Invers decât Napoleon Washington, Diana Negre

Când Rusia a început să invadeze Ucraina, mulți au crezut că superioritatea militară a unei țări cu o populație de trei ori și jumătate mai mare și cu mari arsenale militare ar face din această operație o simplă plimbare militară spre o victorie și ocupare rapidă.
Faptul că nu s-a întâmplat așa chiar de la început părea a fi o strategie pe care nu o înțelegea nimeni, sau, poate, era dorința de a obține o capitulare a Ucrainei fără mari ravagii. O altă posibilitate ar fi fost ca Rusia să nu aibă încredere în propriile ei forțe, în principal, din cauza limitărilor ei logistice, cu toate că, de câțiva ani, își tot modernizează armatele.
A fost o modernizare foarte necesară: mulți își aminteau că, în timpul primului război dus Moscova într-una dintre fostele republici sovietice, Georgia, ofițerii ruși erau nevoiți să recurgă la telefoanele lor private pentru a comunica cu centrele de comandă și cu trupele lor.
Cu toate îmbunătățirile militare ale rușilor, se pare că nu au reușit să avanseze prea mult. Pe măsură ce trece iarna și se apropie primăvara, perspectivele se înrăutățesc, deoarece drumurile încep să se dezghețe, iar vehiculele care se deplasează pe ele se împotmolesc.
Marșul trupelor rusești prin Ucraina se desfășoară spre vest și spre sud, invers decât s-au deplasat, cândva, armatele lui Napoleon și ale lui Hitler, adică spre nord și spre est. Însă, există trăsături comune: cu cât se apropie de obiectivele lor, cu atât lucrurile devin mai dificile.
În zonele din vestul Ucrainei, nu numai că pot întâlni oameni dispuși să lupte fără să-i oblige nimeni, dar pot să dea peste soldați și unități militare care se apără cu arme occidentale.

Pentru ruși, este ca și cum s-ar întâlni cu NATO, fără ca Alianța Atlantică să iasă de sub scutul ei de protecție, în care pare așezată comod, la adăpost de orice pericol. Pentru a ajunge la obiectivul lor, la Kiev, dificultățile lor se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele pe care le-au întâmpinat, la vremea lor, armatele lui Napoleon sau ale lui Hitler, lăsate de izbeliște în fața obiectivelor pe care nu le puteau cuceri.
Ca și cum dificultățile tehnice n-ar fi de ajuns, mai apar și surprizele din partea oamenilor: cei care luptă de partea ucraineană sunt dispuși să se sacrifice. Și-au părăsit profesiile pe care le aveau departe de lumea războiului și au venit să-și riște viața, în timp ce soldații ruși sunt recruți, care, în multe cazuri, nu știu prea bine care e misiunea lor.
Toate acestea sunt adevărate, dar și faptul că rușii au avut o problemă de la bun început: au fost atât de convinși de superioritatea lor numerică și de cea din dotare, încât nu le-a trecut prin gând că nu vor învinge și, în mod sigur, nu sunt dispuși să facă vreun compromis într-un război care sperau să fie doar o defilare militară.
Cifrele nu arată prea bine pentru ruși: dacă în loc să le comparăm cu epoca nazistă sau cu cea a lui Napoleon, ne uităm la ciocniri mai recente, cei 190.000 de soldați aduși pentru aceste operații reprezintă doar 65% din câți au trimis SUA, în 2003, pentru a ocupa Bagdadul, cu toate că rușii încearcă să cucerească un teritoriu cu o treime mai mare și cu o populație de două ori mai mare.
Primele rezultate arată că forțele ucrainene sunt mai bine pegătite decât cele irakiene la vremea lor, în timp ce rușii nu sunt așa cum au fost americanii.
Există încă un factor: în războaiele napoleonice sau cu cele ale lui Hitler, se înfruntau cu niște forțe invadatoare, care, pe lângă faptul că nu aveau experiența climei și geografiei lor, nu înțelegeau nici filosofia inamicului lor rus.

Acum, în schimb, se înfruntă cu o populație care a făcut parte din același imperiu sovietic ca ei, care știe ce înseamnă frigul, noroiul și lipsa de resurse, la fel ca rușii înșiși, și, în același timp, este motivată să lupte pentru o societate diferită de cea pe care au avut-o în era sovietică. Nu e nevoie să mergem mult în urmă pentru a ne aminti de consecințele pe care le-a avut rezistența afgană contra ocupației rușilor, la sfârșitul secolului trecut, sau chiar contra celei americane, mai recent.
Vladimir Putin riscă foarte mult în Ucraina: o înfrângere, sau chiar lipsa unei victorii decisive, poate avea efecte păguboase pentru președinția lui. Însă țările NATO nu se grăbesc să sărbătorească dificultățile lui Putin: un leu rănit poate fi mult mai periculos decât cel care e stăpân pe situație.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Napoleón al revés Washington, Diana Negre

Cuando Rusia empezó a invadir Ucrania, muchos creyeron que la superioridad militar de un país con población tres veces y media mayor y grandes arsenales de armas, convertirían la operación en un paseo militar que llevaría a una rápida victoria y ocupación.
Que eso no ocurriera desde un principio parecía una estrategia que nadie entendía, o quizá al deseo de conseguir una rápida rendición sin necesidad de grandes estragos. Otra posibilidad era que Rusia no tuviera confianza en sus propias fuerzas, principalmente a causa de sus limitaciones logísticas, a pesar de que el país había emprendido pocos años antes una modernización de sus ejércitos.
Aquella fue una modernización muy necesaria: muchos recordaban aún que, durante la primera de las guerras de Moscú en una de las antiguas repúblicas soviéticas, Georgia, los oficiales rusos tenían que echar mano de sus teléfonos móviles privados para comunicar con sus centros de mando y con sus tropas.
A pesar de las mejoras militares rusas, la situación no parece haber avanzado mucho. A medida que el invierno ruso se aleja y la primavera se acerca, las perspectivas empeoran porque los caminos helados empiezan a calentarse y los vehículos que por ellos transitan se empantanan.
La marcha de las tropas rusas por Ucrania es hacia el oeste y el sur, al revés de las emprendidas en su día por los ejércitos de Napoleón y de Hitler, hacia el norte y el Este. Pero hay características comunes: Cuanto más se acercan geográficamente a sus objetivos, más difíciles se ponen las cosas.
En las zonas occidentales de Ucrania no solo pueden encontrar gentes dispuestas a luchar sin necesidad de que les obliguen, sino incluso soldados y unidades militares pertrechadas con armas occidentales que les permitan defenderse.

Para los rusos, es algo así como encontrarse con la OTAN sin que la Alianza Atlántica haya salido de su caparazón protegido, en el que parece cómodamente asentada al abrigo de cualquier peligro. Para llegar a su destino en Kyiv, sus dificultades se parecen cada vez más a las que en su día experimentaron los ejércitos de Napoleón o Hitler, abandonados a su suerte ante objetivos que no podían alcanzar.
Por si estas dificultades técnicas fuesen pocas, también están las sorpresas de tipo humano: quienes luchan en el lado ucraniano lo hacen dispuestos al sacrificio. Además de arriesgar sus vidas han abandonado profesiones alejadas del mundo bélico, mientras que los soldados rusos son reclutas que, en algunos casos, ni tan solo saben claramente cuál es su misión.
Si todo esto es cierto, también lo es que los rusos parecen tener un problema en sus planteamientos de partida: convencidos de la superioridad que les dan los números de sus municiones y soldados, ni siquiera han contemplado la posibilidad de no poder ganar y seguramente no están dispuestos a ningún compromiso en una guerra que esperaban sería un paseo militar.
Las cifras no hablan en favor ruso: si en vez de remontarnos a la época nazi o napoleónica nos fijamos en contiendas más recientes, los 190.000 soldados destinados a estas operaciones representan tan solo el 65% de lo que lo que Estados Unidos destinó, en 2003, para ocupar Bagdad, a pesar de que Rusia trata de tomar un territorio que es un tercio mayor y un 50% más poblado.
Los primeros resultados indican que las fuerzas ucranianas están mejor preparadas que las irakíes en aquellos momentos, mientras que las rusas lo están menos que las norteamericanas
También hay otro factor: en las guerras napoleónicas o con el Tercer Reich, se enfrentaban a unas fuerzas invasoras que, además de tener poca experiencia con su clima y geografía, tampoco entendían la filosofía de su enemigo ruso.

Ahora, en cambio, tienen ante sí a una población que formó parte del mismo imperio soviético que ellos, que conoce el frío, los lodos y la escasez de recursos igual que los propios rusos y, al mismo tiempo, está motivada a luchar por una sociedad distinta de la que tuvieron durante la era soviética. No hace falta ir muy atrás para recordar las consecuencias que la resistencia afgana tuvo contra la ocupación rusa, a finales del siglo pasado, o incluso contra la norteamericana, recientemente.
Vladimir Putin se juega mucho en Ucrania: una derrota, o incluso la ausencia de una victoria decisiva, puede tener efectos nocivos sobre su presidencia. Pero los países de la OTAN no se han de apresurar a celebrar las dificultades de Putin: un león herido puede ser aún más peligroso que el que domina la situación.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.