De la rachete, la gaze Washington, Diana Negre

După o jumătate de secol de cursă a înarmărilor din timpul Războiului Rece, care s-a sfârșit cu victoria americană, grație superiorității economice și tehnice a SUA și a aliaților lor occidentali, se pare că războiul a renăscut într-o nouă versiune.
Acest nou război rece nu se mai bazează pe capacitatea ucigătoare a rachetelor, ci pe eficiența tehnică și economică a furnizării de energie.
Ultima înfruntare dintre lumea occidentală democratică și marea putere rusă, controlată de un guvern personal, o trăim în războiul din Ucraina, ale cărui ramificații atacă inima lumii industrializate, deoarece aceasta depinde de niște surse de energii pe care nu le are și pe care e nevoită să le importe.
Reacția occidentală la atacurile rușilor împotriva Ucrainei a arătat o unitate excepțională, însă răspunsul rușilor a fost contondent atunci când au tăiat livrările de gaz pentru Germania, o țară care, în ultimele decenii, și-a tot desființat propriile surse de energie, pentru a depinde tot mai mult de exporturile Moscovei.
Dacă SUA și Europa au reacționat lent, ca de obicei, au făcut-o totuși cu elemente atât de contondente, precum înlocuirea energiei rusești cu cea americană, utilizând resursele marelui colos economic și politic pe care îl constituie SUA.

În principal, e folosit gazul lichefiat pentru a înlocui importurile de gaz rusesc, pe care Moscova le-a tăiat în mod repetat. O chestiune aparte o reprezintă livrările de petrol, deoarece Administrația americană a cerut marilor rafinării din sud-estul țării să nu mai exporte nimic spre Europa, pentru a nu se ajunge în situația unei penurii de benzină pe piețele americane. Acest lucru s-ar putea întâmpla într-un moment foarte inoportun, deoarece ar coincide cu alegerile parlamentare americane din luna noiembrie a acestui an.
O penurie de petrol ar putea duce la o raționalizare a benzinei, așa cum s-a întâmplat în timpul mandatelor lui Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter, făcându-i pe aceștia să-și piardă popularitatea, iar pe cel din urmă, să piardă chiar alegerile.
Însă, cel mai probabil nu va fi o lipsă de benzină, ci prețurile vor crește vertiginos în fața unei cereri foarte mari. Și nu e nevoie de o cerere mare în interiorul SUA, deoarece, în lumea noastră super-conectată, piețele reflectă ceea ce se întâmplă în orice alt loc de pe mapamond.
Este o ironie faptul că această operație este condusă de administrația monocoloră a președintelui Biden, în timp ce exporturile de gaz lichefiat poartă numele de „gazul libertății”, denumire pe care i-a dat-o președintele republican anterior, Donald Trump, urmărit, azi, cu tenacitate de actuala administrație și de majoritatea mijloacelor de informare, deoarece acestea au o clară orientare progresistă. Tocmai în timpul administrației lui Trump, SUA au cules roadele multor ani de prospecții și „fracking”, în obținerea de gaze și petrol.
Cei care își amintesc ultimele bătălii ale Războiului Rece pot avea impresia că au văzut deja filmul acesta: președintele de atunci, Ronald Reagan, a arătat foarte clar că lumea occidentală nu va lupta numai folosind amenințarea cu forța ei militară, căci era evident că un război nuclear nu ar fi adus victoria nimănui, ci doar „o distrugere reciprocă sigură”.
Atu-ul pe care îl avea Reagan a fost superioritatea economica și tehnologică a SUA ceea ce le-a permis să lanseze o nouă cursă a înarmărilor, fără să ruineze țara, în timp ce, pentru Uniunea Sovietică, cheltuielile nu numai că nu puteau fi susținute, dar au accelerat prăbușirea imperiului sovietic.
În ziua de azi, eforturile de a obține avantaje militare continuă. Rușii vorbesc de armele lor hipersonice și lasă să se înțeleagă că lumea occidentală n-are cum să se apere, însă, acum, ca și mai înainte, a folosi asemenea arme ar atrage o replică care ar duce tot la distrugerea reciprocă sigură, așa că este la fel de improbabil că vor fi folosite.
Și tot acum, SUA vin la această înfruntare cu o superioritate economică care le permite, poate, să anuleze sancțiunile pe care Rusia încearcă să le aplice țărilor occidentale.
Washingtonul dispune, acum, de o industrie energetică pe care și-a tot dezvoltat-o în ultimele decenii grație „fracking-ului”, care i-a permis să obțină mari cantități de petrol și gaze. De mult timp țara vorbește de intenția de a exporta gaz lichefiat, la temperaturi joase, și se pare că acum a sosit momentul.
Există deja terminale care funcționează și altele care sunt pe punctul de a intra în funcțiune, și, în plus, există terminale flotante în diferite locuri din Europa. Numărul acestora este în continuă creștere.
Această tehnologie relativ nouă de lichefiere a gazelor, care permite reducerea volumului gazului într-o proporție de 1 la 600, nu este suficientă pentru a compensa total exporturile rusești suspendate. Fiecare vas care transportă gaz poate aproviziona 70.000 de locuințe, ceea ce, în Europa, nu înseamnă mult, deoarece există aici o mare densitate de populație, care are nevoie de căi pentru a menține livrări considerabile și constante.

Pe de altă parte, costurile acestei energii sunt foarte mari în Europa, în comparație cu SUA. Consumatorul american plătește cam a șasea parte din suma plătită de european pentru gaze, deoarece în America nu e nevoie de transporturi la mare distanță, de terminale și de modalități de a reconverti gazul lichefiat.
Cu toate aceste limitări, exporturile americane pot schimba calculele Moscovei referitoare la tăierile livrărilor spre Europa, care reprezintă răspunsul rușilor la sancțiunile occidentale.
Importanța lor poate depăși necesitățile energetice europene și se pot compara cu încleștarea de acum jumătate de secol dintre Washington și Moscova, care s-a sfârșit cu victoria occidentală în Războiul Rece.
Pentru SUA, totuși, situația poate fi mai puțin favorabilă decât atunci: pe de o parte, Rusia nu mai este atât de săracă cum a fost URSS, căci, de mai mult de două decenii, încasează prețuri substanțiale pentru petrol. În plus, în acel Război Rece existau doar doi actori, Washingtonul și Moscova. Acum și-a făcut apariția un nou element, China, care probabil va aștepta cu proverbiala ei răbdare să vadă cine va fi învingătorul din această nouă încleștare, pentru a culege rămășițele învingătorului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

De los misiles al gas Washington, Diana Negre

Después de medio siglo en una carrera de armamentos durante la Guerra Fría, que acabó con una victoria norteamericana, gracias a las superioridad económica y técnica de Estados Unidos y sus aliados occidentales, parece que la guerra ha revivido en una versión nueva.
Esta nueva Guerra Fría ya no se basa en la capacidad mortífera de los mísiles, sino en la eficiencia técnica y económica para suministrar las necesidades energéticas.
El último enfrentamiento entre el mundo occidental democrático y la gran potencia rusa, controlada por un gobierno personal lo estamos viviendo en la guerra de Ucrania, cuyas ramificaciones atacan el corazón del mundo industrializado, porque depende de unas fuentes de energía que no tiene y que ha de importar.
La reacción occidental a los ataques rusos contra Ucrania mostró una unidad excepcional, pero la respuesta rusa ha sido contundente al cortar los suministros de gas a Alemania, un país que, en las últimas décadas, ha ido eliminando sus propias fuentes de energía, para depender, cada vez más, de las exportaciones de Moscú.
Si Estados Unidos y Europa reaccionaron lentamente, como es habitual, lo hicieron con elementos tan contundentes, como la substitución de la energía rusa por la norteamericana, porque utiliza los recursos del gran coloso económico y político que son los EEUU.
Es principalmente el gas licuado lo que se emplea para substituir las importaciones rusas, que Moscú ha cortado repetidamente. Cuestión aparte es la de los suministros de petróleo, pues la Administración norteamericana ha pedido a las grandes refinarías del sureste del país que no exporten a Europa, para evitar que llegue a faltar gasolina en los mercados norteamericanos. Es algo que ocurriría en un momento muy inoportuno, porque coincidiría con las elecciones parlamentarias norteamericanas de este noviembre.
Una escasez de petróleo podría llevar a un racionamiento de la gasolina, algo que ocurrió durante las presidencias de Richard Nixon, Gerald Ford y Jimmy Carter y contribuyó a su falta de popularidad y la derrota electoral de este último.
Pero, lo más probable no es que falte gasolina, sino que los precios suban ante la fuerte demanda. Y no es necesario que sea demanda dentro de Estados Unidos, porque, en nuestro mundo super conectado, los mercados reflejan lo que ha ocurrido en cualquier otro lugar.
No deja de ser irónico que esta operación esté liderada por el gobierno monocolor demócrata del presidente Biden, cuando las exportaciones de gas licuado llevan el nombre de “gas de la libertad”, un título que le puso el anterior presidente republicano, Donald Trump, perseguido hoy de forma tenaz por la actual administración y la mayoría de los medios informativos, pues estos tienen un claro sesgo progresista. Fue durante su administración cuando Estados Unidos logró los frutos de años de prospecciones y “fracking”, para obtener gas y petróleo.

Quienes recuerdan las últimas batallas de la Guerra Fría, pueden tener la impresión de que ya han visto esta película: el entonces presidente, Ronald Reagan, dejó muy claro que el mundo occidental no iba a luchar solamente con la amenaza de su poderío militar, pues era evidente a todos que una guerra nuclear no podría aportar victorias a nadie sino la “destrucción mutua asegurada”.
La baza con la que jugó Reagan fue la superioridad económica y tecnológica de Estados Unidos que le permitía lanzar una nueva carrera de armamentos sin arruinar al país, mientras que, para la Unión Soviética, el gasto era imposible de sustentar y aceleró la caída de su imperio.
Hoy en día, los esfuerzos por las ventajas militares no han desaparecido. Los rusos hablan de sus armas hipersónicas y dan a entender que el mundo occidental no tiene manera de defenderse contra ellas, pero, ahora como entonces, el uso de semejantes armas también traería una respuesta que llevaría a la misma destrucción mutua asegurada, por lo que es igualmente improbable que se lleguen a emplear.
Pero también ahora Estados Unidos acude al enfrentamiento con una superioridad económica que le permite anular, tal vez, las sanciones que Rusia trata de imponer a los países occidentales.
Esta vez, Washington cuenta con la industria energética que ha ido desarrollando en las últimas décadas gracias al “fracking”, que le ha permitido obtener grandes cantidades de petróleo y gas. Hace ya tiempo que el país habla de exportar su gas en forma licuada, a muy bajas temperaturas y ahora ha llegado este momento.
Hay terminales ya en funcionamiento y otras a punto de entrar en servicio, pero además, hay ahora terminales flotantes en varios lugares de Europa y su número irá en aumento.
Esta tecnología relativamente nueva para licuar el gas, que permite reducir el volumen de gas en una proporción de 1 a 600, no es suficiente para compensar totalmente las exportaciones rusas suspendidas. Cada barco con transporte de gas puede alimentar 70.000 viviendas, pero esto no es mucho en Europa, porque tiene una gran densidad de población y ha de buscar vías de mantener suministros elevados y constantes.
Por otra parte, el costo de esta energía es muy elevado en Europa, comparado al Estados Unidos. El consumidor americano viene a pagar aproximadamente la sexta parte que el europeo por el gas, ya que puede utilizar sin necesidad de transporte a grandes distancias y sin las terminales y los métodos para reconvertir el gas licuado.
A pesar de estas limitaciones, las exportaciones norteamericanas pueden cambiar los cálculos de Moscú con respecto a su política de cortar los suministros a Europa, que es la respuesta rusa a las sanciones occidentales.
Su trascendencia puede ir mucho más allá que las necesidades energéticas europeas y pueden ser comparables al pulso de hace casi medio siglo entre Washington y Moscú, que acabó con la victoria occidental en la Guerra Fría.
Para Estados Unidos, sin embargo, la situación puede ser menos favorable que entonces: por una parte, Rusia ya no es tan relativamente pobre como la URSS, pues lleva más de dos décadas cobrando precios elevados por el petróleo. Además, en aquella Guerra Fría había dos actores, pues Washington no tenía más rival que Moscú. Ahora ha entrado un nuevo elemento, China, que probablemente va a esperar con su proverbial paciencia a ver quién sale victorioso de este nuevo pulso para recoger los despojos del vencido.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.