Nu te baza pe mine Washington, Diana Negre

După ce a ațâțat tensiunile dintre Rusia și Ucraina, după ce i-a presat pe aliații europeni să sancționeze Rusia și i-a sfătuit să înlocuiască energia rușilor cu gazul lichefiat american, guvernul președintelui Biden le cere, acum, rafinăriilor americane să-și suspende exporturile de petrol.
Într-o scrisoare adresată celor șapte cele mai mari rafinării din țară, secretara pentru Energie, Jennifer Granholm, semnalează că rezervele de benzină și motorină sunt foarte puține și nu este momentul ca acestea să fie reduse și mai mult prin exporturi. Adică, țările europene s-ar putea trezi fără livrările americane de produse petroliere, tocmai după ce au renunțat la furnizorul lor obișnuit, care a fost Rusia.
Se pare că administrația președintelui Biden se teme că îi va lipsi combustibilul peste puțin timp, când vor începe să sosească uraganele pe coasta atlantică a SUA, iar rafinăriile din regiunea golfului se vor vedea nevoite să închidă sau vor suferi mari avarii care le vor paraliza activitatea. Sunt probleme care se repetă an de an.
Desigur, inventarele sunt la un nivel scăzut, iar pericolul dacă se fac livrări există. Și chiar poate fi grav pentru o țară cum sunt SUA, cu distanțe mari și condiții atmosferice extreme, dar, este la fel de adevărat că preocupările Casei Albe au și un aspect electoral: lipsa benzinei are ca efect creșterea prețurilor, ceea ce poate prejudicia partidul președintelui la viitoarele alegeri legislative din luna noiembrie.
Unul dintre motivele de nemulțumire populară, conform sondajelor, este inflația care îi afectează pe americani, aproape tot atât cât și pe europeni. O componentă a acestei inflații este prețul combustibilului, o cheltuială care cântărește mult în bugetul familiei, căci, datorită distanțelor și puținei densități a populației, americanii dispun de foarte puțin transport public și depind de automobilul lor propriu pentru a se deplasa.
Recent, prețul benzinei a scăzut în SUA, în bună parte printr-o reducere generală a costurilor materiilor prime, însă situația s-ar putea schimba rapid dacă va lipsi combustibilul în sezonul uraganelor. Aceasta s-ar întâmpla, din nefericire pentru partidul președintelui, puțin înainte de alegerile parlamentare din noiembrie.
De fapt, lipsa combustibilului se datorează mai mult unei serii de măsuri luate de președintele Biden la începutul guvernării sale, când nimeni nu se gândea la vreun război în Ucraina: a redus considerabil capacitatea de rafinare, a tăiat conductele de petrol și a oprit prospectările de gaze și petrol în anumite părți ale țării.

Gaze risipite ostentativ de ruși

În vremea aceea, Casa Albă răspundea presiunilor unor grupuri ecologiste cărora le făcuse promisiuni electorale. Acum, orice corectare a acestei politici ar avea un mare preț politic din cauza nemulțumirilor din rândurile proprii și, probabil, nu ar veni la timp pentru a rezolva imediat problema – și nici consecințele ei electorale.
Astfel că, modalitatea cea mai rapidă de a-i pune un petic este suspendarea exporturilor. În felul acesta, lipsa de combustibil o vor resimți aliații europeni – dacă, într-adevăr întreprinderile americane se vor supune avertizărilor Casei Albe. Poate că exportatorii nu vor dori să urmeze recomandările secretarei pentru Energie pentru a nu-și strica relațiile comerciale cu Europa, însă Administrația americană poate să pună piedici în mod legal întreprinderilor americane și să le oblige să-și reducă sau chiar să-și suspende exporturile.
Pe de altă parte, nu există garanții că această cerere, dacă este urmată, va servi, într-adevăr, la reducerea prețului combustibililor în SUA. În America, la fel ca în Europa, analiștii cred că, dacă exporturile se vor reduce, prețurile vor urca la nivel mondial. Căci SUA nu vor rămâne în afara curentelor internaționale.
Poate, această manevră îi va aduce niște beneficii electorale partidului lui Biden, însă, de partea aceasta a Atlanticului nu poate avea decât repercusiuni negative: țările membre ale NATO ar putea vedea în Washington un asociat mai puțin ferm decât Moscova, pe care nu te poți baza, și care te părăsește atunci când îi convine.
Mulți își vor aminti că tocmai acest lucru li s-a întâmplat aliaților SUA în Vietnam sau în Afganistan.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

No cuentes conmigo Washington, Diana Negre

Después de atizar las tensiones entre Rusia y Ucrania, presionar a los aliados europeos a que sancionen a Rusia y aconsejarles que substituyan la energía rusa por gas licuado norteamericano, el gobierno del presidente Biden pide ahora a las refinerías norteamericanas que suspendan las exportaciones de petróleo.
En una carta a las siete refinerías mayores del país, la secretaria de Energía, Jennifer Granholm, señala que las reservas de gasolina y de diesel son muy bajas y no es momento de reducirlas aún más con exportaciones. Esto significa que los países europeos podrían encontrarse sin los suministros norteamericanos de productos petroleros, al mismo tiempo que les faltan los de su proveedor habitual, que había sido principalmente Rusia.
Parece ser que la administración del presidente Biden teme que falte combustible dentro de poco tiempo, cuando los huracanes empiecen a llegar a la costa atlántica de Estados Unidos y las refinerías de la región del golfo se vean obligadas a cerrar o sufran grandes desperfectos que paralicen sus operaciones. Son problemas que se repiten cada año.
Ciertamente, los inventarios son bajos y el peligro para los suministros existe. Y puede ser grave en un país como EEUU, de grandes distancias y con unas condiciones atmosféricas extremas, pero también es cierto que las preocupaciones de la Casa Blanca tienen además un cariz electoral: la escasez de gasolina produce una subida de precios que puede perjudicar al partido del presidente en las próximas elecciones legislativas de noviembre.
Uno de los motivos de descontento popular, según todas las encuestas, es la inflación que aflige a los norteamericanos casi tanto como a los europeos. Un componente de esta inflación es el precio del combustible, un gasto que pesa mucho en el presupuesto familiar, pues debido a las distancias y la escasa densidad de población, los norteamericanos tienen poco transporte público y dependen de su automóvil para desplazarse.
Los precios de la gasolina bajaron recientemente en Estados Unidos, en buena parte por una reducción general de costos de materias primas, pero la situación podría cambiar rápidamente si falta combustible en la época de huracanes. Y es algo que, desafortunadamente para el partido del presidente, ocurriría poco antes de las elecciones parlamentarias de noviembre.
En realidad, la falta de combustible se debe más a una serie de medidas tomadas por el presidente Biden al principio de su gobierno, cuando nadie pensaba en la guerra de Ucrania: eliminó capacidad de refinado, cortó las líneas de oleoductos y cerró parte del país a nuevas prospecciones de gas y petróleo.
En aquellos momentos, la Casa Blanca respondía a las presiones de grupos ecologistas a quienes había hecho promesas electorales. Ahora, corregir esta política tendría un elevado precio político por el descontento en las propias filas y probablemente no llegaría a tiempo para resolver el problema inmediato -ni sus consecuencias electorales.

Gases despilfarrados por los rusos

De manera que la modalidad más rápida de poner un parche es suspender las exportaciones. De esta forma, la falta de combustible la notarán los aliados europeos -si es que las empresas norteamericanas escuchan las advertencias de la Casa Blanca. Tal vez los exportadores no quieran seguir las recomendaciones de la ministra para no dañar sus relaciones comerciales en Europa, pero la Administración norteamericana puede legalmente poner trabas suficientes a las empresas de Estados Unidos como para obligarlas a reducir o suspender las exportaciones.
Por otra parte, no hay garantías de que esta petición, si es atendida, sirva para reducir el precio de los combustibles en Estados Unidos. Allí, como en Europa, los analistas creen que si las exportaciones se reducen los precios subirían a nivel mundial. Y Estados Unidos no quedaría al margen de las corrientes internacionales.
Tal vez la maniobra aporte beneficios electorales al partido de Biden, pero no puede tener más que repercusiones negativas al otro lado del Atlántico: los países de la OTAN podrían ver a Washington como un socio menos fiable que Moscú y que los abandona cuando le conviene.
Muchos recordarán que precisamente esto es lo que les ocurrió a los aliados de Estados Unidos en Vietnam o Afganistán.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UN MARȘ LUNG Washington, Diana Negre

Acum mai mult de jumătate de secol, un grup de studenți germani progresiști, luând ca model „marșul cel lung” al lui Mao Tse Tung în China pentru a-și stabili centrul de putere în nordul țării, a sugerat „un lung marș prin instituții”, pentru a modifica societatea și a înlătura ceea ce era perceput ca nedreptate în Germania.
Acest marș visat de studenții germani pare să-și fi atins obiectivele în ample sectoare ale societății americane, care, acum, par a fi dispuse să dea o nouă orientare țării lor. Dacă acest lucru se realizează, ar fi tot atât de revoluționar ca înființarea Uniunii Americane de către cele 13 colonii britanice, acum mai mult de două secole și jumătate.
Aceste sectoare, formate mai ales din funcționari și academicieni de orientare politică progresistă și radicală, consideră că forma de guvernare din SUA și Constituția lor sunt învechite, la fel ca toate piedicile care stau în calea reformelor constituționale de când s-a înființat țara.
Dorința de a înfăptui reforma este profundă și ușor de cunoscut, deoarece promotorii ei explică în mijloacele de informare de mare circulație, cum este ziarul The New York Times, unde dispun de o tribună favorabilă pentru a-și explica ideile. Au, de asemenea, audiență în unele instituții politice progresiste, unde pot să țină conferințe și să-și facă cunoscute tezele, precum și în cele mai prestigioase universități din țară.
Particularitățile caracteristice ale Constituției SUA, diferite în unele aspecte de sistemele democratice europene, nu prea sunt cunoscute în afara țării și se datorează caracteristicilor acestei națiuni-continent. Distribuția locuitorilor săi este foarte diferită de cea din majoritatea țărilor europene, căci, pe lângă o densitate a populației mult mai mică, se distribuie între zone cu o relativă aglomerație și ample întinderi semi-depopulate.
O asemenea situație reprezintă un dezavantaj pentru locurile unde populația e rară, deoarece voturile ei sunt mult mai puține decât în concentrările industriale și urbane, astfel că, practic, nu poate influența guvernarea în țară și este nevoită să accepte deciziile venite din locuri cu nevoi și interese diferite.
Pentru a evita acest lucru, Constituția a stabilit un sistem care să compenseze aceste diferențe de populație prin voturile din Senat, care favorizează relativ statele nepopulate, deoarece dispun de același număr de voturi în Camera Superioară ca regiunile cu mulți locuitori. Astfel, state precum California, cu aproape 40 de milioane de locuitori, sunt reprezentate de doi senatori, la fel cum este Connecticut, care are numai 3,5 milioane.
Reformarea Constituției nu este ușor de înfăptuit, deoarece, odată aprobat de Congres, orice amendament trebuie să fie confirmat de două treimi din ambele camere și ratificat de trei sferturi din cele 50 de state americane. Cu toate aceste dificultăți, este ceva ce s-a putut realiza în 27 de ocazii.
Interpretarea Constituției stârnește dispute care, până la urmă, sunt arbitrate de Tribunalul Suprem, un organism independent format din 9 magistrați numiți pe viață direct de președintele țării și confirmați de Senat.

Thomas Jefferson

Toate acestea creează un anumit imovilism, care, probabil, a fost dorit de fondatorii țării și care, până acum, a fost util pentru americani, transformați din cele 13 colonii agrare din secolul al XVIII-lea, în cea mai mare putere economică, industrială și militară din lume.
Dar, imovilismul nu este o caracteristică americană, deoarece în SUA nu prisosește nici răbdarea și nici tradiția. Acum, mișcările progresiste vor să elimine influența Tribunalului Suprem în privința deciziilor constituționale și să amendeze Constituția, astfel încât să nu mai favorizeze statele cu populație mică.
Este ușor să ne imaginăm rezistența de care se izbesc asemenea propuneri, atât în zonele cu populație puțină, cât și în sectoarele conservatoare ale țării. Este evident, de asemenea, că opoziția la asemenea schimbări va declanșa lupte pentru a le împiedica și, în orice caz, aceste posibile modificări dorite de progresiști vor influența atât alegerile prezidențiale, cât și pe cele parlamentare.
Aceste dezbateri se duc deja în mijloacele de informare și în rețelele sociale, unde tocmai zonele mai populate au un avantaj natural, datorită numărului participanților și a influenței lor culturale: acolo se află cele mai mari universități, concentrările de funcționari și de mijloace de informare.
Pentru America mai puțin locuită și pentru conservatori va fi viitoarea mare bătălie. Dacă pierd, va fi ultima înainte de a ceda teren unor sisteme mai apropiate de cele pe care le cunoaștem în Europa, atât de admirate de elitele intelectuale din țară.
Cu toate că aceste propuneri de reformă sunt noi, ele reprezintă o continuare a mișcării inițiate de ceva timp și care a declanșat reacții împotriva unor locuri și personaje simbolice, soldate cu dărâmarea unor statui ale unor foști eroi în istoria țării și care amenință să cuprindă și personaje ca Thomas Jefferson, principalul autor al Declarației de Independență, și chiar pe primul președinte al țării, George Washington, generalul care a învins trupele britanice, creându-se, astfel, Uniunea Americană.
Este ca și cum ar fi interzis Don Pelayo, cel care i-a învins pe mauri la Covadonga (până atunci învingeau tot timpul maurii!) sau în Catalonia, Wifredo el Velloso, un întemeietor al independenței acestei regiuni. (Este ca și cum, în România, l-am interzice pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul.)

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

UNA LARGA MARCHA Washington, Diana Negre

Hace más de medio siglo, un grupo de estudiantes progresistas alemanes, tomando como modelo la “larga marcha” de Mao Tse Tung en China para establecer su centro de poder en el norte del país, sugirió una “larga marcha a través de las instituciones” para modificar la sociedad y eliminar lo que percibían como injusticias en Alemania.
Esta marcha soñada por los estudiantes alemanes parece haber logrado sus objetivos en amplios sectores de la sociedad americana que ahora parecen dispuestos a dar un nuevo rumbo a su país. De realizarse, sería tan revolucionario como el establecimiento de la Unión Americana a cargo de las 13 colonias británicas hace más de dos siglos y medio.
Estos sectores, principalmente funcionarios y académicos de orientación política progresista y radical, consideran obsoleta la forma de gobierno de Estados Unidos y su Constitución, así como todas las trabas que dificultan las reformas constitucionales desde que nació el país.
Los deseos de reforma son profundos y fáciles de conocer, pues sus promotores los explican en los medios informativos de gran circulación, como puede ser el diario New York Times, donde tienen una tribuna favorable para explicar sus ideas. También tienen una audiencia en instituciones políticas progresistas, donde pueden dar conferencias y divulgar sus tesis, así como en las universidades de más prestigio del país.
Las peculiaridades de la Constitución de Estados Unidos, diferente en algunos aspectos de los sistemas democráticos europeos, no son bien conocidos fuera del país y se deben a las características de esta nación-continente. La distribución de sus habitantes es muy distinta a la mayor parte de países europeos, pues además de una densidad de población mucho menor, se reparten entre zonas de relativa aglomeración y vastas extensiones semidespobladas.
Una situación semejante representa una desventaja para los lugares donde vive poca gente, pues sus votos son necesariamente mucho menos que en las concentraciones industriales y urbanas, de forma que prácticamente no tienen manera de influir en el gobierno de su país y han de aceptar las decisiones de lugares con necesidades e intereses diferentes.
Para evitar esto, la Constitución estableció un sistema que compensara estas diferencias de población mediante los votos del Senado, que favorecen relativamente a los estados despoblados, pues cuentan con el mismo número de votos en la cámara alta que los lugares con muchos residentes. De esta forma, estados como California, con casi 40 millones de habitantes, están representados por dos senadores, el mismo número que Connecticut, con tan solo 3.5 millones.

George Washington

Y reformar la Constitución no es cosa fácil, pues una vez aprobada en el Congreso, cualquier enmienda ha de ser confirmada por los dos tercios de ambas cámaras y ratificada por las tres cuartas partes de los 50 estados norteamericanos. Es algo que, a pesar de las dificultades, se logró en 27 ocasiones.
Interpretar la Constitución es fuente de disputas que acaban siendo arbitradas en el Tribunal Supremo, un organismo independiente de 9 magistrados con cargos de por vida, nombrados directamente por el presidente y confirmados por el Senado.
Todo esto garantiza un cierto inmovilismo, algo que probablemente desearon los fundadores del país y que, hasta ahora, ha sido útil a los norteamericanos, convertidos de las 13 colonias agrarias del siglo dieciocho en la mayor potencia económica, industrial y militar del mundo.
Pero el inmovilismo no es un rasgo norteamericano, pues en este país no abundan ni la paciencia ni la tradición. Ahora, los movimientos progresistas quieren eliminar la influencia del Supremo sobre las decisiones constitucionales y enmendar la Constitución de forma que ya no favorezca a los estados despoblados.
Es fácil imaginar la resistencia que semejantes propuestas encuentran, tanto en las zonas de escasa densidad, como en los sectores conservadores del país. También es evidente que la oposición a semejantes cambios provocará luchas para impedirlos y, en cualquier caso, estas posibles modificaciones deseadas por los progresistas influirán tanto en las elecciones presidenciales como las parlamentarias.
Pero este debate es ya continuo en los medios informativos y en las redes sociales, donde precisamente las zonas más pobladas tienen una ventaja natural por el número de participantes y por su influencia cultural: allí están las mayores universidades, la concentración de funcionarios y de medios informativos.
Para la América vaciada y para los conservadores es la próxima gran batalla y, si la pierden, la última antes de ceder el terreno a sistemas más próximos a los que conocemos en Europa y que tanto admiran las élites intelectuales del país.

Aunque estas propuestas de reforma son nuevas, solamente son la continuación del movimiento empezado hace tiempo y que provocó en los últimos años movimientos contra lugares y personajes simbólicos, con el derribo de estatuas de personajes que habían sido héroes en la historia del país y que amenazan con extenderse a personajes como Thomas Jefferson, principal autor de la Declaración de Independencia, o incluso al primer presidente del país, George Washington, el general que derrotó a las tropas británicas y permitió la constitución de la Unión Americana.
Es como si Covadonga prohibiera a Don Pelayo, o Catalunya a Wifredo el Velloso.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Dinastii politice Washington, Diana Negre

John Adams

Dinastii au existat în țări de pe toate latitudinile și ele au adus câteva familii la instanțe maxime ale guvernării, însă, nimeni nu le găsește în emisfera americană, unde, după epoca colonială, s-au instaurat republici pe tot continentul.
Mai ales în statul cel mai stabil și puternic pe care îl formează SUA, unde, până acum, au fost 46 de președinți aleși democratic, luându-se în considerare meritele și promisiunile lor, însă nu și originea lor familială.
Însă, lucrurile s-au schimbat, și, în SUA, au început să se formeze dinastii ai căror membri au mult mai multe posibilități decât restul muritorilor de a obține președinția țării.
Încă de la începuturi, în SUA a existat o apropiere de putere din partea uneia și aceleiași familii, atunci când John Quincy Adams a devenit președinte, adică, 24 de ani după tatăl său, John Adams, care, după ce a fost vicepreședinte în timpul lui George Washington, i-a urmat în funcție, devenind cel de al doilea președinte al SUA.
A trecut ceva timp, adică 76 de ani, până și-a făcut intrarea următoarea dinastie, cea a familiei Roosevelt, când un văr de-al președintelui Theodore Roosevelt a ajuns la Casa Albă. E vorba de Frank D. Roosevelt, omul care a stat cel mai mult în Biroul Oval, căci s-a aflat în fruntea țării din 1932 până în 1945. Au fost apoi anii tulburi care au urmat Marii Depresiuni și celui de al Doilea Război Mondial.
Moartea l-a îndepărtat – și nu niște alegeri – de la Casa Albă. Rămânerea sa la putere a fost atât de lungă, încât a fost amendată Constituția pentru a limita la numai două mandate șederea unui președinte în Biroul Oval, așa că nimeni nu mai poate fi președinte mai mult de opt ani.

Franklin Delano Roosevelt

Dacă au trecut 75 de ani între președinții Adams și Roosevelt, curentul dinastic-politic s-a accelerat și intensificat: au trecut doar 15 ani până la venirea la putere a președintelui John F. Kennedy, asasinat în 1963, primul dintr-o nouă dinastie, care, de fapt, l-a avut ca prolog pe tatăl său, Joe Kennedy, ca ambasador la Londra. Cu toate că niciun alt Kennedy n-a mai ajuns la Casa Albă, încercările nu au lipsit: mai întâi se pare că fratele său, Robert, ministru al Justiției, avea șanse să-i urmeze în funcție, dar, și el a fost asasinat.

John Fitzgerald Kennedy

Un al treilea frate mult mai tânăr, Edward (Ted) Kennedy, a fost nevoit să se mulțumească, spre regretul său, cu funcția de senator. A renunțat la ambițiile sale prezidențiale în urma unui scandal în care a fost implicată o femeie care nu era soția lui, și pe care a lăsat-o să moară în automobilul cu care circulau și care s-a scufundat în apele de lângă insula Chappaquiddick, în Massachussets, unde Ted își petrecea vacanțele.
Însă, Ted Kennedy a beneficiat de o funcție pe viață și nimeni nu i-a contestat, cât a trăit, dreptul de a-și păstra fotoliul senatorial. Alți membri ai acestei familii au ocupat diferite funcții. Chiar și fiica mai mică a asasinatului președinte, Kennedy, Caroline Kennedy, a ocupat funcții publice: cea de ambasadoare în Japonia, și, în prezent, în Australia, cu toate că toată viața nu s-a ocupat decât de familia sa și de viața socială.
Alți Kennedy ocupă diverse funcții publice și nimeni nu exclude posibilitatea ca vreunul dintre ei, dacă acumulează suficientă experiență, să nutrească ambiții prezidențiale.
Puțin timp după dinastia Kennedy, au venit cei din familia Bush, o dinastie politică prin antonomasie: doi dintre ei au fost președinți, tată și fiu, însă, dacă nu ar fi venit Donald Trump, un alt fiu ar fi avut mari șanse să ajungă la Casa Albă.
Din această dinastie, primul care a ocupat Biroul Oval a fost George Herbert Walker Bush, în 1988, urmat, după doar un mandat de președinte, de fiul său, George W. Bush, din 2000 până în 2008. După președinția lui Barak Obama, un alt Bush a fost candidat prezidențial.
Jeb Bush, fost guvernator al statului Florida, fiu și frate al primilor doi Bush, a avut mari șanse să câștige, dar Donald Trump i-a închis calea. Alți membri ai familiei s-au prezentat pentru a ocupa diferite funcții, dar, niciunul nu a asipirat la președinție.
Alți politicieni stau la coadă pentru a intra în dinastii politice: mai întâi, soția fostului președinte, Bill Clinton, Hillary Rodham Clinton, care a candidat deja în 2016, pare să nu fi renunțat de tot la președinție. Chiar și fiica ei, Chelsea Clinton, care, până acum, nu a ocupat nicio funcție, ar putea avea posibilități să aspire la funcția supremă în stat. În definitiv, numele de Clinton i-a adus contracte pentru a scrie articole pentru câteva mijloace de informare, cu niște onorarii foarte mari, cu toată lipsa ei de experiență.
La fel se întâmplă cu soția fostului președinte, Barak Obama, care a fost la Casa Albă între 2008 și 2016: Michelle Obama se bucură de mare popularitate și nu se exclude posibilitatea ca ea să câștige niște alegeri primare și să aspire la președinție.
Și vicepreședintele Cheney a deschis o dinastie, cu toate că el nu a fost niciodată titular al Biroului Oval. Numele de Cheney a ajutat-o pe fiica sa, Liz Cheney, să câștige un fotoliu în statul Wyoming, de unde provine tatăl ei. E un fotoliu pe care tocmai l-a pierdut în alegerile primare, însă a anunțat că la viitoarele alegeri prezidențiale, care vor avea loc peste doi ani, ar putea să-și prezinte candidatura.
Dincolo de aceste familii, se află cea a fostului președinte, Donald Trump: fiica sa, Ivanka, ar putea să-și dorească să urmeze drumul parcurs de tatăl ei, sau, poate, una dintre nurorile acestuia, Lara Trump, care se dovedește a avea o personalitate mai puțin conflictuală decât socrul ei.
Însă, intrarea în această lume exclusivă și foarte redusă depinde foarte mult de sprijinul mijloacelor de informare și de ceea ce se numește „statul profund”, al unor oameni bine conectați și cu multă experiență administrativă.

Ivanka Trump

Dacă lipsește acest sprijin, se poate ajunge la președinție, așa cum a demonstrat Donald Trump, însă cei patru ani ai săi la Casa Albă au însemnat o continuă persecuție din partea majorității mijloacelor de comunicare și a aparatului administrativ, cu acuzații de trădare și abuz de putere, care niciodată nu au putut fi dovedite, cu toate investigațiile care s-au făcut, multiple și timp îndelungat, însă, care acum, sunt retrezite cu dublu scop: unu, pentru a descoperi posible acțiuni ilegale atunci când a guvernat, sau în activitatea propriilor sale întreprinderi; iar celălalt, mai important, să se împiedice revenirea sa la Casa Albă.
De fapt, o a doua președinție a lui Trump este foarte puțin probabilă, deoarece e greu să ne imaginăm că va avea suficiente voturi independente, însă intrarea rudelor sale în „clasa prezidențială” este foarte posibilă, iar acțiunile legale care pot fi întreprinse împotriva lui Trump nu le-ar închide calea. Din contra, le-ar putea învălui într-o aureolă de martiri, garantându-le, astfel, voturile entuziaștilor și frustraților partizani ai lui Trump.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Dinastías políticas Washington, Diana Negre

Franklin Delano Roosevelt

Las dinastías han existido en países de todas latitudes y han llevado a unas pocas familias a sus máximas instancias de gobierno, pero nadie las sitúa en el hemisferio americano, donde, tras época colonial se instauraron repúblicas en todo el continente.
Especialmente en el estado más estable y poderoso, que son los Estados Unidos, donde hasta ahora ha habido 46 presidentes elegidos de manera democrática en atención a sus méritos y sus promesas, pero no su origen familiar.
Pero las cosas han ido cambiando y en EEUU se han ido formando dinastías cuyos miembros tienen muchas más posibilidades que el resto de los mortales de conseguir la presidencia del país.
Ya en sus primeros tiempos hubo en Estados Unidos un acercamiento al poder por parte de miembros de la misma familia, cuando John Quincy Adams se convirtió en presidente, 24 años después de su padre, John Adams, quien, tras haber sido vicepresidente con George Washington, se convirtió en el segundo presidente de Estados Unidos.
Pasó mucho tiempo, nada menos que 76 años, hasta la entrada de la siguiente dinastía, la familia Roosevelt, cuando un primo del presidente Theodore Roosevelt ocupó la Casa Blanca. Se trataba de Frank D. Roosevelt, el hombre que ocupó el Despacho Oval por más tiempo, pues estuvo al frente del país desde 1932 hasta 1945. Fueron los años turbulentos que siguieron a la Gran Depresión y de la Segunda Guerra Mundial.
No fueron unas elecciones, sino la muerte quien lo alejó de la Casa Blanca. Su permanencia en el poder fue tan larga que se enmendó la Constitución para limitar a dos términos el mandato presidencial, de forma que nadie puede ser presidente más allá de ocho años.
Si pasaron 75 años entre los Adams y los Roosevelt, la corriente dinástico-política se aceleró e intensificó después: tan solo pasaron 15 años hasta la llegada al poder del presidente John F. Kennedy, asesinado en 1963, el primero de una nueva dinastía, que en realidad tuvo como prólogo a su padre Joe Kennedy como embajador en Londres. Aunque ningún otro Kennedy haya llegado a la Casa Blanca, no han faltado los intentos: primero parecía que su hermano, Robert, ministro de Justicia, tenía posibilidades de sucederle, pero también él fue asesinado.
Un tercer hermano mucho más joven, Edward (Ted) Kennedy, tuvo que conformarse muy a pesar suyo con el cargo de senador. Renunció a sus ambiciones presidenciales a causa de un escándalo que envolvió a una mujer que no era la suya, a la que dejó morir en el coche en que ambos circulaban y que se hundió en las aguas de Chappaquidick, junto a su lugar de vacaciones en Massachussets.
Pero Ted Kennedy tuvo en la práctica un cargo vitalicio y nadie disputó su derecho a mantener su escaño senatorial hasta sus últimos días. Otros miembros de la familia han seguido igualmente presentes en diversos cargos. Incluso la hija menor del asesinado presidente Kennedy, Caroline Kennedy, ha ostentado cargos públicos como embajadora ante el Japón y actualmente ante Australia, a pesar de que durante toda su vida no hizo más que ocuparse de su familia y vida social.
Otros miembros de la familia ocupan diversos cargos públicos y nadie descarta que alguno de ellos, una vez acumulada suficiente experiencia, persiga nuevas ambiciones presidenciales.
Poco después de la entrada de la dinastía Kennedy fue el turno de los Bush, una dinastía política por antonomasia: no solamente dos de ellos fueron presidentes, sino que se trataba de padre e hijo y, de no haber sido por Donald Trump, otro hijo habría tenido buenas posibilidades de ocupar la Casa Blanca también.

George H.W. Bush

En este caso, primero llegó a la Oficina Oval George Herbert Walker Bush, en 1988, seguido, con tan solo el intervalo de un presidente por su hijo George W. Bush, de 2000 a 2008. Tras la presidencia de Barak Obama, otro Bush fue también candidato presidencial.
Jeb Bush, ex gobernador de Florida, hijo y hermano de los dos primeros Bush, tenía buenas posibilidades de ganar, pero Donald Trump le cerró el camino. Otros miembros de la familia se han presentado para diversos cargos, aunque, de momento, ninguno ha aspirado a la presidencia.
Otros políticos están en la cola para entrar en dinastías políticas: primero la mujer del ex presidente Bill Clinton, Hillary Rodham Clinton, quien ya fue candidata en 2016 y no parece haber renunciado totalmente al cargo. Incluso su hija Chelsea Clinton, quien hasta ahora no ha ocupado ningún cargo, podría tener alguna posibilidad de aspirar a la primera magistratura. A fin de cuentas, su apellido le valió contratos para escribir en algunos medios informativos con unos honorarios muy elevados, a pesar de su escasa resonancia y nula experiencia.
Otro tanto ocurre con la mujer del expresidente Barak Obama, quien ocupó la Casa Blanca de 2008 a 2016: su esposa, Michelle Obama, gozaba de gran popularidad y pocos descartan que tendría posibilidades de ganar unas elecciones primarias y aspirar a la presidencia.
También el vicepresidente Cheney abrió una dinastía, a pesar de que él mismo no ocupara jamás el Despacho Oval. El apellido Cheney ayudó a su hija, Liz Cheney, a ganar un escaño en el estado de Wyoming, de donde proviene su padre. Es un escaño que acaba de perder en las elecciones primarias, pero ya ha anunciado que tiene aspiraciones presidenciales y que podría presentar su candidatura, dentro de dos años.
Más allá de estas familias, se halla la del expresidente Donald Trump: su hija Ivanka podría aspirar a seguir el camino de su padre, o quizá una de sus nueras, Lara Trump, quien da muestras de tener una personalidad menos conflictiva que su suegro.
Pero la entrada en este mundo exclusivo y reducido es casi imposible sin el apoyo de elementos de tanta fuerza como los medios informativos y lo que se ha dado por llamar “el estado profundo”, de gentes bien conectadas y con gran experiencia administrativa.
A falta de este apoyo, no es imposible llegar a la presidencia, como demostró Donald Trump, pero sus cuatro años en la Casa Blanca fueron una persecución constante por parte de la mayoría de los medios de comunicación y del aparato administrativo, con acusaciones de traición y abuso de poder que nunca se pudieron confirmar a pesar de largas y múltiples investigaciones , pero que ahora se hacen revivir con dos fines: uno, descubrir posibles acciones ilegales en su anterior etapa de gobierno o en sus propias empresas; y otra, más importante, evitar su regreso a la Casa Blanca.
En realidad, una segunda presidencia de Trump es improbable, porque cuesta imaginar que tendría suficientes votos independientes, pero la entrada de sus familiares en la “clase presidencial” es muy posible y las acciones legales que se puedan emprender contra Trump no les cerrarían el camino. Al contrario, les podría rodear de una aureola de martirio y garantizarles así los votos de los entusiastas y frustrados seguidores de Trump.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Întrebări inutile Washington, Diana Negre

Recentele acțiuni ale Justiției americane de a confisca documente ale fostului președinte Trump par a fi o frână pentru ambițiile prezidențiale ale fostului mandatar, care, deocamdată, continuă să fie interesat să se întoarcă la Casa Albă.
S-ar părea că încleștările sale cu Justiția vor face mai dificilă revenirea sa la funcția supremă în stat, însă democrații pot să exagereze de pe pozițiile lor și să provoace un asemenea resentiment în sectoarele conservatoare, încât să-i favorizeze ambițiile politice ale magnatului newyorkez.
Pentru Trump și sprijinitorii săi este ușor să se prezinte ca victime ale unei vânători de vrăjitori: Hillary Clinton, candidata care a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Trump, nu a fost nevoită să răspundă în fața Justiției pentru distrugerea unor documente compromițătoare și nici pentru manipularea și înșelarea opiniei publice pentru a-i aduce prejudicii lui Trump.
Pe de altă parte, ministrului Justiției, Garland, i s-ar putea reproșa că e pornit împotriva republicanilor: la sfârșitul lui 2016 a fost numit de președintele din vremea aceea, Obama, pentru un loc rămas vacant în Tribunalul Suprem, însă, majoritatea republicană din Senat i-a blocat numirea, iar acum, ar fi venit momentul răzbunării.
Calificativul de „republică bananieră” a fost pe buzele a aproape tuturor republicanilor care au condamnat pătrunderea FBI-ului în reședința lui Trump din Florida. Fostul președinte, care nu se afla acolo, nu a ezitat să califice fapta ca nelegiuire, și i-a avertizat pe americani că libertățile cu care sunt obișnuiți și care până acum păreau a fi garantate, se află în pericol.
Desigur, FBI și Departamentul de Justiție ar fi putut găsi formule mai puțin spectaculoase pentru a pune mâna pe documentele pe care le deținea Trump, însă mulți cred că asemenea acțiuni reduc posibilitățile ca Trump să se prezinte, din nou, la alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, promotorii acestei acțiunii a FBI-ului nu s-au gândit și la polarizarea pe care o va declanșa această decizie.
Sau, poate au luat-o în calcul: posibilitățile democraților la alegerile parțiale din noiembrie sunt destul de mici și e posibil să caute un revulsiv pentru a spori participarea sprijinitorilor lor.
Adevărul este că, în atmosfera politică actuală, orice rău i s-ar putea face lui Trump pare a fi acceptabil pentru democrații cei mai radicali, în schimb, pentru republicanii lor necondiționați nu e tolerabil niciun prejudiciu.

Printre alegătorii moderați se semnalează că nimeni, nici măcar un fost președinte nu se află deasupra legii. Însă, la fel, nici dedesupt. Ei cred că această acțiune este un abuz al puterii momentului pentru a supune un fost președinte unei vânători de vrăjitoare și care poate fi contraproductivă.
Între timp, sondajele îl încurajează pe Trump. Mulți cititori se pot întreba de ce multe sondaje nu se materializează. O părere foarte răspândită este că sondajele sunt cumpărate, iar agențiile demoscopice pur și simplu generează rezultate pe placul clienților.
Desigur, uneori se întâmplă așa, însă, este posibil ca întrebările să nu se refere la realitate. Este exact ce se întâmplă acum în SUA, unde sondajele arată foarte clar că Donald Trump, cel care a pierdut alegerile acum aproape 3 ani, ar fi, în prezent, favoritul alegătorului american.
Este adevărat, dar, numai în parte. Este adevărat că, dacă alegerile prezidențiale ar avea loc azi, Trump ar câștiga mai multe voturi decât Biden, însă o asemenea posibilitate nu merită multă atenție, deoarece o nouă competiție între cei doi nu va avea loc. Adică, problema cu acest fel de abordare nu este avantajul pe care l-ar avea Trump, ci faptul că o asemenea alegere nu va mai organiza niciodată.
În parte, deoarece nu mai este clar, cu toate aripile pe care i le-au dat ultimele evenimente, dacă Trump va candida din nou. Dar e aproape sigur că Biden nu vrea un nou mandat: suspiciunile de senilitate, prezente în 2020, sunt, azi, evidente.
Întrebarea este cine vor încerca să vină la Casa Albă, în 2024. Trump planează ca o amenințare, nu pentru țară, ci pentru republicani, căci cu greu va mai câștiga niște alegeri prezidențiale. Dacă apare un republican cu posibilități reale, Trump va fi, practic, pe locul al treilea, și i-ar lua voturi acestui candidat, ajutându-l, de fapt, pe candidatul democrat.
Iar influența lui Trump poate să existe, chiar și dacă nu se mai prezintă la alegeri: sprijinitorii săi s-ar putea simți atât de frustrați, încât nu s-ar mai duce să voteze, ceea ce ar garanta victoria democraților.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Preguntas inútiles Washington, Diana Negre

Las recientes acciones de la Justicia norteamericana al incautar documentos del ex presidente Trump parecen un freno a las ambiciones presidenciales del exmandatario quien, por el momento, se muestra interesado en volver a la Casa Blanca.
Parecería que sus enfrentamientos con la Justicia harán más difícil su regreso a la primera magistratura del país, pero los demócratas pueden exagerar en sus posiciones y provocar tal resentimiento en los sectores conservadores que favorezcan las ambiciones políticas del magnate neoyorquino.
Es fácil para Trump y sus seguidores presentarse como víctimas de una caza de brujas: Hillary Clinton, la candidata que perdió las elecciones presidenciales contra Trump, no tuvo que responder ante la Justica por haber destrozado documentos comprometedores, ni por haber manipulado y engañado a la opinión pública para perjudicar a Trump.
Por otra parte, al ministro de Justicia, Garland, se le podría echar en cara que tiene un hueso que roer contra los republicanos: a finales de 2016 fue nominado por el entonces presidente Obama para una vacante del Supremo, pero la mayoría republicana en el Senado bloqueó el nombramiento y este sería su momento de venganza.
La frase ¨república bananera” ha estado en boca de casi todos los republicanos que condenaron la entrada del FBI en la residencia de Trump en Florida. El expresidente, que no estaba allí, no tardó en calificar el hecho de atropello y avisó a los norteamericanos de que las libertades a que están acostumbrados y que hasta ahora les parecían garantizadas, están en peligro.
Ciertamente, el FBI y el Ministerio de Justicia podrían haber hallado fórmulas menos espectaculares para hacerse con los documentos que Trump tenía en su casa, pero muchos creen que tales acciones reducen las posibilidades de Trump de presentarse nuevamente a las elecciones presidenciales. Por otra parte, los promotores de esta acción del FBI seguramente no consideraron la polarización que semejante orden provocaría.
O tal vez sí lo tuvieron en cuenta: las posibilidades de los demócratas en las elecciones parciales de noviembre son escasas y tal vez buscan un revulsivo para aumentar la participación dentro de sus filas.
Lo cierto es que, en el ambiente político del momento, cualquier daño que se le pueda hacer a Trump parece aceptable a los demócratas más radicales, mientras que ningún daño es tolerable para sus incondicionales republicanos.
Entre los votos moderados hay quienes advierten que nadie, ni siquiera un ex presidente está por encima de la ley. Pero, eso sí, tampoco está por debajo. Creen que esta acción es abusar del poder del momento para someter a un presidente a la caza de brujas y que puede ser contraproducente.
Entre tanto, las encuestas animan a Trump. Muchos lectores se habrán preguntado por qué los sondeos de opinión no se materializan muchas veces. Una opinión muy extendida es que las encuestas están compradas y las agencias demoscópicas simplemente generan resultados a gusto de sus clientes.
Ciertamente esto se da en algunos o muchos casos, pero también podría ocurrir que las preguntas no se refieran a la realidad. Es algo que ocurre ahora en Estados Unidos,
donde las encuestas dejan bien claro que Donald Trump, quien perdió las elecciones hace casi 3 años, seria ahora el favorito del votante norteamericano.
Y esto es cierto, pero solo en parte. Porque es verdad que si las elecciones presidenciales fueran hoy Trump se llevaría más votos que Biden, pero semejante posibilidad merece poca atención porque una nueva carrera entre ambos es improbable. Es decir, que el problema con este planteamiento no es la ventaja que Trump pueda tener frente a Biden, sino que semejante votación probablemente nunca se dará.

En parte porque no está claro, a pesar de las alas que le han dado los últimos acontecimientos, que Trump vuelva a presentarse. Y es casi seguro que Biden no lo hará: las sospechas de senilidad, ya presentes en 2020, se han vuelto hoy manifiestas.
La pregunta es quiénes trataran de llegar a la Casa Blanca en 2024. Trump planea como una amenaza, no para el país, sino para las filas republicanas, pues difícilmente ganaría otras elecciones presidenciales. Porque, de presentarse un republicano con verdaderas posibilidades, Trump en la práctica sería como un tercer candidato que restaría votos a este candidato y ayudaría de esta forma al aspirante demócrata.
Y la influencia de Trump puede existir incluso si no se presenta: sus partidarios podrían sentirse tan dolidos que se abstendrían de votar, lo que garantizaría una victoria demócrata.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Când încasează ? Washington, Diana Negre

Cu toate declarațiile că „nimeni nu se află deasupra legii” și a presupunerilor de înaltă trădare, precum și de planuri machiavelice care amintesc de investigațiile din timpul președinției lui Trump, este imposibil să-i desprindem duhoarea de abuz de putere și nici de manevră politică percheziției din locuința personală a lui Donald Trump.
Oricât de guraliv și dezagreabil ar fi fostul președinte, nimeni nu poate afirma că toți cei 44 care l-au precedat au debordat de onestitate, mai ales că nu e prea mult de când familia Clinton încerca să ascundă informații de instanțele judiciare, și, și mai aproape, manevrele familiei Biden pentru a ascunde isprăvile puțin exemplare ale fiului actualului președinte, când s-a pus problema să i se taie o felie din influența tatălui său.
Însă, putem afirma cu tărie că niciunul, în toată istoria țării, n-a fost supus la o percheziție ca cea a lui Trump. De fapt, puțini sau poate niciun cetățean nu a fost supus unei asemenea invazii fără ca mai înainte să i se fi trimis o somație ca să predea materialele căutate.Tocmai partizanii lui Trump au spus că, dacă nimeni nu se află deasupra legii, nimeni n-ar trebui să se afle nici sub lege.
Poate există motive pentru această percheziție efectuată în condiții neobișnuite, dar, deocamdată, n-au fost făcute publice și există doar niște declarații generale de principiu și o intensă dezbatere publică, în care fronturile sunt previzibile, dar acutizate: mijloacele progresiste de comunicare, împreună cu oamenii politici democrați, repetă la nesfârșit formula că „legea este la fel pentru toată lumea”, în timp ce puținele mijloace conservatoare și partidul republican văd în toate acestea o dovadă de rea credință și o încercare de a abuza de putere în scopuri electorale.

Dacă asemenea divizări nu par a fi cel mai bun lucru pentru țară, considerațiile electorale sunt cu totul altceva: jumătate dintre americani sunt de acord cu percheziția reședinței lui Trump, oricât de mare ar fi procentajul majorității celor care recunosc că ceea ce s-a întâmplat este propriu unei republici bananiere.
Pentru Partidul Democrat, perspectivele electorale imediate sunt atât de periculoase, încât orice manevră pare a fi rezonabilă. Dacă nu fac nimic, e aproape sigur că partidul lor va pierde controlul asupra ambelor camere ale Congresului în luna noiembrie și va rămâne paralizat până la alegerile prezidențiale, care vor avea lor peste doi ani.
În mod normal, există mari șanse ca acele alegeri să readucă Casa Albă sub control republican, însă, de data aceasta, prezența lui Trump planează asupra coreligionarilor săi în mod periculos: sondajele arată că ar exista suficient sprijin în Partidul Republican pentru candidatura lui Trump, însă nu atât încât să poată câștiga alegerile. Fostul președinte a devenit, astfel, un personaj toxic și cea mai bună speranță pentru Partidul Democrat pentru a păstra Casa Albă.
Există alți candidați republicani care au mult mai multe posibilități de a recupera Biroul Oval, dar umbra lui Trump planează asupra lor și pune în pericol revenirea partidului la Casa Albă.
E ușor de imaginat că democrații tare își doresc o candidatură a lui Trump, deoarece, în momentul de față pare a fi candidatul cu cele mai multe dificultăți pentru a câștiga președinția, ceea ce ar menține Partidul Democrat la putere, cu toată decepția generală.
Trump ar representa pentru republicani o oportunitate pierdută, mai ales acum, când câștigă sprijin în sectoare care, în mod tradițional, sunt democrate, cum ar fi femeile casnice, indignate că republicanii au desființat școli.
Însă fenomenul Trump va dispărea, iar alternanța la putere își va urma cursul, la fel ca în atâtea țări democratice. Dacă nu în 2024, mai încolo, republicanii se vor întoarce la Casa Albă și vor demonstra că „atunci când dai, mai și încasezi”, cu măsuri de răzbunare împotriva rivalilor lor politici. Atunci vor fi democrații cei care vor vorbi de republici bananiere. Și unii, si ceilalți vor avea dreptate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Cuándo las toman? Washington, Diana Negre

A pesar de las declaraciones de que “nadie está por encima de la ley” y de las suposiciones de alta traición y de planes maquiavélicos que recuerdan las investigaciones durante la presidencia de Trump, es imposible quitar el tufo de abuso de poder ni de maniobra política al registro de la residencia personal de Donald Trump.
Por muy bocazas y desagradable que sea el expresidente, nadie puede decir que todos los 44 que le precedieron eran prodigios de honestidad, especialmente porque no están muy lejanos los esfuerzos de la familia Clinton por ocultar información a las instancias judiciales y aún más cerca las maniobras de la familia Biden para esconder las andanzas poco ejemplares del hijo del actual presidente a la hora de sacarle tajada a la influencia de su padre.
Pero sí podemos decir que ninguno en la historia del país fue sometido a un registro como Trump. En realidad, pocos o ningún ciudadano tuvo semejante invasión sin que antes se le enviara un requerimiento para entregar los materiales que se buscaban. Precisamente los seguidores de Trump dijeron que, si nadie está por encima de la ley, nadie debería tampoco estar por debajo.
Tal vez haya razones para este registro en condiciones irregulares pero, de momento, no se han hecho públicas y tan solo tenemos declaraciones generales de principio y un intenso debate público en que los frentes son los previsibles, pero agudizados: los medios progresistas de comunicación, junto con los políticos demócratas, repiten la cantinela de que “la ley es igual para todos”, mientras que los pocos medios conservadores y el partido republicano ven en todo esto una prueba de mala fe y un intento de abusar del poder con fines electorales.
Si semejantes divisiones no parecen lo mejor para el país, las consideraciones electorales son otra cosa: la mitad de los norteamericanos está de acuerdo con el registro hecho en la residencia de Trump, por mucho que un porcentaje algo mayor admita que lo ocurrido es más bien propio de una república bananera.

Para el Partido Demócrata, las perspectivas electorales inmediatas son tan peligrosas que cualquier maniobra parece razonable. Si no hacen nada, es casi seguro que su partido perderá el control de ambas cámaras del Congreso el próximo noviembre y quedará paralizado hasta las elecciones presidenciales dentro de dos años.
Normalmente, esas elecciones tendrían grandes posibilidades de devolver la Casa Blanca a control republicano, pero esta vez la presencia de Trump planea sobre sus correligionarios de manera peligrosa: las encuestas indican que habría suficiente apoyo en el Partido Republicano para una candidatura de Trump, aunque no sería suficiente para ganar las elecciones. El expresidente se ha convertido así en un personaje tóxico y en la mejor esperanza del Partido Demócrata para conservar la Casa Blanca.
Hay otros candidatos republicanos con muchas más posibilidades de recuperarla, pero la sombra de Trump planea sobre ellos y pone en peligro el retorno del partido a la Casa Blanca.
Es fácil imaginar que los demócratas desean una candidatura de Trump porque, en estos momentos, parece el candidato republicano con más dificultades para ganar la presidencia, lo que mantendría al Partido Demócrata en el poder a pesar del desencanto general.
Trump representaría para los republicanos una oportunidad perdida, especialmente ahora que van ganando apoyo en sectores tradicionalmente demócratas, como son las amas de casa indignadas por el cierre de las escuelas impuesto por el Partido Demócrata y la población de origen hispanoamericano, que se está pasando al bando republicano.
Pero el fenómeno Trump desaparecerá y la alternancia de poder seguirá aquí como en tantos países democráticos. Si no es en 2024, más adelante los republicanos volverán a la Casa Blanca y demostrarán aquello de que “donde las dan las toman”, con medidas de venganza contra sus rivales políticos.Entonces serán los demócratas quienes hablen de las repúblicas bananeras. Y ambos tendrán razón.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Surprize electorale Washington, Diana Negre

Trei luni înaintea alegerilor parlamentare parțiale și cu un sprijin foarte scăzut pentru președintele Biden, tot ce se întâmplă în afara și în interiorul țării este văzut din perspectivă electorală. Lucrurile sunt problematice atât pentru republicani, cât și pentru democrații care încearcă să-și păstreze puterea.
Ultima surpriză a fost referendumul din statul Kansas asupra avortului, deoarece, într-un loc clar conservator, populația a votat pentru menținerea dreptului de a întrerupe sarcina până în a 15 săptămână de gestație.
Pe de o parte, această decizie a demonstrat ceea ce au semnalat recent magistrații Tribunalului Suprem, atunci când au votat modificarea sentinței care garanta dreptul constituțional de a avorta: votul din Kansas întărește poziția Tribunalului Suprem care nu a încearcat să interzică avortul, ci doar să lase această chestiune la latitudinea celor 50 de state ale uniunii americane, așa cum se cuvine într-un stat federal.
Surpriza în cazul statului Kansas este că e vorba de un stat conservator și, cu toate că rezultatul îi bucură pe cei din sectoarele progresiste – prin urmare și Partidul Democrat – arată și faptul că în țară s-ar mai putea repeta asemenea situații.
Pentru moment, nu se poate ști care vor fi rezultatele. În Indiana, de exemplu, votul a fost împotriva avortului, iar în alte locuri, dezbaterile continuă.
Dacă și alte state vor urma rapid modelul din Kansas, democrații vor pierde unul dintre argumentele lor electorale pentru alegerile din noiembrie, deoarece populația va considera că această chestiune este rezolvată și se va concentra pe ceea ce o interesează cel mai mult, adică problemele economice.
Economia este un teren minat pentru democrați, deoarece este greu de imaginat o îmbunătățire într-un timp atât de scurt, și, de obicei, populația consideră că răspunderea, atât pentru lucrurile bune, cât și pentru cele rele, îi revine partidului care se află la putere.
Din partea democraților se fac încercări pentru a distrage atenția: de la voiajul la Taiwan a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, până la războiul din Ucraina sau evoluția pandemiei Covid, dar, este improbabil să poată compensa iritarea generală pentru situația economică cauzată de lipsa de articole, într-o țară obișnuită cu abundența, și de o inflație care depășește toate măririle salariale.
Unele măsuri aprobate de democrați nu vor avea efect înaintea alegerilor, cum este decizia de a mări până la 87.000 numărul funcționarilor din Finanțe, care, probabil, îi vor exaspera pe contribuabilii americani, anul viitor, când aceștia își vor prezenta declarația de venituri. Este un lucru care îi va face și mai nepopulari.
Cea mai bună speranță pentru democrați ar putea fi fostul președinte, Donald Trump, care pare hotărât să candideze din nou, mai ales pentru că sondajele arată că are mai mult sprijin popular decât Joe Biden, actualul locatar al Biroului Oval.
Însă, a dispune de mai mult sprijin decât Biden nu servește prea mult: pe de o parte, actualul președinte nu se bucură de popularitate, iar, pe de alta, este aproape sigur că nu va candida din nou.
În același timp, este greu de crezut că electoratul îi va da lui Trump, din nou, Casa Albă, astfel că prezența sa, în aceste momente, când vor avea alegeri parțiale, va avea ca efect îndepărtarea alegătorilor moderați, slăbind, în felul acesta, poziția republicanilor, dând o oportunitate Partidului Democrat de a rămâne la putere, contrar pronosticurilor și precedentelor.
Până la alegerile prezidențiale mai sunt doi ani, iar prezența lui Trump este posibil să dispară până atunci. Deocamdată, planează periculos asupra partidului său, care se pare că nu a găsit, încă, o figură capabilă să-l înlocuiască.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Sorpresas electorales Washington, Diana Negre

A tres meses de las elecciones parciales parlamentarias y con un apoyo muy escaso para el presidente Biden, cuanto ocurre fuera y dentro del país es visto desde una perspectiva electoral. Y es tan problemática para la oposición republicana como para los demócratas que tratan de mantener el poder.
La última sorpresa fue el referéndum del estado de Kansas con respecto al aborto, pues en un lugar claramente conservador, la población votó para mantener el derecho a interrumpir el embarazo hasta las 15 semanas de gestación.
Por una parte, esta decisión demostró lo que los magistrados del Supremo habían indicado recientemente cuando votaron para modificar la sentencia que garantizaba el derecho constitucional al aborto: El voto de Kansas refuerza la posición del Supremo de que no se trata de prohibir el aborto, sino de poner el asunto en manos de los 50 estados de la unión americana, como corresponde a un estado federal.
La sorpresa, en el caso de Kansas, se debe a que se trata de un estado conservador y, si bien el resultado alegra a los sectores progresistas -y en consecuencia al Partido Demócrata- también indica que en el país podrían repetirse situaciones semejantes.
De momento es difícil saber cuáles serán los resultados. En Indiana, por ejemplo, la votación fue contraria al aborto y en otros lugares los debates continúan.
Si más estados siguen el modelo de Kansas rápidamente, los demócratas perderían uno de sus argumentos electorales el próximo mes de noviembre, porque la población daría esta cuestión por zanjada y se centraría en lo que generalmente más le importa, que son los problemas económicos.
La economía es un terreno minado para los demócratas pues es difícil imaginar una mejora a tan corto plazo y lo habitual es que la población responsabilice, tanto para lo bueno como para lo malo, al partido en el poder.
Hay intentos demócratas para marear la perdiz, desde el viaje a Taiwán de la presidenta de la Cámara de Representantes Nancy Pelosi, hasta la guerra de Ucrania o la evolución del Covid, pero es improbable que compensen la irritación general por la situación económica debido a la escasez de artículos en un país acostumbrado a la abundancia y una inflación que supera cualquier incremento salarial.
Algunas medidas aprobadas por los demócratas no tendrán efecto antes de las elecciones, como la decisión de ampliar en 87.000 el número de empleados de Hacienda, quienes probablemente atormentarán a los contribuyentes norteamericanos el año próximo, cuando llegue la hora de hacer la declaración de renta. Es algo que los hará todavía más impopulares.
La mejor esperanza para los demócratas podría ser el expresidente Donald Trump, quien parece decidido a volver a ser candidato, especialmente porque las encuestas indican que tiene más apoyo popular que Joe Biden, el actual ocupante de la Oficina Oval.
Pero tener más apoyo que Biden sirve de poco: por una parte, el actual mandatario presidente goza de escasa popularidad y, por la otra, es casi seguro que no volverá a presentarse.
Al mismo tiempo, cuesta imaginar que el electorado devolverá a Trump a la Casa Blanca, de forma que su presencia en estos momentos de elecciones parciales tan solo ha de servir para alejar a los votantes moderados y así debilitar a los republicanos y dar una oportunidad al Partido Demócrata de mantenerse en el poder en contra de los pronósticos y los precedentes.
Para las elecciones presidenciales faltan más de dos años y la presencia de Trump tal vez ya haya desaparecido para entonces. De momento, planea de manera peligrosa para su partido que todavía no parece haber encontrado una figura capaz de sustituirlo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nici cu tine, dar nici fără tine Washington, Diana Negre

La numai trei luni înainte de alegerile legislative, cu popularitatea președintelui Biden la niveluri mai joase decât oricare dintre cele pe care le-au avut predecesorii săi, cu excepția lui Jimmy Carter, Partidul Republican își poate freca mâinile în așteptarea unei plimbări electorale, care să-i permită neutralizarea oricărei inițiative democrate și pregătirea drumului spre Casa Albă, peste doi ani.
Însă, totuși, previziunile nu sunt atât de sigure: republicanii au de-a face cu Donald Trump, care planează ca un tăun asupra viitorului partidului.
După tropăielile în urma înfrângerii sale electorale de acum aproape doi ani, Trump a pierdut mult sprijin în sectoarele care, de obicei hotărăsc cine câștigă în alegeri, adică, printre cei care nu se angajează față de niciun partid, se consideră independenți și votează pentru cel care li se pare a fi cel mai bun, atunci când se duc la urne.
Cei care votează necondiționat cu Trump sunt o minoritate în sectorul republican, însă numărul lor este, totuși, considerabil și reprezintă un bloc la care niciun candidat republican nu poate renunța ca să obțină victoria.
Sunt oameni care n-ar vota pentru un candidat democrat, însă, dacă aspirantul republican nu-i satisface, pur și simplu rămân acasă, lipsind partidul de un număr atât de mare de voturi, încât victoria electorală este aproape imposibilă.
Prezența lui Trump în campania pentru alegerile legislative din noiembrie viitor nu este numai o problemă pentru republicani, ci și o mostră a ceea ce s-ar putea întâmpla peste doi ani.
Acum, când alegerile sunt pentru congresmenii și senatori, Trump este o problemă, deoarece sprijină niște candidați uneori prea radicali și privează partidul de elementele care ar trebui să-i aducă o victorie ușoară.
În 2024, pentru alegerile generale, Trump dă asigurări că vrea să fie din nou candidat prezidențial, ceea ce i-ar favoriza pe democrați, din diferite motive.

Unul dintre ele este că Trump ar obține cu greu victoria, deoarece adepții săi totali nu sunt suficienți, independenții probabil nu-l vor vota, iar elementele de centru din partidul său, în mod sigur, se vor abține de la vot.
Alt motiv este că lupta pentru a obține candidatura va fi, de data aceasta, mult mai dură decât în 2016. Dacă vreunul dintre rivalii lui Trump reușește să se impună și devine candidat, probabil că nu va avea sprijinul adepților entuziaști ai lui Trump și se va vedea în situația de a fi dezavantajat în fața democraților. Dacă, din contră, se impune Trump, va alunga elementele moderate, absolut necesare pentru a câștiga alegerile.
În plus, Trump are atât de mulți bani, încât e foarte greu să lupți împotriva lui pentru a obține nominalizarea. După ce a pierdut alegerile, a tot cerut și a obținut bani pentru campania sa.
Adică, republicanii nu pot câștiga fără voturile pe care le atrage Trump, dar nici cu problemele pe care le aduce candidatura sa: nici cu Trump, dar nici fără el.
În 2024, Trump va avea 78 de ani, exact vârsta lui Biden când a câștigat alegerile. Senilitatea actualului președinte nu se va repeta în mod necesar și la succesorul său, cu toate că vârsta va fi aceeași, însă amintirea celor patru ani în care Biden își căuta cuvintele, cu lapsusuri evidente, poate afecta candidatura lui Trump.
Unica soluție din punctul republican de vedere este ca Trump să renunțe și să devină un personaj influent într-o viitoare administrație a partidului său și să ajute un candidat valabil, atât cu banii de care dispune, cât și cu voturile conservatoare pe care le poate atrage.
Faptul că aceasta este formula cea mai logică și practică nu înseamnă că va fi și cea mai probabilă… nici măcar probabilă: ego-ul magnatului newyorkez poate cântări mai mult decât orice considerație practică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Ni contigo ni sin tí. Washington, Diana Negre

A solo tres meses de las elecciones legislativas, con la popularidad del presidente Biden a niveles más bajos que cualquiera de sus recientes predecesores a excepción de Jimmy Carter, el Partido Republicano se puede frotar las manos en espera de un paseo electoral que le permita neutralizar cualquier iniciativa demócrata y preparar el camino hacia la Casa Blanca dentro de dos años.
Pero esta vez, las previsiones ya no son tan seguras: los republicanos se las han de ver con Donald Trump, que planea como un moscardón sobre el futuro del Partido.
Después de sus pataletas tras la derrota electoral de hace casi dos años, Trump ha perdido mucho apoyo en los sectores que generalmente deciden las elecciones, es decir, los que no se comprometen con ningún partido, se consideran independientes y votan por quien mejor les parece en el momento de ir a las urnas.
Pero si los incondicionales de Trump son una minoría dentro del sector republicano, su número tampoco es despreciable y representan un bloque al que ningún candidato republicano puede renunciar si ha de obtener la mayoría.
Son gente que no votaría por un candidato demócrata, pero si el aspirante republicano no les satisface, simplemente se quedan en casa y privan al partido de un número tan grande de votos que la victoria electoral es casi imposible.
La presencia de Trump en la campaña para las legislativas de noviembre no es solamente un problema para los republicanos ahora, sino también una muestra de lo que podría ocurrir dentro de dos años.
Ahora, cuando las elecciones son para congresistas o senadores, Trump es un problema porque apoya a candidatos a veces demasiado radicales para ganar en noviembre y priva así al partido de los elementos para obtener una victoria que debería ser fácil.
En 2024, para las elecciones generales, Trump asegura que quiere volver a presentarse como candidato presidencial, lo que favorecería a los demócratas por varias razones.
Una de ellas es que Trump tendría difícil la victoria, porque sus fieles incondicionales no son suficientes, los independientes probablemente no le votarán y los elementos de centro de su partido seguramente se abstendrán.
Otra es que la lucha en las primarias para obtener la candidatura sería esta vez más dura que en 2016. Si alguno de los rivales de Trump consigue imponerse y convertirse en candidato, probablemente no tendrá el apoyo de los seguidores más entusiastas de Trump y se verá en situación de desventaja ante los demócratas. Si, por el contrario, se impone Trump, alejará a los elementos moderados, imprescindibles para ganar las elecciones.
Además, Trump tiene las arcas tan repletas que es muy difícil luchar contra él para obtener la nominación. Desde que perdió las elecciones, ha seguido pidiendo y obteniendo dinero para su campaña.
Es decir, los republicanos no pueden ganar sin los votos que atrae Trump, ni tampoco con los problemas que acarrea su candidatura: ni con Trump ni sin él.

En 2024, Trump tendrá ya 78 años, la misma edad que Biden cuando ganó las elecciones. La senilidad del actual presidente no se ha de repetir necesariamente en su sucesor a pesar de coincidir las edades, pero el recuerdo de los cuatro años de Biden buscando palabras y con lapsos evidentes, puede perjudicar la candidatura de Trump.
La única solución desde el punto de vista republicano es que Trump renuncie y se convierta en un personaje influyente dentro de una futura administración de su partido y que ayude a un candidato viable tanto por el dinero de que dispone como por los votos conservadores que puede atraer.
Que ésta sea la fórmula más lógica y práctica no significa que sea la más probable…ni probable en absoluto: el ego del magnate neoyorquino puede pesar más que cualquier consideración práctica.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.