Deshojando la margarita. Washington, Diana Negre

La decisión rusa de movilizar 300.000 soldados para la guerra con Ucrania plantea una larga serie de preguntas a las que probablemente nadie, excepto Vladimir Putin, tiene una respuesta clara.
Más de medio año más tarde desde la “operación militar especial” lanzada contra Ucrania, Putin ha dado unas órdenes que parecen más propias de una guerra y que indican el poco éxito de la campaña rusa en Ucrania hasta ahora.
Incluso ha hablado de lanzar un ataque atómico y podría justificarlo con la defensa de territorios rusos, toda vez que está a punto de incorporar a su país zonas “liberadas” de Ucrania. Es cierto que se trataría de ataques reducidos, pero podrían volverse contra la propia Rusia por razones simplemente meteorológicas. ¿Habrá algo que lo disuada para que no siga este camino?
¿A qué se deben las dificultades que Rusia parece tener para una victoria militar en Ucrania, que en febrero parecía inevitable? ¿Está tan mal preparado el ejército ruso, en personal y en armamento, que no puede resistir las acciones de un país mucho menor? ¿O es que las armas occidentales, especialmente el sistema de misiles HIMARS es tan superior a los arsenales rusos?
Ciertamente, los misiles HIMARS (High Moblility Artillery Rocket System) no parecen tener contrapartida rusa y son muy efectivos para frenar el avance de las tropas enemigas. Al principio de esta guerra, los ucranianos no disponían de estas defensas, pero ahora tienen varias plataformas HIMARS entregadas a principios de verano por Estados Unidos.
Otra arma que tal vez influyó son los “drones”, también norteamericanos, y también utilizados contra los rusos en Ucrania, como en su día lo fueron en Afganistán en las postrimerías de la Guerra Fría.
A la vista de la respuesta rusa y con el riesgo de que la conflagración se extienda ¿es mejor que los países occidentales continúen abrazando a Ucrania, o que mantengan una cierta distancia para que Moscú no se sienta amenazado?
Al margen de consideraciones geoestratégicas, ésta parece una guerra indirecta. ¿Por qué la ha lanzado Estados Unidos? ¿No parecería más lógico que se preocupara por la amenaza del creciente poderío chino, más que por el desgastado ex imperio soviético?
Y si Estados Unidos tiene interés en este conflicto, ¿Por qué ha esperado tanto a enviar armas a Ucrania? Ciertamente, los efectivos americanos llegaron mucho más tarde que los de otros países de la OTAN y Washington parecía poco interesado en enviarlos por temor a que los ucranianos no los supieran utilizar. ¿O quizá el interés por probar nuevas armas y tácticas justificó el riesgo y las vidas perdidas?
En cuanto a Putin, ¿responden sus acciones a los intereses geoestratégicos de Moscú, o se equivocó y mordió el anzuelo que le lanzó Washington?
Sea cual sea la respuesta a estas preguntas, el conflicto no lleva trazas de acabar pronto sino de seguir como una guerra de desgaste en las zonas de guerra y una fuente de tensiones entre Rusia y los países occidentales. Es también una amenaza para las economías europeas debido a la falta de energía para mantener su industria o para calentarse en invierno.
Rusia también sale perdiendo pues, si bien la China le compra los excedentes de gas o de petróleo, lo hace a precios menores que Alemania.

Si todo esto tiene una respuesta difícil -o imposible- es sin embargo claro que la preocupación es un tanto inútil: Vladimir Putin, con o sin el apoyo occidental, es a fin de cuentas otro zar, lo mismo que han tenido los rusos en los últimos siglos, en que pasaron del pequeño ducado de Moskovia a ser el país con más territorio del mundo pues se extiende por 11 franjas horarias.
Y son zares, ya fueran monarcas o secretarios del Partido Comunista, lo que ha tenido Rusia -o en su día la Unión Soviética liderada por Rusia- desde los días del Ducado de Moskovia.
Tal vez Mihail Gorbachov, muerto casi en desgracia recientemente y odiado por Putin por haber presidido la desintegración del Imperio Soviético, sea una excepción a los mandatarios moscovitas. O quizá también le acompañe Boris Yeltsin, quien tuvo que ceder las riendas del Kremlin a Putin, que devolvió el país a sus cauces imperiales.
Rusia seguirá su camino manteniendo sus grandes extensiones e intentando recuperar lo que pueda de sus antiguas glorias soviéticas. Lo hará con o sin Putin, da igual quien sea el zar del momento.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Vizite neașteptate Washington, Diana Negre

Politica americană a oferit, acum câteva zile, o bună ocazie care a stârnit râsul, mai ales al simpatizanților republicani, atunci când au văzut niște centre privilegiate ale rivalilor lor democrați nevoite să facă față realităților create de imigrația scăpată de sub control: locuri cum ar fi reședința vicepreședintei, sau zone unde își petrec vacanțele oamenii bogați și puternici, au început să primească grupuri de imigranți ilegali, sosiți recent în țară.
Martha’s Vineyard („Via Martei”) este unul dintre refugiile estivale pentru cei politic și economic puternici, majoritatea dintre ei din Partidul Democrat. Pe o suprafață de 250 Km2 locuiesc doar 17.000 persoane, cu toate că, vara, ajung la 200.000. Peste 80%, de obicei, votează cu democrații, iar zona a fost declarată „sanctuar” pentru a-i proteja pe imigranții fără acte.
De fapt, nu prea sunt acolo imigranți care să beneficieze de această protecție, sau, cel puțin, n-au fost până acum.
În schimb, personaje ca Barak Obama au terenuri și case acolo, pe care le vizitează, de obicei, vara. Obama, de exemplu, are o vilă cu 7 camere și 8 băi într-o proprietate de 10 hectare. Pe care a cumpărat-o cu aproape 12 milioane de dolari, acum trei ani.
Acolo se trage de șireturi cu familia Kennedy, care are și ea un pălățel, cu fostul președinte Clinton și cu personaje celebre ca Bill Gates, Oprah Winfrey și alți actori sau personalități care apar pe canalele de televiziune și milionari sosiți din toată țara.
Cu o anumită perversitate, unele medii de informare conservatoare semnalau că Obama are suficient spațiu pentru a monta corturi de campanie pe proprietatea sa și să găzduiască sute de imigranți. În orice caz, ar putea rezolva mica problemă imediat, apărută odată cu sosirea a 50 de venezolani, care au fugit de paradisul comunist din țara lor.

I-a trimis guvernatorul din Florida – posibil candidat prezidențial republican peste doi ani, Ron DeSantis. Florida primește, zilnic, în medie, 5.000, iar guvernatorul consideră că este o încărcătură excesivă, care ar trebui să fie distribuită echitabil în toată țara.
La fel se întâmplă cu reședința vice-președintei, Kamala Harris, situată în Observatorul astronomic din Washington, căci acolo au sosit câteva autobuze cu imigranți proveniți din statul Texas, care a urmat exemplul Floridei. Sau orașele Chicago și New York, unde, de asemenea, au sosit imigranți fără acte.
Nici Martha’s Vineyard, nici reședința vice-președintei, și niciunul dintre celelalte locuri nu și-au deschis vilele pentru cei nou-sosiți, ci i-au plasat în azile pentru oameni fără adăpost, în școli sau în biserici, unde dispun de paturi suprapuse și alimente, în timp ce așteaptă să fie mutați, permanent, în alte locuri.
Reacțiile celor care i-au primit pe acești vizitatori neașteptați au fost diferite: în New York, de exemplu, primarul a anunțat imediat că orașul va oferi toate serviciile municipale noilor veniți și nu-i va discrimna pe criterii de origine sau proveniență pe acești nevoiași.
Primărița din Chicago i-a trimis spre sectoare unde sunt locuitori majoritari republicani, în timp ce președintele Biden deja i-a condamnat pe cei care-i trimit în afara statelor lor.
Lăsând de o parte glumele care sunt stârnite de asemenea situații, soarta acestor imigranți poate avea un impact electoral important: mai rămân mai puțin de două luni până la alegerile legislative din 8 noiembrie, iar imigrația ilegală este una dintre cele trei chestiuni care interesează electoratul cel mai mult.
Partidul republican, acum în opoziție, cu dorințe de a recupera majoritățile de care a beneficiat până de curând în ambele camere ale Congresului, încearcă să demonstreze incongruența politicii migratorii actuale favorabile intrării imigranților fără documente din două motive: în parte, deoarece în felul acesta își demonstrează bunătatea inimii lor, și într-o parte și mai mare, deoarece atrag alegători pentru Partidul Democrat.
Acest calcul electoral se bazează pe experiența că noii imigranți obișnuiesc să treacă de partea Partidului Democrat și își păstrează această poziție mult timp, până se integrează în țară după o generație sau două, și încetează să se mai simtă străini.
Există și excepții, cum sunt alegătorii cubanezi sau venezolani, care au fugit de regimuri comuniste, și acest lucru îi face să se alinieze cu conservatorii, dar, de obicei, după vreo 10 sau 12 ani de la sosirea lor în SUA, imigranții obțin cetățenia americană și devin alegători fideli ai Partidului Democrat.
Cel puțin așa erau. Căci, se pare că cel mai mare grup imigrant actual, format din ibero-americani , flirtează, acum, cu republicanii: ultimele sondaje arată că cel puțin o treime – poate chiar jumătate – se vor da cu republicanii.
Rațiunile par a fi diferite. Pe de o parte, deoarece Partidul Democrat a adoptat poziții elitiste și urmează ultimele mode radicale ale academicienilor progresiști americani. Pe imigranții din emisfera americană nu prea îi atrage familia homosexuală, avortul sau lipsa controlului părinților asupra copiilor lor. Pe de altă parte, mulți au resimțit deja consecințele unor politici comuniste în țările lor de origine și nu se simt atrași de ideologia mai radicală a partidului democrat, care se pare că, în prezent, e vocea întâi.
Culmea, promisiunile democraților de a-i integra pe imigranți nu s-au împlinit: ultima acțiune în acest sens a avut loc acum 40 de ani și a provenit din rândurile republicane, când președintele de atunci, Ronald Reagan, a urmat propunerea de a-i legaliza pe toți imigranții și a le da acces la cetățenia americană.
Atunci erau 3 milioane de imigranți în situație nelegală, azi se apreciază că sunt peste 14 milioane, două milioane dintre ei au sosit de când Joe Biden e președinte și și-a arătat dorința de a urma îndemnul de pe placa de la baza Statuii Libertății: „dați-mi masele voastre obosite și slăbite, doritoare de a respira libertatea.”
Pentru moment, răspunsul Partidului Democrat s-a limitat la amenințarea de a-i „investiga” pe republicanii responsabili de transferul imigranților, pentru a vedea dacă se va putea descoperi vreo infracțiune ca să fie pedepsiți. Este sigur că, în toată țara, ambele partide vor găsi magistrați favorabili interpretărilor lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Visitas inesperadas Washington, Diana Negre

La política norteamericana brindó hace pocos días una buena ocasión para reírse, especialmente los simpatizantes republicanos, cuando vieron los centros de privilegio de sus rivales demócratas enfrentados a las realidades de la inmigración descontrolada: lugares como la residencia de la vicepresidenta, o zonas de vacaciones para ricos y poderosos, empezaron a recibir grupos de inmigrantes llegados recientemente al país.
Martha’s Vineyard (“el viñedo de Marta”), es uno de los refugios estivales para los política o económicamente poderosos, en su mayoría del Partido Demócrata. En una superficie de 250 Km2 viven tan solo unas 17.000 personas, aunque se multiplica en verano para llegar a casi 200.000. Más del 80% da regularmente su voto a los demócratas y la zona se ha declarado “santuario” para proteger a los inmigrantes indocumentados.
En realidad, apenas hay allí inmigrantes acogidos a esta protección, o por lo menos no los había hasta ahora.
En cambio, personajes como Barak Obama tienen terrenos y casas allí, que visitan generalmente tan solo en verano. Obama, por ejemplo, tiene una mansión de 7 habitaciones con 8 baños en una propiedad de 10 hectáreas que compró por casi 12 millones de dólares, hace tres años.
Allí se codea con la familia Kennedy, que también tiene una mansión, con el ex presidente Clinton y personajes célebres como Bill Gates, Oprah Winfrey y otros actores o personalidades televisivas y millonarios llegados de todo el país.
Con cierta perversidad, algunos medios conservadores señalaban que Obama tiene espacio suficiente para montar tiendas de campaña en su propiedad y alojar a centenares de inmigrantes. En cualquier caso, podría resolver el pequeño problema inmediato creado con la llegada de 50 venezolanos que huían del paraíso comunista de su país.
Los envió el gobernador de Florida y posible candidato presidencial republicano dentro de dos años, Ron DeSantis. Su estado recibe en promedio 5000 refugiados diarios y considera que es una carga excesiva que debería repartise equitativamente por todo el país.
Otro tanto ocurre con la residencia de la vicepresidenta Kamala Harris, situada en el Observatorio astronómico de Washington, pues allí llegaron algunos autobuses con inmigrantes provenientes del estado de Texas, que siguió el ejemplo de Florida. O las ciudades de Chicago o Nueva York, a la que también llegaron otros inmigrantes indocumentados.
Ni Martha’s Vineyard , ni la residencia de la vicepresidenta, ni ninguno de los otros lugares han abierto las mansiones a los recién llegados, sino que los han colocado en asilos para gente sin techo, en escuelas o en iglesias donde disponen de literas y alimentos mientras esperan ser trasladados a otros lugares con carácter más permanente.
Las reacciones de los receptores de estos inesperados visitantes han sido diversas: en Nueva York, por ejemplo, el alcalde anunció inmediatamente que la ciudad ofrecerá todos los servicios municipales a los recién llegados y que no va a discriminar en cuanto al origen o procedencia de los necesitados.
La alcaldesa de Chicago envió a los recién llegados a sectores donde hay residentes mayoritariamente republicanos, mientras que el presidente Biden ya ha condenado a quienes envían a estos inmigrantes fuera de sus estados.
Aparte de las bromas que semejante situación provoca, la suerte de estos inmigrantes puede tener un impacto electoral importante: no faltan ni dos meses para las elecciones legislativas del 8 de noviembre y la inmigración ilegal es una de las tres cuestiones que más interesa al electorado.
El partido republicano, ahora en la oposición y con deseos de recuperar las mayorías de que había disfrutado hasta hace pocos años en las dos cámaras del Congreso, trata de demostrar la incongruencia de la política migratoria actual favorable a la entrada de gente indocumentada por dos motivos: en parte, porque así demuestran la bondad de su corazón y en otra parte todavía mayor porque van acumulando futuros votantes para el Partido Demócrata.
Este cálculo electoral se basa en la experiencia de que los nuevos inmigrantes acostumbran a alinearse con el Partido Demócrata durante un largo tiempo, hasta que se integran al cabo de una o dos generaciones en el país y dejan de sentirse extranjeros.
Hay algunas excepciones, como el voto cubano o venezolano, pues es gente refugiada de regímenes comunistas lo que les impulsa a alinearse con los conservadores, pero lo habitual es que al cabo de unos 10 o 12 años de llegar a Estados Unidos, los inmigrantes han adquirido la ciudadanía y son votantes fieles del Partido Demócrata.

O lo eran. Porque parece que en el caso del mayor grupo inmigrante actual, que es la población de origen iberoamericano, flirtea ahora con los republicanos: las últimas encuestas indican que por lo menos un tercio -y quizá hasta casi la mitad- se alinearían con los republicanos.
Las razones parecen ser varias. Por una parte, porque el Partido Demócrata ha tomado posiciones elitistas y sigue las últimas modas radicales de los académicos progresistas norteamericanos. A los inmigrantes del hemisferio no parece atraerles mucho la familia homosexual, el aborto o la falta de control de los padres sobre sus hijos. Por otra parte, muchos han experimentado ya las consecuencias de algunas políticas comunistas en sus países de origen y no se sienten muy atraídos a la ideología más radical del partido demócrata, que en estos momentos parece llevar la voz cantante.
Para colmo, las promesas demócratas de integrar a los inmigrantes no se han materializado: la última acción en este sentido es de hace casi 40 años y salió de las filas republicanas, cuando el entonces presidente Reagan secundó la propuesta para legalizar a casi todos los inmigrantes y darles acceso a la ciudadanía.
Entonces había 3 millones de inmigrantes en situación irregular, hoy se estima que son más de 14 millones, dos de los cuales llegaron desde que Joe Biden es presidente y mostró su deseo de seguir la exhortación añadida a la placa a los pies de la Estatua de la Libertad: “dame a vuestras masas cansadas y encogidas, deseosas de respirar la libertad.”
De momento, la respuesta del Partido Demócrata se ha limitado a amenazas de “investigar” a los republicanos responsables por el traslado de inmigrantes para ver si se podría descubrir algún acto delictivo en esta medida. Es bien seguro que, a lo largo del país, tanto un partido como otro encontrarán magistrados favorables a su interpretación.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Democrații lui Trump Washington, Diana Negre

În alegerile din 2016, Donald Trump a câștigat, în parte, grație sprijinului alegătorilor democrați frustrați de propriul lor partid, iar acum, cu doi ani înainte de viitoarele alegeri , sprijinul pentru Trump s-a extins până și la conducătorii Partidului Democrat, cu toate că obiectivul lor este total diferit: vor să-l promoveze pe Trump pentru a îmbunătăți posibilitățile electorale ale candidaților democrați.
Se pare că unii activiști din Partidul Democrat cred că apropierea de Trump este toxică pentru republicani și că simpla sa prezență este suficientă pentru a opri formarea de majorități în partidul rival la alegerile parțiale, care vor avea loc în noiembrie viitor.
Consecința acestei teorii este că acei candidați parlamentari favorizați de Trump primesc și sprijinul membrilor Partidului Democrat, aceștia sperând că simplul fapt că sunt patronați de fostul președinte, vor primi mai puține voturi, decât rivalii lor democrați.

Pentru partidul care acum se află la Casa Albă și se bucură de majorități în ambele camere ale Congresului, o victorie a opoziției republicane ar însemna doi ani în penumbră politică, deoarece, cu toate că ar păstra președinția până la alegerile generale, din 2024, Congresul ar fi controlat de republicani, care ar putea anula majoritatea inițiativelor președintelui, Joe Biden, sau a rivalilor săi din Congres.
Acest lucru se întâmplă de obicei la alegerile de la mijlocul mandatelor prezidențiale, când, partidul care are președinția suferă uzura puterii și pierde multe voturi în Congres. Așa i s-a întâmplat lui Bill Clinton, a cărui popularitate personală nu i-a putut proteja pe coreligionarii săi, și s-a repetat și cu Barak Obama, care a fost nevoit să recunoască că i-a dat partidului său o păruială electorală.
Partidul Republican era foarte încrezător că se va repeta acest model în noiembrie viitor, deoarece președintele Biden nu este popular, iar măsurile aprobate, în cei doi ani de când este președinte, au stârnit o puternică reacție de respingere în rândurile republicanilor, și nu se bucură de sprijin în mai multe sectoare ale populației.
Totuși, pronosticurile nu sunt prea încurajatoare: ultimele sondaje dau republicanilor o mică marjă de avantaj de 4 puncte în Senat, însă, în Camera Reprezentanților, merg cu 4 puncte în urmă. Dacă nu obțin controlul ambelor camere, nu-i vor putea lega mâinile lui Biden și echipei sale și nici nu vor putea împiedica să devină legi ambițioasele proiecte ale Partidului Democrat. Dar, sunt și alte sondaje mai favorabile, însă avantajul total al republicanilor nu depășește în niciun sondaj cele 4 puncte, iar proiecțiile scad cu fiecare săptămână ce trece.
Până acum, candidați republicani care aveau sprijinul lui Trump s-au impus în unele cazuri, dar au avut mari dificultăți și au pierdut în altele. Democrații sunt încrezători că le va fi ușor să-i înfrângă pe acei republicani care s-au impus în alegerile primare, grație ajutorului lui Trump.
Raza de lumină pentru republicani o reprezintă avantajul lor printre alegătorii independenți, care, pentru moment, este de 8 puncte. Al punct favorabil – care este o noutate – este sprijinul republican printre negri, căci, anchetele îi situează la 31%, și ajunge chiar la 42%, printre alte minorități.
Câștigurile republicanilor sunt mari, mai ales, printre hispani, căci ultimele pronosticuri arată că 37% îi favorizează, iar cest procentaj ar putea urca, deoarece 22% dintre ei nu s-au hotărât încă. Și mai îngrijorător pentru democrați este faptul că, dacă alegerile ar avea loc azi între Trump și Biden, Trump ar obține 44% , iar Biden 43%.
Pe de altă parte, s-ar putea lua în considerare că sondajele sunt ușor orientate în favoarea democraților, datorită controlului pe care îl exercită asupra majorității mijloacelor de informare.
O latură pozitivă pentru democrați este că opinia despre președintele Biden, cu toate că nu e prea bună, se îmbunătățește și se apropie de nivelul pe care îl avea Trump în acest moment al președinției sale. În ultimele șase luni, a fost foarte joasă și, cu toate că la viitoarele alegeri din noiembrie nu va fi în joc Casa Albă, toți președinții exercită o influență asupra candidaților din partidul lor.
Atât republicanii, cât și democrații se străduiesc din răsputeri să influențeze opinia publică, atât cu declarații și decizii politice, cât și cu ajutorul mijloacelor de informare afine partidului lor.
Democrații controlează majoritatea mijloacelor de informare și au, de asemenea, ajutorul Hollywood-ului, cu toate că, anul acesta, republicanii încearcă un contra-atac cinematografic, prin difuzarea unui film „Fiul meu Hunter”, centrat pe viciile și corupția fiului președintelui, Hunter Biden, care s-a folosit de funcțiile publice ale tatălui său pentru a obține beneficii economice în afara țării și ale cărui probleme cu drogurile sunt bine cunoscute.

Hunter Biden

Este o corupție care, conform acestui film, nu se referă atât la fiu, ci îl cuprinde și pe tată, în vremea aceea, vicepreședintele lui Barak Obama și beneficiar al afacerilor tulburi ale lui Hunter Biden.
Recurgerea la filme nu este frecventă printre republicani, iar, în acest caz, difuzarea peliculei poate fi frânată printr-o relativă dificultate de a fi vizionată și din cauza prețului ei, căci costă 21 de euro, pentru a-l putea vedea pe internet și, pentru moment, nu e prezentată în sălile de cinematograf.
Mulți distribuitori de filme știu ce vor și își detestă furnizorii, căci, din punct de vedere electoral, filmul își va pierde din interes, pe 8 noiembrie, când vor avea loc alegeri.
Competiția electorală pentru 2024 pentru Casa Albă va începe aproape imediat, iar populația americană se va vedea supusă la doi ani de bombardament electoral.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Los demócratas de Trump Washington, Diana Negre

En las elecciones de 2016, Donald Trump ganó, en parte, gracias al apoyo de votantes demócratas frustrados con su propio partido y ahora, a dos años de las próximas elecciones, el apoyo por Trump se ha extendido incluso a los directivos del Partido Demócrata, aunque su objetivo sea totalmente opuesto: quieren promover a Trump para mejorar las posibilidades electorales de los candidatos demócratas.
Parece ser que algunos operativos del Partido Demócrata creen que el acercamiento a Trump es tóxico para los republicanos y que su mera presencia es suficiente para impedir mayorías del partido rival en las elecciones parciales que se celebrarán este mes de noviembre.
La consecuencia de esta teoría es que los candidatos parlamentarios favorecidos por Trump reciben también apoyo de miembros del Partido Demócrata, quienes esperan que, por el simple hecho de tener el patrocinio del ex presidente, esos candidatos recibirán menos votos que sus rivales demócratas.
Para el partido que hoy ocupa la Casa Blanca y goza de mayoría en las dos cámaras del Congreso, una victoria de la oposición republicana representaría dos años en la penumbra política, pues si bien mantendría la presidencia hasta las elecciones generales de 2024, el Congreso estaría controlado por los republicanos que podrían anular la mayoría de las iniciativas del presidente Joe Biden o de sus rivales en el Congreso.
Es lo que acostumbra a pasar en las elecciones a la mitad de los mandatos presidenciales, cuando el partido que tiene la presidencia sufre por el desgaste de poder y pierde cantidades importantes de votos en el Congreso. Es lo que le sucedió a Bill Clinton, cuya popularidad personal no fue capaz de proteger a sus correligionarios y se repitió con Barak Obama, quien tuvo que reconocer que habían dado a su partido una paliza electoral.
El Partido Republicano estaba muy confiado en repetir este patrón el próximo noviembre, pues el presidente Biden no es popular y las medidas aprobadas en los dos años de su presidencia han provocado un fuerte rechazo en las filas republicanas y no cuentan con gran apoyo en varios sectores de la población.
Pero los pronósticos no son muy halagüeños: algunas de las últimas encuestas dan a los republicanos un pequeño margen de ventaja de 4 puntos en el Senado, pero van 4 puntos por atrás en la Cámara de Representantes y, si no consiguen el control de ambas cámaras, tampoco podrán maniatar a Biden y su equipo ni impedir que se conviertan en ley los ambiciosos proyectos del Partido Demócrata. Otros sondeos son más favorables, pero la ventaja total de los republicanos no supera en ningún pronóstico los 4 puntos y las proyecciones van bajando cada semana.
Hasta ahora, los candidatos republicanos que contaban con el apoyo de Trump se han impuesto en algunos casos, pero han tenido grandes dificultades y han salido perdedores en otros. Los demócratas confían en que será fácil derrotar a aquellos republicanos que se impusieron en las primarias gracias a la ayuda Trump.

El rayo de luz para los republicanos es su ventaja entre los votantes independientes, que por el momento es de 8 puntos. Otro punto favorable -y novedoso- es el apoyo republicano entre negros, pues las encuestas lo sitúan en el 31%, y alcanza incluso el 42% entre otras minorías.
Las ganancias republicanas son especialmente grandes entre los hispanos, pues los últimos pronósticos indican que el 37% les favorece y este porcentaje podría crecer porque un 22% no se ha decidido. Más inquietantes para los demócratas es que, si las elecciones fueran hoy entre Trump y Biden, el 44% votaría por Trump y el 43% por Biden.
Por otra parte, se podría calcular que las encuestas están algo sesgadas en favor de los demócratas debido al control que ejercen sobre una mayoría de medios informativos.
En el lado positivo para los demócratas es que la opinión en cuanto al presidente Biden, aunque muy baja, va mejorando y se acerca a la que tenía Trump en este momento de su presidencia, después de haber estado muy por debajo en los últimos seis meses y, aunque las elecciones de noviembre no incluyan a la Casa Blanca, todos los presidentes ejercen una influencia sobre los candidatos de su partido.
Tanto republicanos como demócratas tratan ahora intensamente de influir a la opinión pública, tanto con declaraciones y decisiones políticas, como con la ayuda de los medios informativos afines a su partido.
Los demócratas controlan la mayoría de los medios informativos y tienen también la ayuda de Hollywood, aunque este año los republicanos intentan un contra ataque cinematográfico con la difusión de la película “Mi hijo Hunter”, centrada en torno a los vicios y la corrupción del hijo del presidente, Hunter Biden, quien se benefició de los cargos públicos de su padre para obtener beneficios económicos fuera del país y cuyos problemas con la droga son bien conocidos.

Hunter Biden

Es una corrupción que, según la película, no se refiere tan solo al hijo, sino que abarca también al padre, entonces vicepresidente con Barak Obama y beneficiario de los negocios turbios de Hunter Biden.
El recurso al cine no es frecuente entre los republicanos y en este caso la difusión de la película puede quedar frenada por una relativa dificultad en verla y sobre todo por su elevado precio, pues cuesta más de 21 euros verla por internet y de momento no aparece en las salas de cine.
Muchos distrbuidores cinematográficos saben lo que desean y detestan sus principales proveedores y electoralmente, la película perderá totalmente su interés el 8 de noviembre, cuando se celebran elecciones.
Sea cual sea el resultado de este noviembre, la carrera electoral de 2024 para la Casa Blanca empezará casi inmediatamente y la población norteamericana se verá sometida a dos años de bombardeo electoral.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

De la rachete, la gaze Washington, Diana Negre

După o jumătate de secol de cursă a înarmărilor din timpul Războiului Rece, care s-a sfârșit cu victoria americană, grație superiorității economice și tehnice a SUA și a aliaților lor occidentali, se pare că războiul a renăscut într-o nouă versiune.
Acest nou război rece nu se mai bazează pe capacitatea ucigătoare a rachetelor, ci pe eficiența tehnică și economică a furnizării de energie.
Ultima înfruntare dintre lumea occidentală democratică și marea putere rusă, controlată de un guvern personal, o trăim în războiul din Ucraina, ale cărui ramificații atacă inima lumii industrializate, deoarece aceasta depinde de niște surse de energii pe care nu le are și pe care e nevoită să le importe.
Reacția occidentală la atacurile rușilor împotriva Ucrainei a arătat o unitate excepțională, însă răspunsul rușilor a fost contondent atunci când au tăiat livrările de gaz pentru Germania, o țară care, în ultimele decenii, și-a tot desființat propriile surse de energie, pentru a depinde tot mai mult de exporturile Moscovei.
Dacă SUA și Europa au reacționat lent, ca de obicei, au făcut-o totuși cu elemente atât de contondente, precum înlocuirea energiei rusești cu cea americană, utilizând resursele marelui colos economic și politic pe care îl constituie SUA.

În principal, e folosit gazul lichefiat pentru a înlocui importurile de gaz rusesc, pe care Moscova le-a tăiat în mod repetat. O chestiune aparte o reprezintă livrările de petrol, deoarece Administrația americană a cerut marilor rafinării din sud-estul țării să nu mai exporte nimic spre Europa, pentru a nu se ajunge în situația unei penurii de benzină pe piețele americane. Acest lucru s-ar putea întâmpla într-un moment foarte inoportun, deoarece ar coincide cu alegerile parlamentare americane din luna noiembrie a acestui an.
O penurie de petrol ar putea duce la o raționalizare a benzinei, așa cum s-a întâmplat în timpul mandatelor lui Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter, făcându-i pe aceștia să-și piardă popularitatea, iar pe cel din urmă, să piardă chiar alegerile.
Însă, cel mai probabil nu va fi o lipsă de benzină, ci prețurile vor crește vertiginos în fața unei cereri foarte mari. Și nu e nevoie de o cerere mare în interiorul SUA, deoarece, în lumea noastră super-conectată, piețele reflectă ceea ce se întâmplă în orice alt loc de pe mapamond.
Este o ironie faptul că această operație este condusă de administrația monocoloră a președintelui Biden, în timp ce exporturile de gaz lichefiat poartă numele de „gazul libertății”, denumire pe care i-a dat-o președintele republican anterior, Donald Trump, urmărit, azi, cu tenacitate de actuala administrație și de majoritatea mijloacelor de informare, deoarece acestea au o clară orientare progresistă. Tocmai în timpul administrației lui Trump, SUA au cules roadele multor ani de prospecții și „fracking”, în obținerea de gaze și petrol.
Cei care își amintesc ultimele bătălii ale Războiului Rece pot avea impresia că au văzut deja filmul acesta: președintele de atunci, Ronald Reagan, a arătat foarte clar că lumea occidentală nu va lupta numai folosind amenințarea cu forța ei militară, căci era evident că un război nuclear nu ar fi adus victoria nimănui, ci doar „o distrugere reciprocă sigură”.
Atu-ul pe care îl avea Reagan a fost superioritatea economica și tehnologică a SUA ceea ce le-a permis să lanseze o nouă cursă a înarmărilor, fără să ruineze țara, în timp ce, pentru Uniunea Sovietică, cheltuielile nu numai că nu puteau fi susținute, dar au accelerat prăbușirea imperiului sovietic.
În ziua de azi, eforturile de a obține avantaje militare continuă. Rușii vorbesc de armele lor hipersonice și lasă să se înțeleagă că lumea occidentală n-are cum să se apere, însă, acum, ca și mai înainte, a folosi asemenea arme ar atrage o replică care ar duce tot la distrugerea reciprocă sigură, așa că este la fel de improbabil că vor fi folosite.
Și tot acum, SUA vin la această înfruntare cu o superioritate economică care le permite, poate, să anuleze sancțiunile pe care Rusia încearcă să le aplice țărilor occidentale.
Washingtonul dispune, acum, de o industrie energetică pe care și-a tot dezvoltat-o în ultimele decenii grație „fracking-ului”, care i-a permis să obțină mari cantități de petrol și gaze. De mult timp țara vorbește de intenția de a exporta gaz lichefiat, la temperaturi joase, și se pare că acum a sosit momentul.
Există deja terminale care funcționează și altele care sunt pe punctul de a intra în funcțiune, și, în plus, există terminale flotante în diferite locuri din Europa. Numărul acestora este în continuă creștere.
Această tehnologie relativ nouă de lichefiere a gazelor, care permite reducerea volumului gazului într-o proporție de 1 la 600, nu este suficientă pentru a compensa total exporturile rusești suspendate. Fiecare vas care transportă gaz poate aproviziona 70.000 de locuințe, ceea ce, în Europa, nu înseamnă mult, deoarece există aici o mare densitate de populație, care are nevoie de căi pentru a menține livrări considerabile și constante.

Pe de altă parte, costurile acestei energii sunt foarte mari în Europa, în comparație cu SUA. Consumatorul american plătește cam a șasea parte din suma plătită de european pentru gaze, deoarece în America nu e nevoie de transporturi la mare distanță, de terminale și de modalități de a reconverti gazul lichefiat.
Cu toate aceste limitări, exporturile americane pot schimba calculele Moscovei referitoare la tăierile livrărilor spre Europa, care reprezintă răspunsul rușilor la sancțiunile occidentale.
Importanța lor poate depăși necesitățile energetice europene și se pot compara cu încleștarea de acum jumătate de secol dintre Washington și Moscova, care s-a sfârșit cu victoria occidentală în Războiul Rece.
Pentru SUA, totuși, situația poate fi mai puțin favorabilă decât atunci: pe de o parte, Rusia nu mai este atât de săracă cum a fost URSS, căci, de mai mult de două decenii, încasează prețuri substanțiale pentru petrol. În plus, în acel Război Rece existau doar doi actori, Washingtonul și Moscova. Acum și-a făcut apariția un nou element, China, care probabil va aștepta cu proverbiala ei răbdare să vadă cine va fi învingătorul din această nouă încleștare, pentru a culege rămășițele învingătorului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

De los misiles al gas Washington, Diana Negre

Después de medio siglo en una carrera de armamentos durante la Guerra Fría, que acabó con una victoria norteamericana, gracias a las superioridad económica y técnica de Estados Unidos y sus aliados occidentales, parece que la guerra ha revivido en una versión nueva.
Esta nueva Guerra Fría ya no se basa en la capacidad mortífera de los mísiles, sino en la eficiencia técnica y económica para suministrar las necesidades energéticas.
El último enfrentamiento entre el mundo occidental democrático y la gran potencia rusa, controlada por un gobierno personal lo estamos viviendo en la guerra de Ucrania, cuyas ramificaciones atacan el corazón del mundo industrializado, porque depende de unas fuentes de energía que no tiene y que ha de importar.
La reacción occidental a los ataques rusos contra Ucrania mostró una unidad excepcional, pero la respuesta rusa ha sido contundente al cortar los suministros de gas a Alemania, un país que, en las últimas décadas, ha ido eliminando sus propias fuentes de energía, para depender, cada vez más, de las exportaciones de Moscú.
Si Estados Unidos y Europa reaccionaron lentamente, como es habitual, lo hicieron con elementos tan contundentes, como la substitución de la energía rusa por la norteamericana, porque utiliza los recursos del gran coloso económico y político que son los EEUU.
Es principalmente el gas licuado lo que se emplea para substituir las importaciones rusas, que Moscú ha cortado repetidamente. Cuestión aparte es la de los suministros de petróleo, pues la Administración norteamericana ha pedido a las grandes refinarías del sureste del país que no exporten a Europa, para evitar que llegue a faltar gasolina en los mercados norteamericanos. Es algo que ocurriría en un momento muy inoportuno, porque coincidiría con las elecciones parlamentarias norteamericanas de este noviembre.
Una escasez de petróleo podría llevar a un racionamiento de la gasolina, algo que ocurrió durante las presidencias de Richard Nixon, Gerald Ford y Jimmy Carter y contribuyó a su falta de popularidad y la derrota electoral de este último.
Pero, lo más probable no es que falte gasolina, sino que los precios suban ante la fuerte demanda. Y no es necesario que sea demanda dentro de Estados Unidos, porque, en nuestro mundo super conectado, los mercados reflejan lo que ha ocurrido en cualquier otro lugar.
No deja de ser irónico que esta operación esté liderada por el gobierno monocolor demócrata del presidente Biden, cuando las exportaciones de gas licuado llevan el nombre de “gas de la libertad”, un título que le puso el anterior presidente republicano, Donald Trump, perseguido hoy de forma tenaz por la actual administración y la mayoría de los medios informativos, pues estos tienen un claro sesgo progresista. Fue durante su administración cuando Estados Unidos logró los frutos de años de prospecciones y “fracking”, para obtener gas y petróleo.

Quienes recuerdan las últimas batallas de la Guerra Fría, pueden tener la impresión de que ya han visto esta película: el entonces presidente, Ronald Reagan, dejó muy claro que el mundo occidental no iba a luchar solamente con la amenaza de su poderío militar, pues era evidente a todos que una guerra nuclear no podría aportar victorias a nadie sino la “destrucción mutua asegurada”.
La baza con la que jugó Reagan fue la superioridad económica y tecnológica de Estados Unidos que le permitía lanzar una nueva carrera de armamentos sin arruinar al país, mientras que, para la Unión Soviética, el gasto era imposible de sustentar y aceleró la caída de su imperio.
Hoy en día, los esfuerzos por las ventajas militares no han desaparecido. Los rusos hablan de sus armas hipersónicas y dan a entender que el mundo occidental no tiene manera de defenderse contra ellas, pero, ahora como entonces, el uso de semejantes armas también traería una respuesta que llevaría a la misma destrucción mutua asegurada, por lo que es igualmente improbable que se lleguen a emplear.
Pero también ahora Estados Unidos acude al enfrentamiento con una superioridad económica que le permite anular, tal vez, las sanciones que Rusia trata de imponer a los países occidentales.
Esta vez, Washington cuenta con la industria energética que ha ido desarrollando en las últimas décadas gracias al “fracking”, que le ha permitido obtener grandes cantidades de petróleo y gas. Hace ya tiempo que el país habla de exportar su gas en forma licuada, a muy bajas temperaturas y ahora ha llegado este momento.
Hay terminales ya en funcionamiento y otras a punto de entrar en servicio, pero además, hay ahora terminales flotantes en varios lugares de Europa y su número irá en aumento.
Esta tecnología relativamente nueva para licuar el gas, que permite reducir el volumen de gas en una proporción de 1 a 600, no es suficiente para compensar totalmente las exportaciones rusas suspendidas. Cada barco con transporte de gas puede alimentar 70.000 viviendas, pero esto no es mucho en Europa, porque tiene una gran densidad de población y ha de buscar vías de mantener suministros elevados y constantes.
Por otra parte, el costo de esta energía es muy elevado en Europa, comparado al Estados Unidos. El consumidor americano viene a pagar aproximadamente la sexta parte que el europeo por el gas, ya que puede utilizar sin necesidad de transporte a grandes distancias y sin las terminales y los métodos para reconvertir el gas licuado.
A pesar de estas limitaciones, las exportaciones norteamericanas pueden cambiar los cálculos de Moscú con respecto a su política de cortar los suministros a Europa, que es la respuesta rusa a las sanciones occidentales.
Su trascendencia puede ir mucho más allá que las necesidades energéticas europeas y pueden ser comparables al pulso de hace casi medio siglo entre Washington y Moscú, que acabó con la victoria occidental en la Guerra Fría.
Para Estados Unidos, sin embargo, la situación puede ser menos favorable que entonces: por una parte, Rusia ya no es tan relativamente pobre como la URSS, pues lleva más de dos décadas cobrando precios elevados por el petróleo. Además, en aquella Guerra Fría había dos actores, pues Washington no tenía más rival que Moscú. Ahora ha entrado un nuevo elemento, China, que probablemente va a esperar con su proverbial paciencia a ver quién sale victorioso de este nuevo pulso para recoger los despojos del vencido.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Milioane de fasciști Washington, Diana Negre

Președintele american, Joe Biden, pare convins că partidul său democrat va avea suficient sprijin popular pentru a se putea impune la viitoarele alegeri parlamentare, peste două luni, ceea ce îi va permite să dispună în continuare de majoritatea necesară pentru a-și putea duce la îndeplinire ambițioasele reforme politice inițiate acum mai bine de un an.
Contrar a ceea ce se întâmplă de obicei la doi ani după venirea președintelui la Casa Albă, există motive să se creadă, că, de data aceasta nu opoziția, ci cei de la putere vor câștiga viitoarele alegeri parlamentare, păstrându-și, astfel, controlul asupra legislativului.
Pentru Biden, importanța acestei victorii s-a evidențiat săptămâna trecută, atunci când a rostit un discurs, la sfârșitul vacanței de vară, moment care reprezintă și intrarea în linie dreaptă pentru alegerile parlamentare.
În acest discurs, a condamnat în masă Partidul Republican pentru sprijinul acordat fostului președinte, Donald Trump. Biden a afirmat că orice adept al fostului președinte Trump este, în realitate, un fascist care amenință democrația și stabilitatea politică a SUA: „republicanii nu respectă Constituția, nu cred în domnia legii, nu recunosc voința poporului”, a spus în discursul său din joia trecută, cu toate că a nuanțat că nu toți republicanii pot fi acuzați, ci numai aceia care îl sprijină pe Trump.
Problema cu un asemenea punct de vedere este că sprijinitorii lui Trump au fost la ultimele alegeri, peste 68 de milioane, un număr într-adevăr extraordinar de fasciști care se preumblă pe străzi și iau decizii politice și economice în guvernele statale republicane, care dețin puterea în 28, din cele 50 de state americane.
Pe de altă parte, nu toți republicanii sunt fasciști, a explicat Biden, căci nu toți îl sprijină pe fostul președinte Trump. Aici, a nimerit-o: printre republicani au existat, deja înainte de alegerile anterioare, grupuri care s-au opus milionarului new-yorkez, până într-atât, încât au trecut liniile și au votat cu democrații.
Însă, acest transfer electoral nu a fost numai într-un singur sens, căci și printre democrații de rând au fost unii care au mers cu republicanii, devenind, astfel, în mod automat, fasciști, după spusele lui Biden.
Atracția populară față de Trump s-a datorat, întotdeauna, limbajului său super-simplu și apelurilor sale de a respecta instituțiile tradiționale, cum este, de pildă, familia, sau de a apăra poziții pe care le sprijină ample sectoare ale populației, cum este posesia individuală de arme. Faptul că nu-l simpatizează pe Trump clasele înalte, rafinate, este un lucru știut și chiar reciproc, căci nici Trump nu le iubește, iar, în prezent, au o evoluție prielnică, deoarece majoritatea sondajelor indică un avânt al Partidului Democrat și posibilitatea ca acesta să câștige viitoarele alegeri.

Ar fi un lucru excepțional, deoarece, la aceste alegeri de la jumătatea mandatului prezidențial, de obicei, opoziția este cea care culege cele mai multe voturi. Dacă va fi așa, Partidul Democrat își va păstra micile majorități de care dispune în ambele camere, putând să-și continue, astfel, programele de reforme politice, care vor lăsa o importantă amprentă în modul de viață al țării.
Totuși, riscul ca în noiembrie viitor, să se repete schema obișnuită a acestor alegeri rămâne considerabil și de aceea, Biden a apelat la audiența sa democrată, îndemnând-o, în mod repetat, să voteze: „votați, votați, votați” le-a spus în discursul său.
Alocuțiunea lui Biden ar putea să-i aducă un prejudiciu, deoarece a atacat nemilos aproape jumătate din electorat, provocând mari resentimente printre republicanii și printre independenții care l-au votat pe Trump, acum 6 ani.
A fost, de asemenea, un discurs surprinzător: acest gen de alocuțiuni niciodată nu sunt spontane, ci sunt rezultatul unei munci de săptămâni sau luni din partea echipelor prezidențiale. În cazul lui Biden, un președinte vizibil controlat de anturajul său din cauza aparentei sale senilități, este normal să ne întrebăm care este motivul pentru care asesorii săi lansează un atac cu un posibil efect negativ asupra electoratului pe care tocmai vrea să-l câștige.
Deja în 2016, mulți democrați au răspuns greșelilor din campania electorală a candidatei democrate, Hillary Clinton, care i-a etichetat de „oameni deplorabili” pe democrații care simpatizau cu unele poziții ale lui Donald Trump, cum sunt apărarea valorilor familiale, viața tradițională în zonele rurale sau posesia armelor.
Rezultatul a fost un transfer de voturi care l-a adus la Casa Albă pe milionarul newyorkez. A fost o versiune modernă a acelor „Reagan democrats”, alegătorii democrați care au trecut la celălalt partid, în 1980, și l-au adus pe republicanul Ronald Reagan la Casa Albă.
Pentru democrați, problema la viitoarele alegeri nu va fi numai acest transfer, ci masa relativ mică a nehotărâților și independenților, care, în general, dețin cheia succesului, deoarece diferențele de voturi dintre cele două partide nu sunt mari. Mulți dintre ei au votat pentru Trump, în 2016, iar a-i califica pe toți acești oameni de fasciști nu-i câștigă pentru cauza democrată.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Millones de fascistas Washington, Diana Negre

El presidente norteamericano, Joe Biden, parece confiado en que sus correligionarios demócratas tendrán suficiente apoyo popular para imponerse en las elecciones parlamentarias, convocadas dentro de dos meses, lo que le permitiría mantener el apoyo político que necesita para llevar a cabo las ambiciosas reformas políticas lanzadas hace ya más de un año.
Los demócratas contaron varios millones de votos más que los republicanos en las últimas elecciones presidenciales de 2020 y, contrariamente a lo que acostumbra a suceder a los dos años de la llegada a la Casa Blanca de un nuevo presidente, tienen razones para creer que esta vez no se seguirá el patrón habitual favorable a la oposición, sino que, por el contrario, son ellos quienes ganarán las próximas elecciones parlamentarias y podrán, así, mantener el control legislativo.
La importancia para Biden de esta victoria quedó manifiesta esta semana, cuando pronunció un discurso coincidente con el fin de las vacaciones de verano, que es también cuando empieza la recta final para las elecciones parlamentarias.
En este discurso, condenó en masa al Partido Republicano por su apoyo al ex presidente, Donald Trump, y dijo que cualquier partidario del ex presidente Trump es en realidad un fascista que amenaza la democracia y estabilidad política de Estados Unidos: “los republicanos no respetan la Constitución, no creen en el imperio de la ley, no reconocen la voluntad del pueblo”, dijo en su discurso del pasado jueves, si bien matizó que no se podía acusar a todos los republicanos, sino tan solo a aquellos que dan apoyo a Trump.
El problema con semejante planteamiento es que los seguidores de Trump en las últimas elecciones eran más de 68 millones, un número realmente extraordinario de fascistas deambulando por las calles y tomando decisiones políticas y económicas desde los gobiernos estatales republicanos que ocupan el poder en 28 de los 50 estados americanos.
Por otra parte, no todos los republicanos son fascistas, explicó Biden, pues no todos apoyan al ex presidente Trump. Es algo en que estaba totalmente acertado: entre los republicanos existen ya desde antes de las elecciones anteriores grupos que se oponen al millonario neoyorkino, hasta el punto de que han cruzado filas para votar junto con los demócratas.
Pero este trasvase electoral no es en un solo sentido, sino que entre los demócratas de a pie también hubo quienes se marcharon con los republicanos, lo que ya les ha convertido automáticamente en fascistas, según la posición planteada por Biden en su discurso.
La atracción popular de Trump se ha debido siempre a su lenguaje super sencillo y también su llamado a respetar instituciones tradicionales, como la familia, o defender posiciones que apoyan amplios sectores de la población, como la tenencia individual de armas. Que las clases altas refinadas sienten pocas simpatías por Trump es cosa sabida-y reciprocada por Trump y en estos momentos parece que tienen el viento en popa, pues la mayoría de las encuestas apuntan a un remonte del Partido Demócrata y a la posibilidad de que las próximas elecciones le sean favorables.
Esto sería excepcional, pues lo habitual es que en este tipo de elecciones a la mitad del término presidencial, la oposición es la que más votos recoge. De ser así, el Partido Demócrata mantendría las pequeñas mayorías de que dispone en ambas cámaras y con esto podría continuar su programa de reformas políticas con las que espera dejar una huella importante en la forma de vida del país.
Pero el riesgo de que noviembre repita el patrón habitual de otras elecciones semejantes sigue siendo grande y por esto Biden apeló a su audiencia demócrata, exhortándola repetidamente a que vote: “votad, votad, votad” les dijo en su discurso.

La alocución de Biden podría igualmente ser perjudicial, pues atacó despiadadamente nada menos que a casi la mitad del electorado y ha provocado ya un gran resentimiento tanto entre los republicanos como entre los independientes que dieron su voto a Trump hace 6 años.
También es un discurso sorprendente: este tipo de alocuciones no son nunca espontáneas, sino producto de semanas o meses de trabajo de los equipos presidenciales. En el caso de Biden, un presidente a todas vistas controlado por su entorno debido a su aparente senilidad, uno se pregunta cuál es el motivo de sus asesores para lanzar un ataque que puede tener un efecto negativo sobre el electorado que desea ganar.
Ya en 2016, muchos demócratas respondieron a los errores de la campaña electoral de la candidata demócrata Hillary Clinton, quien calificó de “sarta de gente deplorable” a los demócratas que sentían simpatías por algunas posiciones de Donald Trump como la defensa de los valores familiares, la vida tradicional en las zonas rurales o la tenencia de armas.
El resultado fue un trasvase de votos que llevó a la Casa Blanca al millonario neoyorkino. Fue una versión nueva de los “Reagan democrats”, los votantes demócratas que se pasaron de partido en 1980 y pusieron al republicano Ronald Reagan en la Casa Blanca.
Pero el problema para los demócratas en las próximas elecciones no radica únicamente en este trasvase, sino en la masa relativamente pequeña de indecisos e independientes, quienes generalmente tienen la clave del éxito, pues no hay gran diferencia en votos entre los dos grandes partidos. Muchos de ellos votaron por Trump en 2016 y calificar a toda esta gente de fascistas no promete ganárselos para la causa demócrata.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.