioane 500 de mii de ani. În acest calendar, prima ființă umană despre care se știe că a existat în Europa și în Orientul Mijlociu – omul de Neanderthal – nu apare mai devreme de 150 de mii de ani în urmă, și aceasta în cele mai generoase calcule în privința existenței sale.
Câtă umilire! Oricât de mult am vrea să ne comparăm cu Pământul, ne aflăm cufundați în neînsemnătate. Nu ne ridicăm prea mult nici în dimensiuni și nici în vârste. Oricum am privi lucrurile, în acest cadru, suntem – cel mult – niște mirmidoni, niște furnici. Dar, nu-i așa?, niște mirmidoni megalomani. Ne lipsesc protagonismul, talia și vârstele din fluctuațiile cosmice, dar le compensăm zdravăn cu vanități și lăudăroșenii. Ne plângem de tot ceea ce-i facem climei și Pământului și ne mândrim cu cât de mult vom schimba Pământul și Natura, înmulțind zonele pietonale și parcurile eoliene. Drag public: să ne ridicăm în picioare și să strigăm într-un glas: Să trăiască mirmidonii și lumea lor cumpătată!!! Iar acum, să vedem cum este realitatea fără izbucniri psihotice și fără credulități și naivități jurnalistice. Căci nu am intervenit în schimbările climatice, însă am agravat până la un punct – un punct mai slab – șocul schimbărilor în biosferă. Colac peste pupăză, dacă am agravat cât de cât poluarea și am exacerbat sentimentul culpabilității, ne găsim merite și pentru a fi ridiculizați. Căci vorbim de renunțarea la cărbuni și la alte energii „murdare”, dar nu spunem nimic – noi, plângăcioșii din prima lume – despre cum vor reuși să facă acest lucru și țările sărace, cele în curs de dezvoltare și cele bogate, dar care nu vor dori să strângă cureaua. Deoarece, a fi cast, pur și ecologic corect cere sacrificii și în prost-crescuta lume bogată. Și cerem țipând sacrificii tuturor… numai nouă nu. Gândiți-vă că, în ziua de azi, țări ca Bangladesh, Mali sau Tanzania generează anual mai puțin de două tone de oxid de carbon pe cap de locuitor, deoarece mai mult de jumătate din locuitorii lor gătesc și se încălzesc cu lemne sau cu cărbune vegetal. Și vă întreb: cine dintre dumneavoastră va fi de acord să gătească, de acum înainte, cu lemne pentru a nu mai polua mediul înconjurător? Voi răspunde tot eu pentru dumneavoastră: Nimeni! Statisticile arată că, anul trecut, fiecare suedez polua atmosfera tot atât cât un indian; un german contamina de două ori mai mult decât un suedez, un american, de trei ori mai mult, iar un qatarez, de șapte ori mai mult. Viața bună are un preț mare; în bani și în contaminare. Însă, Istoria s-a săturat să ne tot arate că nimeni nu a renunțat vreodată de bună voie la o viață bună. Iar dacă nu renunțăm noi, cei care am putea, cum să renunțe, oare, cei mai săraci? În legătură cu aceasta, îmi amintesc o conferință de presă care a avut loc la Bonn (Germania), în care unui prim ministru din Burkina Faso – în vremea aceea se numea Volta Superioară – jurnaliștii din prima lume îi reproșau că defrișează țara. „Dumneavoastră vă veți ucide prin foame nepoții!”, i-au tot repetat jurnaliștii. Omul a făcut să amuțească Presa cu următorul răspuns: Pentru mine este stringent să dau de mâncare tuturor locuitorilor țării, azi …” Acest ciclu de conferințe – a mea nu face excepție – are un cadru pesimist. Clima face tumbe și totul indică o înrăutățire. Sau, poate că nu; ar putea să fie o oportunitate pentru a avansa și mai mult. Adevărul este că nu știu. Dar, îmi amintesc, totuși, că o mare schimbare a climei, care a avut loc acum zece sau douăsprezece mii de ani, a fost o binecuvântare pentru Omenire. În urmă cu zece mii de ani, temperatura globală a planetei a urcat, așa cum crește acum. Atunci, creșterea a fost de două grade centigrade, creștere pe care acum o anunțăm ca fiind aproape catastrofală.
Însă, grație acelei creșteri a temperaturii, unele plante neînsemnate pentru hrana ființelor omenești, cerealele, au început să sporească și să se îmbunătățească. Grâul, secara sau porumbul nu au mai fost hrana de bază a păsărilor și a rozătoarelor, căci au devenit susținerea marilor civilizații ale Antichității. Pe porumb s-au construit culturile amerindienilor și pe secară, grâu și orez, cele din Orientul Mijlociu și Asia. Voi insista pe beneficiile aduse de acea încălzire cu câteva cifre. În paleolitic, acum mai bine de douăsprezece mii de ani, când încă nu se practica agricultura, o familie de vânători-culegători avea nevoie, pentru a supraviețui, de o mie de hectare. În neolitic, două mii de ani mai târziu, familia de agricultori avea nevoie de minimum zece hectare. În Evul Mediu, cu o economie mixtă, aceeași familie avea nevoie de 0,67 hectare. În 1900, o familie indiană cultivatoare de orez se descurca cu o cincime de hectar.
Iar, în 1980, o familie japoneză cultivatoare de orez se mulțumea cu exploatarea a 0,064 de hectar. Fără acea catastrofală – catastrofală între ghilimele – creștere cu două grade a climei terestre nu am avea azi nici agricultură, zootehnie, industrii, orașe, universități, securitate socială, nici meciuri de fotbal. Desigur, din cauza acestei creșteri globale cu două grade centigrade a rămas defrișată insula Cipru, iar Sahara, din junglă a devenit deșert. Însă, sunt sigur că mayașii, sumerienii, egiptenii și chinezii au acceptat bucuroși acest preț, în schimbul cerealelor. Și, mă întreb: dacă sumerienii, mayașii, chinezii și ceilalți au putut, acum zece mii de ani, să transforme acel teoretic catastrofal spor al temperaturii într-un filon de bunăstare și cultură, de ce n-am putea și noi, care suntem mult mai bogați și înțelepți decât sumerienii, să tragem foloase de pe urma noii creșteri a temperaturii globale? Nu ignor faptul că acest apel al meu la optimism nu este decât atât: optimism, dorință de a crede că întotdeauna există o opțiune mai bună decât cea de a plânge și a ne întrece în tânguieli. Nu ignor nici faptul că lumea din secolul al XXI-lea după Hristos nu mai este cea din secolul al XI-lea de dinainte de Hristos. Mai întâi, grație progreselor științei noastre și galopantei creșteri demografice din ultima sută de ani, lumea s-a micșorat spectaculos. Nu mai există loc sau eveniment pe Pământ care să nu percuteze asupra restului lumii noastre. Defrișarea pădurilor amazoniene face să sufere, în ultimă instanță, păstorii din sud-estul Asiei, deoarece s-a schimbat regimul și volumul ploilor musonice. De asemenea, saltul unui virus african de la maimuță la om i-a făcut să sufere la fel, de plagă mortală, pe africani, new-yorkezi, australieni, pe toată omenirea. Globalizarea științei și globalizarea pieței au desființat spațiile goale care, odinioară, serveau ca centură de siguranță împotriva răspândirii epidemiilor sau năvălirii hoardelor războinice. Serveau și la întârzierea sosirii ideilor – dacă nu le puteau opri, cel puțin le întârziau – demolatoare pentru sistemele sociale în vigoare în vremea și în locurile de reședință, de-a lungul și de-a latul Pământului. Odată cu desființarea acestei „centuri de întârziere”, contagierile sunt nelimitate și fulgerătoare. De pildă, apariția, acum trei ani, în orașul chinez, Wuhan, a unei boli necunoscute până atunci a devenit, în doar câteva luni, o psihoză universală. Despre virusul bolii nu se știa aproape nimic, și nici despre consecințele sale. Însă, miniaturizarea lumii, generată de rețelele de informare și de transporturile rapide, a activat dorința umană ancestrală de a se speria de orice, numai să fie mare spaima, așa că tremură, deopotrivă, în fața corona-virusului-19, americanii, chinezii, germanii și patagonezii.
Desigur, această pandemie de isterie nu este produsul exclusiv al debilității mintale a maselor. A fost generată, stârnită și hipertrofiată, în mare măsură, de Guvernele care vedeau cu spaimă cum epidemia colapsa sănătatea publică în toate țările, cu respectivele consecințe catastrofale pentru alegerile care urmau. Ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns pentru rostogolirea bulgărelui de zăpadă al psihozei colective, Presa s-a suit degrabă în căruța panicii colective. Nimic nu se vinde mai bine decât frica viscerală. Este un subiect care atrage mai mult – mult mai mult! – chiar și decât pornografia și șuturile care înscriu goluri. Pe scurt: toate acestea sunt aspecte ale globalizării. Aceasta face ca o problemă locală oarecare să se poată transforma, într-o clipită, într-o mare și cumplită problemă universală.
Insist asupra faptului că nu neg deloc problematica urgentă și gravă a schimbărilor climatice. Intervenția mea vrea doar să așeze ființele umane în locul care li se cuvine. Încerc să evidențiez faptul că atât cu noi, cât și fără noi, ciclurile termice ale Pământului au propria lor dinamică și propriile lor legi. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu am avea niciun rol în acest proces. Nimeni nu pune în discuție faptul că accelerăm poluarea mediului înconjurător și dezechilibrul ecologic. Eminenții oameni de știință care au vorbit aici înaintea mea au cuantificat și explicat amplu lucrurile acestea. Sapientia dixit. Iar eu, care sunt departe de a fi sapientia, încerc doar să deschid o cale de abordare de bun simț. Sunt jurnalist de profesie și vocație și știu pe unde ne doare cel mai mult pantoful pe noi, cei care aducem informația. Cunosc atracția irezistibilă de a urla împreună cu lupii – mai ales cu lupii care guvernează – și de a spune ceea ce vrea să audă lumea. Astfel că voi termina prelegerea mea asupra schimbărilor climatice, care se află în desfășurare, spunând umil că nu am fost eu! Și nici dumneavoastră. Vă mulțumesc.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
YO NO HE SIDO
Señoras y señores, muchísimas gracias por su presencia aquí y la atención que espero y deseo que me vayan a prestar. Trataré de corresponder a su generosidad, dando una charla realmente breve. Para que se puedan ir bien pronto a sus casas o para hacerme preguntas a las que no sabré contestar. En este ciclo de conferencias, doctas personas han analizado a fondo el qué y el cómo de los cambios climáticos que estamos viviendo. No tendré la impertinencia de añadir una sola coma a estas enseñanzas. Pero sí voy a hablar de algo que no estaba previsto en el organigrama y en cambio abunda hasta apestar en la Prensa: voy a pedir perdón por el egocentrismo e infinito engreimiento de los seres humanos que quieren ver estos cambios como algo generado por nosotros; incluso, como algo que podemos cambiar nosotros. Y no es así. La Tierra y la Naturaleza son el motor de los cambios climáticos. Nosotros, los seres humanos, somos un grano de arena en este proceso. O menos aún. Piensen que la altura media de los hombres ronda el metro setenta mientras que el diámetro de la Tierra es de 12,750 km. La desproporción es tal que me ahorra todo comentario. Aunque los humanos seamos ocho mil millones largos, no dejamos de ser en el vaivén climático algo así como el incremento de peso de un elefante cuando se encarama a sus lomos una hormiga. Pero así y todo voy a redundar en nuestra insignificancia. Los cambios climáticos cíclicos – las eras glaciales – ya se producían antes de que ningún ser humano hubiese pisoteado la Tierra. Se calcula que la primera era glacial se registró hace 2.400 millones de años. Y luego hubo cuatro más, la última hace 2 millones y medio de años. En este calendario el primer ser humano del que hay constancia en Europa y Oriente Medio – el neandertal – no aparece hasta hace 150.000 años, en los cálculos más generosos con su existencia.
¡Qué humillación! Nos comparemos como nos comparemos con la Tierra, abundamos en la insignificancia. No damos la talla ni en tamaños ni en edades. Se mire como se mire, en este marco somos – como mucho – unos mirmidones. Pero, eso sí, unos mirmidones megalómanos. Lo que nos falta en protagonismo, talla y edad en los vaivenes cósmicos lo compensamos largamente con ínfulas y baladronadas. Lloriqueamos por todo lo que le hacemos al clima y a la Tierra y alardeamos de lo mucho que vamos a cambiar la Tierra y la Naturaleza, a base de multiplicar las zonas peatonales y los parques eólicos. Querido público: pongámonos de pie y gritemos todos a una: ¡¡¡Vivan los mirmidones y su mundo eutrapélico!!! Y ahora veamos la realidad sin brotes psicóticos ni papanatismos periodísticos. Porque no intervenimos en los cambios climáticos, pero sí que hemos agravado hasta cierto punto – un escaso punto – el impacto de los cambios en la biosfera. Para más inri, si hemos agravado algo la contaminación y magnificado enormemente el sentimiento de culpabilidad, también hacemos méritos para ser ridiculizados. Porque hablamos de renunciar al carbón y otras energías “sucias”, pero no decimos – nosotros, los lloricas del primer mundo – como van a hacer esto las naciones pobres, las en vías de desarrollo y las ricas recalcitrantes a apretarse el cinturón. Porque ser casto, puro y ecológicamente correcto requiere sacrificios y en el malcriado mundo rico reclamamos a gritos los sacrificios de todos… menos los nuestros. Piensen que hoy naciones como Bangladesh, Malí o Tanzania generan anualmente menos de dos toneladas de óxido de carbono por habitante porque más de la mitad de sus poblaciones guisan y se calientan con madera o carbón vegetal. Y yo les pregunto: ¿Quién de ustedes se avendría a cocinar de ahora en adelante con madera en aras de la descontaminación ambiental? Y yo contestaré por ustedes: ¡Ninguno! Porque las estadísticas revelan que el año pasado cada sueco contaminaba la atmósfera tanto como un indio; que un alemán contaminaba dos veces más que un sueco, un estadounidense, tres veces más y un catarí, siete veces más. La buena vida tiene un precio muy alto; en dinero y en contaminación. Pero la Historia se ha hartado de mostrarnos que nadie nunca renunció voluntariamente a ella. Y si esto no lo hacemos los que podríamos, imagínense cómo lo van a hacer los más pobres A este respecto yo recuerdo una rueda de prensa en Bonn del jefe del Gobierno de Burkina Faso – a la sazón aún se llamaba Alto Volta – en la que al mandatario los periodistas del primer mundo le echaban en cara que estaba deforestando el país “¡Usted está matando de hambre a sus nietos¡”, le decían una y otra vez. El hombre acalló a la Prensa con su respuesta: “ Es que para mí es prioritario dar de comer hoy a todos los habitantes de mi país…” Este ciclo de conferencias – y la mía no es ninguna excepción – tiene un marco pesimista. El clima está dando tumbos y todo apunta a que será para peor. O quizás no; quizás sea una oportunidad para avanzar más. La verdad, no lo sé. Pero sí recuerdo que un gran cambio climático registrado hace unos diez o doce mil años fue una bendición para la Humanidad. Hace diez mil años la temperatura global del planeta tierra subió, como está subiendo ahora. Entonces la elevación fue de dos grados centígrados, un incremento que hoy lo anunciamos como poco menos que catastrófico. Y es que gracias a esta subida de la temperatura unas plantas insignificantes para la nutrición de los seres humanos, los cereales, comenzaron a medrar a más y mejor. El trigo, el centeno o el maíz dejaron de ser alimento base de aves y roedores para transformarse en el sostén de las grandes civilizaciones de la Antigüedad. Sobre el maíz se construyeron las culturas de los indios americanos y sobre el centeno, el trigo y el arroz, las del Oriente Medio y Asia.
Insistiré en los beneficios generados por ese calentamiento con un par de cifras. En el paleolítico, hace más de doce mil años, cuando aún no se había inventado la agricultura, una familia de cazadores recolectores necesitaba para sobrevivir explotar mil hectáreas´. En el neolítico, dos mil años más tarde, la familia de agricultores necesitaba un mínimo de diez hectáreas. En la Edad Media, con una economía mixta, esa misma familia necesitaba disponer de 0,67 hectáreas. En 1900, una familia india cultivadora de arroz requería la quinta parte de una hectárea. Y en 1980, una familia japonesa cultivadora de arroz se bastaba para sobrevivir con la explotación de 0,064 hectáreas. Sin la catastrófica – catastrófica entre comillas – subida de dos grados del clima terrestre no tendríamos hoy ni agricultura, ganadería, industrias, ciudades, universidades, seguridad social, ni partidos de fútbol. Claro que a causa de ese incremento global de dos grados centígrados se ha deforestado la isla de Chipre y el Sahara pasó de selva a desierto. Pero estoy seguro que mayas, sumerios, egipcias y chinos habrían aceptado jubilosos ese precio a cambio de los cereales. Y me pregunto, si los sumerios, mayas, chinos y demás han podido, hace diez mil años, transformar el teóricamente catastrófico incremento de la temperatura en un filón de bienestar y cultura, ¿por qué no hemos de poderle sacar también nosotros, que somos mucho más ricos y sabios que los sumerios, partido a la nueva elevación de la temperatura global? No ignoro que este llamamiento mío al optimismo no es más que esto: optimismo, ganas de creer que siempre hay una opción mejor que la de llorar y competir en jeremiadas. Tampoco ignoro que el mundo del siglo XXI después de Cristo nada tiene que ver con el del siglo XI antes de Cristo. En primerísimo lugar, gracias a los avances de nuestra ciencia y el galopante crecimiento demográfico de los últimos cien años, el mundo se ha encogido espectacularmente. Ya no hay lugar ni acontecimiento en la Tierra que no impacte en el resto del mundo nuestro. La deforestación amazónica la padecen en última instancia los pastores del sureste asiático en el cambio del régimen y volumen de las lluvias monzónicas. Así mismo, el salto de un virus africano de un simio a un humano acaban padeciéndolo por un igual como plaga mortal los africanos, los neoyorkinos, los australianos, la humanidad toda. La globalización del saber y la globalización del mercadeo han suprimido los espacios vacíos que antaño fungían como cinturón de seguridad contra los contagios de epidemias o la irrupción de hordas guerreras. Incluso servían para retrasar, si no lo podían impedir por lo menos podían retrasar la llegada de ideas demoledoras para los sistemas sociales vigentes en su tiempo y lugar de residencia a lo largo y ancho de la Tierra. Suprimido hoy en día este “cinturón de retraso”, las contaminaciones son ilimitadas y fulgurantes. Por ejemplo, la aparición, hace tres años, en la ciudad china de Wuhan de una enfermedad desconocida hasta entonces se transformó, en pocos meses, en una psicosis universal. Del virus causante no se sabía casi nada y de sus consecuencias, tampoco. Pero la miniaturización del mundo generada por las redes informativas y de transportes rápidos activó la ancestral querencia humana a espantarse de lo que sea, siempre que fuera grande el pasmo, y tiemblan ante el corona virus-19, estadounidenses, chinos, alemanes y patagones por un igual. Naturalmente, esta pandemia de histeria no es producto exclusivo de la debilidad mental de las masas. Fue engendrada, azuzada e hipertrofiada en gran medida por los Gobiernos que veían con pavor como la epidemia iba a colapsar la sanidad pública en todos los países, con las pertinentes consecuencias catastróficas en los comicios por venir.
Por si eso no bastaba para echar a rodar la bola de nieve de la psicosis colectiva, la Prensa se subió en seguida al carro del pánico colectivo. Nada se vende mejor que el miedo visceral. Este es un tema que atrae más – ¡mucho más! – incluso que la pornografía y las patadas goleadoras. En resumen: todo esto son aspectos de la globalización. Ella facilita que un problema local cualquiera puede transformarse en un periquete en un tremendo problemón universal. Quiero insistir en que no niego en absoluto la problemática urgente y grave de los cambios climáticos. Mi intervención pretende solamente ponernos en su sitio a los humanos. Trato de evidenciar que con o sin nosotros, los ciclos térmicos de la Tierra tienen su propia dinámica y leyes.
Evidentemente, esto no quiere decir que no juguemos ningún papel en el proceso. Nadie discute que aceleramos la contaminación del medio ambiente y el desequilibrio ecológico. Los eminentes hombres de ciencias que han hablado aquí antes que yo lo han cuantificado y explicado ampliamente. Sapientia dixit. Y yo, que disto muchísimo de ser sapientia, intento solo abrir un enfoque de sentido común. Soy periodista de profesión y vocación y sé cómo el que más donde nos duele el zapato a los informadores. Me consta la querencia casi irresistible que tenemos de aullar con los lobos – sobre todo, con los lobos que gobiernan – y de contar aquello que la gente quiere oír. Así que voy a terminar mi charla sobre los cambios climáticos que están en curso, diciendo humildemente que ¡yo no he sido! Y ustedes tampoco. Muchas gracias.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
ghemulariadnei 