Singur în fața pericolului Washington, Diana Negre

Cei care se așteptau ca Tribunalul Suprem, controlat de o majoritate conservatoare de 6 la numai 3 progresiști, să acționeze sistematic în favoarea președintelui Trump, au avut, săptămâna aceasta, o surpriză neplăcută, atunci când cei nouă magistrați au votat unanim pentru ca fostul președinte să fie obligat să-și prezinte în fața tribunalelor declarațiile de venituri.
Probabil a fost o surpriză și pentru Trump, care de șapte ani încoace își ascunde declarațiile fiscale, ceea ce este o noutate în lumea politicii: cu toate că nu sunt obligați să o facă, practic, toți candidații la funcții de importanță mai mare sau mai mică își fac cunoscută situația economică, precum și veniturile pe care le declară la Secția Financiară.
Trump a fost primul candidat prezidențial din vremurile noastre care a refuzat să prezinte aceste informații și chiar s-a luptat în fața instanțelor ca să nu arate de ce avere dispune. Până la urmă, a ajuns în fața Tribunalului Suprem, unde o majoritate republicană cu câțiva magistrați numiți chiar de Trump, contrar la ceea ce se aștepta toată lumea și de ceea ce se temea Partidul Democrat, Trump și-a pierdut sprijinul și nu mai are nicio instanță la care să recurgă pentru a-și ascunde în continuare veniturile și averea.
Dincolo de consecințele pe care această situație le poate avea pentru candidatura sa politică, există o ciudățenie, deocamdată, inexplicabilă: odată făcută publică această știre, nici presa progresistă, dar nici puținele mijloace conservatoare care îl mai sprijină pe Trump, nu s-au făcut ecoul acestei noi situații.

Și nu pentru că nu ar merita o bună analiză informativă, de vreme ce rivalii newyorkezi ai lui Trump, care sunt mulți, au și pornit procedurile legale împotriva sa pe motive fiscale, sperând să scoată informații suculente, care să le sporească șansele de a da de pământ cu ambițiile politice ale lui Trump și, în cel mai bun caz, să obțină o condamnare pentru delicte penale împotriva fostului președinte.
Este o luptă fără milă de mai mult timp între el și dușmanii lui politici – sau poate financiari – pe care Trump a tot câștigat-o, până… când, iată, cea mai înaltă instanță din țară, a cărui componență este în mare măsură creația sa, căci a numit trei dintre actualii magistrați, a dat o sentință împotriva sa.
Trump a reacționat în felul lui obișnuit, denunțând tribunalul care l-a defavorizat, ca fiind, în prezent, un element de manevre politice, care și-a pierdut total credibilitatea.
Lipsa aproape totală a reacției mijloacelor de informare s-ar putea datora faptului că a fost săptămâna Zilei Recunoștinței, Thanksgiving, care adună familiile, rudele și prietenii la un loc, așa cum face și Crăciunul în Europa, totuși, este, mai degrabă, rezultatul unei conjuncturi: democraților le va veni foarte greu să continue să acuze de părtinire Tribunalul Suprem, în timp ce republicanii au destulă muncă de făcut pentru a profita de victoria lor electorală la limită, așa că nu le mai rămâne timp pentru un candidat prezidențial cu slabe șanse de a câștiga și, în plus, cu foarte multe probleme.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Solo ante el peligro Washington, Diana Negre

Quienes esperaban que el Tribunal Supremo, controlado por una mayoría conservadora de 6 frente a 3 progresistas, actuaría sistemáticamente de forma favorable al presidente Trump, se llevaron una desagradable sorpresa esta semana, cuando sus nueve magistrados votaron de forma unánime para obligar al ex presidente a presentar ante los tribunales sus declaraciones de impuestos.
Probablemente también fue una sorpresa para el propio Trump, quien lleva ya siete años ocultando sus declaraciones fiscales, algo realmente nuevo en el mundo de la política: aunque no hay obligación de hacerlo, prácticamente todos los candidatos para cargos de mayor o menor responsabilidad hacen pública su situación económica y divulgan sus declaraciones de Hacienda.
Trump fue el primer candidato presidencial de nuestros tiempos que se negó a presentar esta información e incluso luchó ante los tribunales para impedir que diversas instancias le obligaran a hacerlo. Al final, el asunto llegó al Supremo, un tribunal con una mayoría republicana y con varios magistrados nombrados por el propio Trump y allí, contrariamente a las previsiones generalizadas e incluso a lo que temía el Partido Demócrata, Trump perdió el apoyo y no le quedan ya instancias para seguir ocultando sus declaraciones.

Los magistrados del Tribunal Supremo de EEUU.

Aparte de las consecuencias que esta situación puede tener para su candidatura política, hay un hecho muy llamativo y, por el momento, inexplicable: una vez dada la noticia, ni la prensa progresista ni los escasos medios conservadores que apoyan a Trump, se hicieron eco de la situación.
Y no es que no merezca un buen análisis informativo, toda vez que los rivales neoyorkinos de Trump, que son abundantes, ya han empezado procedimientos legales contra él por cuestiones fiscales y esperan sacar informaciones jugosas que aumenten sus posibilidades de, por lo menos, dar al traste con las ambiciones políticas de Trump y, en el mejor de los casos para estos enemigos de Trump, conseguir una condena por causas penales.
Es una lucha sin cuartel y desde hace tiempo entre el ex presidente y sus enemigos políticos -¿o tal vez económicos- y, por ahora, Trump ha conseguido salirse con la suya…hasta el momento en que el máximo tribunal del país, cuya composición es en buena parte obra suya, pues nombró a tres de sus actuales magistrados, falló contra él.
Trump reaccionó con su estilo habitual, denunciando al tribunal que había sentenciado en contra suya y que, según sus palabras, se ha convertido en un elemento de maniobras políticas y ha perdido toda credibilidad.
La casi nula reacción de los medios informativos podría ser resultado del calendario, pues esta ha sido la semana del Thanksgiving, el Día de Acción de Gracias que reúne a través del país a familiares y amigos como ocurre con la Navidad en Europa, pero más bien parece producto del desconcierto: entre los demócratas, porque les será difícil seguir acusando de partidismo al máximo tribunal del país y entre los republicanos porque tienen ya bastante trabajo en sacar provecho de la ajustada victoria electoral y no es hora de dedicarse a un candidato presidencial con perspectivas escasas y problemas abundantes.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Divide și vei pierde Washington, Diana Negre

Formula aceasta de a divide și a pierde sună pe dos decât „divide et impera”, adică, învrăjbește și stăpânește, ca tactică pentru a te impune în fața unui adversar, dar, în cazul alegerilor americane, pur și simplu întărește argumentul tradițional: aici învrăjbește toată lumea: toți politicienii cu ambiții electorale, partidele în interiorul lor, diferitele grupuri sociale, diferitele generații, cei din mediul rural împotriva celor de la orașe… și orice alt grup posibil.
Divizarea cea mai vizibilă, în momentul de față este aceea dintre diferiții candidați – sau posibilii candidați – prezidențiali ai Partidului Republican, care caută râcă, după cât se pare, înainte de a-și anunța candidatura, excepție fiind cea așteptată a fostului președinte, Donald Trump, cel care, marțea trecută, și-a confirmat intenția de a se reîntoarce la Casa Albă.
Încă înainte ca Trump să vorbească din reședința sa din Mar-a-Lago, statul Florida, cel care i-a fost vicepreședinte, Mike Pence, a încercat să respingă, în mod diplomatic, o nouă candidatură al milionarului newyorchez, atunci când a spus că republicanii pot avea – și vor avea – opțiuni electorale mai bune.
Avea multă dreptate, cu toate că formularea aceasta, opțiuni mai bune, depinde de felul în care sunt privite lucrurile: mai bune pentru a câștiga, sau pentru a liniști extremele partidului, sau pentru a-i unifica pe republicani, sau pentru orice alt scop al diverselor curente politice în această gigantică țară, în care, cei 350 de milioane de locuitori ai săi pot să aleagă între numai două opțiuni politice?
Cu rezultatele electorale foarte proaste de acum două săptămâni, când republicanii sperau să câștige zdrobitor în alegerile parțiale, dar, în realitate, au obținut un avantaj minim, cu o majoritate în Camera Reprezentanților de numai un fotoliu, până acum, pe lângă faptul că rămân minoritari în Senat, e normal să domnească nemulțumirea.
Însă nici democrații, care s-au felicitat în mod public pentru niște pierderi mult mai mici decât se prevedea, nu sunt prea însuflețiți – și nici prea uniți: viitorii doi ani vor însemna o paralizie legislativă, deoarece nu le va servi faptul că au Casa Albă și Senatul, de vreme ce Camera Inferioară le va bloca planurile. Pe de altă parte, deocamdată, nu există un candidat atrăgător pentru președinție, iar actualul președinte nu respinge ideea realegerii sale, în pofida senilități sale și a puținului sprijin popular.
Diferitele tendințe ale partidului sunt distanțate și nu par a fi dispuse să-și asculte coreligionarii cu opinii diferite. Adică, unitatea strălucește prin absența ei în ambele partide și, ceea ce este și mai rău, lumea se înțepenește tot mai mult pe pozițiile ei în toată țara, iar dialogul dintre persoanele cu convingeri politice diferite este, pe zi ce trece, tot mai plăpând. Nu sunt de ajutor nici mijloacele de informare, căci toate se dovedesc a fi tot mai inflexibile, informând numai despre ceea ce convine convingerilor lor politice.

La toate acestea se adaugă mijloacele de informare alternativă, care înfloresc datorită progreselor internetului, cu comentatori independenți, care îmbrățișează poziții tot mai extreme, într-o direcție sau alta.
Cum diferitele idei urmează niște linii geografice, cele două coaste, atlantică și pacifică, devin tot mai mult un bastion progresist, în timp ce centrul țării este tot mai conservator. Din rațiuni economice sunt interdependente – intelectualii și economiștii de pe coaste trebuie să se hrănească cu ceea ce produc zonele agrare, iar fermierii trebuie să vândă în marile piețe naționale și să exporte prin porturile de pe coaste. Pentru ambele părți, conviețuirea e tot mai dificilă.
Pe de altă parte, problema imigrației este generată în frontierele și în statele de pe coaste, cum sunt California și Florida, dar efectele se resimt și în multe state din centru, unde, în general, atitudinea este și mai negativă în fața noilor veniți decât pe coaste, a căror populație mai industrializată și mai bogată are nevoie de mână de lucru ieftină și numeroasă.
Astfel, în timp ce rezidenții din Texas și republicanii din toată țara cer o oprire a pătrunderii imigranților, care, în primele 10 luni ale acestui an, au depășit 2,5 milioane de persoane, liderul majorității democrate din Congres cere deschiderea granițelor pentru a compensa slaba creștere naturală a populației.
Toate acestea se adaugă la divizările deja existente din motive rasiale, etnice și culturale ale unei societăți care e compusă din 14% negri, 19 % hispani și 6 % orientali, pe lângă acea a cincea parte a populației care vorbește în casă o limbă care nu este engleza.
Mai sunt doi ani până la viitoarele alegeri care vor include și cursa pentru Casa Albă, însă, oricare va fi rezultatul și șarmul candidaților, țara nu promite mari îmbunătățiri, atât timp cât continuă aceste divizări, care datează din vremea președinției lui Barak Obama: primul președinte negru, ales cu 53% din voturi, și deci, cu un amplu sprijin al populației albe, care este grupul majoritar. Însă, Obama nu a reușit să materializeze speranțele de a unifica țara.
Situația s-a înrăutățit odată cu succesorul său, Donald Trump, nu pentru că ar fi fost ales cu mai puține voturi – numai 46% – ci pentru că societatea era mai divizată când a venit el, iar dezacordurile au continuat să crească. Și nici polemica sa personalitate nu a ajutat la îmbunătățirea situației.
Biden a obținut mai multe voturi, acum doi ani, însă, acel 51,3% a fost ușor inferior procentului obținut de Obama.
Această mică diferență a făcut să se nască speranțe că va continua o politică integratoare, însă a evoluat exact pe dos, deoarece se pare că Biden a promovat politicile cele mai extreme ale partidului său. Sau poate că într-adevăr cei ce conduc sunt colaboratorii săi, dacă e să dăm crezare zvonurilor despre senilitatea sa și că activitatea sa principală este să apară în public și să urmeze instrucțiunile echipei sale.
În orice caz, figura unificatoare pe care și-o doresc mulți americani, de mai mult de 15 ani, nu a apărut și, deocamdată, nu sunt indicii că vreun astfel de personaj ar fi pe cale să preia conducerea țării, nici în partidul republican, al cărui unic candidat este, până acum, Donald Trump, dar, nici printre democrați, care trebuie să facă față perspectivei îngrijorătoare a unei noi candidaturi a lui Biden.
Acestea sunt niște condiții care îi vor slăbi nu numai pe republicani sau democrați, ci pe toți americanii, cu consecințe în lanț, care pot afecta multe părți ale lumii întregi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Divide y perderás Washington, Diana Negre

Esto de dividir y perder suena contrario a lo del “divide y vencerás” que tanto hemos oído como táctica para imponerse a un adversario, pero en el caso de las elecciones norteamericanas simplemente refuerza el argumento tradicional: quien divide aquí son todos: los políticos con ambiciones electorales, los partidos en su propio seno, los diversos grupos sociales, las diferentes generaciones, la gente del campo y la de la ciudad…y cualquier otro grupo o estamento en que podamos pensar.
La división más visible en estos momentos es de los diversos candidatos -o posibles candidatos- presidenciales del Partido Republicano, que parecen ya andar a la greña antes de anunciar candidaturas, excepto la ya esperada del ex presidente, Donald Trump, quien, este pasado martes, confirmó su intención de regresar a la Casa Blanca.
Ya antes de que Trump hablase desde su residencia de Mar-a-Lago en el estado de Florida, el que había sido su vicepresidente, Mike Pence, trató de rechazar diplomáticamente una nueva candidatura del millonario neoyorkino, al decir que los republicanos pueden tener -y tendrán- mejores opciones presidenciales.
Tenía mucha razón, aunque eso de mejores es como lo del cristal con cual se mira: ¿mejores para ganar, o para tranquilizar a los extremos del partido, o para unificar a los republicanos, o para algún otro objetivo de las diversas corrientes políticas en este gigantesco país, donde sus 350 millones de habitantes tan solo pueden escoger entre dos opciones políticas?
Con los pésimos resultados electorales de hace ya casi dos semanas, cuando los republicanos esperaban arrollar en las elecciones parciales y tan solo obtuvieron una ventaja mínima que les ha dado una mayoría en la Cámara de Representantes de tan solo un escaño por ahora, además de seguir en minoría en el Senado, es natural que reine el descontento.
Pero los demócratas, que se han felicitado públicamente por unas pérdidas mucho menores de lo previsto, tampoco andan muy animados -ni muy unidos: los próximos dos años serán de parálisis legislativa pues de poco les servirá tener la Casa Blanca y el Senado, si la Cámara Baja bloquea sus planes. Por otra parte, no hay, de momento, un candidato atractivo para la presidencia y el actual presidente Biden no descarta volver a presentarse, a pesar de su evidente senilidad y escaso apoyo popular.
Las diferentes tendencias del partido están totalmente alejadas y no parecen dispuestas a escuchar a sus correligionarios con diferentes opiniones. Es decir, la unidad brilla por su ausencia en ambos partidos y, lo que es peor, la gente se encastilla cada vez más en sus posiciones en todo el país -y el diálogo entre personas de diferentes persuasiones políticas es cada día más tenue. Tampoco ayudan los medios informativos, tanto conservadores como progresistas, pues todos se muestran cada vez más inflexibles y tan solo informan de lo que sirve a sus convicciones políticas.

A todo ello se suman los medios de información alternativos que pueden florecer gracias a los avances del internet, con comentaristas independientes que abrazan posiciones cada vez más extremas, en una u otra dirección.
Como las diferentes ideas siguen unas líneas geográficas, las dos costas son cada vez más un bastión progresista mientras que el centro del país es crecientemente conservador. Por razones económicas, son interdependientes -los intelectuales y economistas de las costas han de comer lo que producen en las zonas agrarias y los campesinos han de vender en los grandes mercados nacionales y exportar a través de sus puertos. Ambos han de enfrentarse en una convivencia cada vez más difícil.
Por otra parte, la cuestión migratoria se genera en las fronteras y estados costeros como California y Florida, pero sus efectos se extienden a muchos estados del centro, donde, generalmente, la actitud es más negativa ante los recién llegados que en ambas costas, cuya población más industrializada y rica necesita de mano de obra barata y abundante.
Así, mientras los residentes de Texas y los republicanos de todo el país exigen un freno a la entrada de indocumentados, que en los primeros 10 meses de este año superó ya los 2.5 millones de personas, el líder de la mayoría demócrata en el Congreso pide abrir las fronteras para compensar el escaso aumento natural de población en un país de natalidad baja como Estados Unidos.
Todo esto se suma a las ya existentes divisiones por motivos raciales, étnicos y culturales de una sociedad con un 14% de negros, 19 % de hispanos y 6 % de orientales, además de una quinta parte de la población que habla en sus casas un idioma que no es el inglés.
Faltan dos años para las próximas elecciones que incluirán la carrera hacia la Casa Blanca, pero sea cual sea el resultado y el atractivo de los candidatos, el país no promete grandes mejoras mientras continúen las divisiones que hemos visto desde la presidencia de Barak Obama: el primer presidente negro, elegido con un 53% de votos y por tanto amplio apoyo de la población blanca que es el grupo mayoritario, no materializó las esperanzas de unificar al país.
La situación empeoró con su sucesor Donald Trump, no porque sus márgenes fueran menores -tan solo el 46%- sino porque la sociedad estaba más dividida cuando llegó y los desacuerdos siguieron aumentando. Su personalidad polémica tampoco ayudó a suavizar las tensiones.
Biden obtuvo mejores resultados, hace dos años, pero, con el 51.3%, su margen fue muy escaso e inferior al de Obama.
Este escaso margen hizo surgir esperanzas de que siguiera una política integradora, pero ha hecho todo lo contrario, pues parece impulsar las políticas más extremas de su partido. O quizá los que realmente hacen algo son sus colaboradores, de ser ciertos los rumores de su senilidad y de que su principal actividad es aparecer en público y seguir las instrucciones de su equipo.
En cualquier caso, la figura unificadora que muchos desean desde hace más de 15 años no se ha materializado y, de momento, no hay indicios de que un personaje semejante esté a punto de tomar las riendas, ni en el partido republicano, cuyo único candidato declarado es, por ahora, Trump, ni entre los demócratas, que se enfrentan a la inquietante perspectiva de una nueva candidatura de Biden.
Son unas condiciones que no debilitarán solo a republicanos o demócratas, sino a todos los norteamericanos, con las consecuencias en cadena que pueden afectar a tantas partes del mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cupidon plouat/L’amour mouillé (Wet Cupid) William-Adolphe Bouguereau, 1891, colecție particulară/Wikimedia Commons

Un Andersen îndrăgostit și respins?

Sau doar o notă de lectură la Anacreon?

Băiatul cel poznaș
A fost odată, demult, un poet bătrân – unul din acei poeți bătrâni buni și cinstiți. Într-o seară, când stătea liniștit acasă, izbucni o furtună teribilă. Afară turna cu găleata, dar bătrânul poet stătea în cabinetul său unde era cald și bine, în fața unui foc mare ce ardea vesel și dădea o lumină plăcută. Pe plită se coceau niște mere care sfârâiau și pocneau din când în când lângă el.
„O ploaie ca asta te udă până la piele. Nu mai rămâne nimic uscat pe tine, nici un firișor măcar” își spuse el. Vedeți voi, era un bătrân poet care avea cu adevărat o inimă bună.
„O, deschide ușa, rogu-te, și lasă-mă să intru! Mi-e atât de frig și sunt ud!” plângea un copil în fața casei. După care acesta bătu la ușă, în timp ce afară turna cu găleata și vântul aproape scotea ferestrele din țâțâni.
„O, bietul copil!” – strigă bătrânul poet grăbindu-se să deschidă. În fața lui stătea un băiețaș gol-goluț, cu apa șiroindu-i din părul galben ca aurul. Tremura tot și s-ar fi prăpădit, cu siguranță, în furtună, dacă nu l-ar fi lăsat să intre.
„Bietul de tine!”, spuse iarăși poetul și-l luă de mână. „Vino înăuntru. O să te încălzim îndată! O să-ți aduc niște vin și mere coapte, pentru că ești un băiețel tare frumos.”
Și chiar era frumos! Ochii îi scăpărau ca două stele lucitoare, iar cârlionții-i care-i cădeau pe umeri îl făceau să arate adorabil, chiar dacă din ei mai picura apă. Arăta ca un îngeraș, dar era palid, fiindcă-l luase frigul, și tremura din toate mădularele. În mână ținea un arc splendid și o tolbă cu săgeți, dar ploaia-l stricase și ștersese, de asemenea, culorile de pe săgeți.
Bătrânul poet se așeză repede lângă plită și-l luă pe băiețaș pe genunchi. Uscă părul copilului, îi frecă cu putere mânuțele care se albăstriseră de frig și îi încălzi niște vin dulce. Nu trecu mult și băiețașul se simți mai bine: obrăjorii i se făcură iar trandafirii și sări din poala bătrânului poet și începu să joace în jurul lui.
„Ești un băiat vesel”, râse bătrânul. „Cum te cheamă?”
„Mă numesc Cupidon,” îi răspunse el. „Nu mă cunoști? Uite și arcul meu. Sigur pot trage cu el. Uite, furtuna s-a terminat și luna strălucește!”
„Da”, spuse bătrânul poet, „dar mă tem că ploaia ți-a stricat arcul.”
„Ar fi păcat”, răspunse băiețașul uitându-se la arc cu grijă. „Nu, s-a uscat și coarda-i e bine-ntinsă. Nu s-a stricat deloc. Cred c-o să-l încerc.” Apoi puse o săgeată în arc, ochi și trase în bunul și bătrânul poet, săgetându-l drept în inimă!
„Vezi că arcul nu mi-e stricat ?” zise râzând și fugi din casă. Nu-i așa că era un băiat rău? Să tragă el în bunul și bătrânul poet care a fost atât de bun cu el, luându-l în odaia-i călduroasă și dându-i să bea din vinu-i delicios și cel mai bun măr copt?
Bunul poet zăcea pe jos și plângea pentru că, într-adevăr, fusese săgetat drept în inimă. „Ce băiat rău mai e și Cupidon ăsta!” strigă el.
„Neapărat trebuie să-i previn pe toți copiii buni, așa vor fi atenți și nu se vor juca niciodată cu el. Pentru că sigur le-ar face rău!” Așa că poetul îi preveni pe toți copiii buni și ei au avut grijă să se țină departe de răutăciosul Cupidon.
Dar Cupidon e foarte isteț și-i păcălește tot timpul. Când studenții merg acasă după cursuri, el aleargă pe lângă ei, purtând o haină neagră și o carte sub braț. El nu-l recunosc, dar îl iau de braț, crezând că și el e vreun student și atunci el își slobozește săgețile drept în inimile lor. De asemenea, când fetele sunt în biserică așteptând să fie confirmate, e probabil să le prindă și să le lovească cu săgețile lui. Da, Cupidon se ține într-una de lume!
La teatru, de pildă, stă pe candelabrul cel mare unde arde cu atâta strălucire, încât lumea crede că e o lampă, asta până ce își dau mai bine seama că nu-i așa.
Aleargă peste tot prin grădina regelui și pe metereze; odinioară i-a săgetat pe tatăl și pe mama ta drept în inimă! Întreabă-l și vei vedea ce-o să-ți spună.
Da, e un băiat rău Cupidon ăsta – ai face mai bine să n-ai de-a face cu el vreodată – pentru că se ține după voi toți. Ce crezi? Demult a tras o săgeată chiar în bunica ta, biata de ea! Rana i s-a vindecat, desigur, dar n-o s-o uite niciodată. Nerușinat Cupidon! Dar acum știi totul despre el și știi ce copil poznaș este!

The Naughty Boy
Once upon a time there was an old poet-one of those good, honest old poets. One evening, as he was sitting quietly in his home, a terrible storm broke out-the rain poured down in torrents-but the old poet sat warm and cozy in his study, for a fire blazed brightly in his stove and roasting apples sizzled and hissed beside it.
«There won’t be a dry stitch on anybody out in this rain,» he told himself. You see, he was a very kindhearted old poet.
«Oh, please open the door for me! I’m so cold and wet!» cried a little child outside his house. Then it knocked at the door, while the rain poured down and the wind shook all the windows.
«Why, the poor little child!» cried the old poet as he hurried to open the door. Before him stood a naked little boy, with the water streaming down from his yellow hair! He was shivering, and would certainly have perished in the storm had he not been let in.
«You poor little fellow!» said the poet again, and took him by the hand. «Come in, and we’ll soon have you warmed up! I shall give you some wine and a roasted apple, for you’re such a pretty little boy.»
And he really was pretty! His eyes sparkled like two bright stars, and his hair hung in lovely curls, even though the water was still streaming from it. He looked like a little angel, but he was pale with the cold and shivering in every limb. In his hand he held a beautiful little bow-and-arrow set, but the bow had been ruined by the rain, and all the colors on the arrows had run together.
The old poet quickly sat down by the stove and took the little boy on his knee. He dried the child’s hair, rubbed the blue little hands vigorously, and heated some sweet wine for him. And pretty soon the little boy felt better; the roses came back to his cheeks, and he jumped down from the old man’s lap and danced around the old poet.
«You’re a cheerful boy,» laughed the old man. «What’s your name?»
«My name is Cupid,» was the reply. «Don’t you know me? There lies my bow, and I can certainly shoot with it, too. Look, the storm is over and the moon is shining!»
«Yes,» the old poet said, «but I’m afraid the rain has spoiled your bow.»
«That would be a shame,» replied the little boy as he looked the bow over carefully. «No, it’s already dry again, and the string is good and tight. No damage done. I guess I’ll try it.» Then he fitted an arrow to his bow, aimed it, and shot the good old poet right through the heart!
«Do you see now that my bow is not spoiled?» he said laughingly, and ran out of the house. Wasn’t he a naughty boy to shoot the good old poet who had been so kind to him, taken him into his warm room, and given him his delicious wine and his best apple?
The good poet lay on the floor and wept, because he really had been shot right through the heart. «What a naughty boy that Cupid is!» he cried. «I must warn all the good children, so that they will be careful and never play with him. Because he will certainly do them some harm!» So he warned all the good children, and they were very careful to keep away from that naughty Cupid.
But he is very clever and he tricks them all the time. When the students are going home from the lectures, he runs beside them, with a black coat on and a book under his arm. They don’t recognize him, but they take his arm, thinking he is a student, too, and then he sends his arrows into their hearts. And when the girls are in church to be confirmed, he is likely to catch them and shoot his darts into them. Yes, he is always after people!
In the theater he sits up in the big chandelier, burning so brightly that people think he’s a lamp, but they soon find out better. He runs about the king’s garden and on the rampart, and once he even shot your father and mother right through the heart! Just ask them, and you’ll hear what they say.
Yes, he’s a bad boy, this Cupid-you had better never have anything to do with him, for he is after all of you. And what do you think? A long time ago he even shot an arrow into your poor old grandmother! The wound has healed up, but she will never forget it.
Saucy Cupid! But now you know all about him, and what a naughty boy he is!

A translation of Hans Christian Andersen’s «Den uartige Dreng» by Jean Hersholt.
https://andersen.sdu.dk/vaerk/hersholt/TheNaughtyBoy_e.html

***

Eros, detaliu din Regatul Florei, Nicolas Poussin, 1631, Dresda, Germania/ Wikimedia Commons

Cupidon și Fluturele, William-Adolphe Bouguereau, 1888, colecție particulară, Connecticut/Wikimedia Commons

Cupidon zburând peste ape, William-Adolphe Bouguereau, 1888, colecție particulară

Cupidon la pândă, William-Adolphe Bouguereau, 1890, colecția Fred and Sherry Ross, SUA/Wikimedia Commons

ANACREON/ 33
Cândva, spre miezul nopţii, când
Ursa spre-a Boarului mână deja se-ntoarce,
şi ale muritorilor neamuri, toate,
dorm doborâte de trudă,
Eros veni de nicăieri.
Zăvorul porților lovi.
„Cine-mi bate-n poartă” – zisei –
„și visele-mi alungă” ?
Eros îmi spuse-atunci:
„Deschide, un prunc sunt, nu te teme.
Sunt ud și rătăcitu-m-am în noaptea fără lună”.
Acestea auzind, m-a cuprins mila.
Lampa-am aprins, îndat, și i-am deschis.
Văzui atunci, într-adevăr, un prunc înaripat,
ce-avea săgeți și tolbă.
La vatră, lângă foc l-am așezat
și mâinile-i i-am încălzit într-ale mele.
Părul ce-i picura de apă i l-am șters.
De-ndat ce frigul i l-am alungat, îmi spuse:
„Adu-mi arcul și coarda-i udă să i-o încercăm,
de s-a stricat cumva.
Și trase atunci și mă stăpunse
Drept în ficat, ca un tăun.
Sări în spate-apoi și hohoti.
„Străine” – zise – „bucură-te.
Arcu-mi rămase întreg,
dar inima ta, ce-o să mai sufere”.

Eros (detaliu), 480 – 470 î.Hr., vas attic cu figuri roșii (aryballos, Luvru/Wikimedia Commons

Eros, 470-450 î.Hr., vas attic cu figuri roșii, Luvru/Wikimedia Commons

Eros, vestitor al iubirii îmbobocite (poate Eros Pothos/patimă, fiul lui Iris și al Zefirului), 490 î.Hr., vas attic cu figuri roșii (lekythos), Hermitage, Saint Petersburg/Wikimedia Commons

Eros dormind, bronz, sec. III-II î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York/ Wikimedia Commons

Eros, statuie de bronz descoperită în mare, sec. I î. Hr.-sec. I d. Hr., Muzeul Efebului, Cap d’Agde, Franța/ Wikimedia Commons

Eros, copie romană după un original de Lyssip, sec. II, d. Hr., marmură, Muzeul Capitoliului, Roma/ Wikimedia Commons

Ἀνακρέων /33

Μεσονυκτίοις ποτ᾽ ὥραις,
στρέφετ᾽ ἦμος Ἄρκτος ἤδη
κατὰ χεῖρα τὴν Βοώτου,
μερόπων δὲ φῦλα πάντα
κέαται κόπωι δαμέντα,
τότ᾽ Ἔρως ἐπισταθείς μευ
θυρέων ἔκοπτ᾽ ὀχῆας.
«τίς» ἔφην «θύρας ἀράσσει,
κατά μευ σχίσας ὀνείρους;»
ὁ δ᾽ Ἔρως «ἄνοιγε,» φησίν,
«βρέφος εἰμί, μὴ φόβησαι·
βρέχομαι δὲ κἀσέληνον
κατὰ νύκτα πεπλάνημαι.»
ἐλέησα ταῦτ᾽ ἀκούσας,
ἀνὰ δ᾽ εὐθὺ λύχνον ἅψας
ἀνέωιξα, καὶ βρέφος μέν
ἐσορῶ φέροντα τόξον
πτέρυγάς τε καὶ φαρέτρην·
παρὰ δ᾽ ἱστίην καθίξας
παλάμαις τε χεῖρας αὐτοῦ
ἀνέθαλπον, ἐκ δὲ χαίτης
ἀπέθλιβον ὑγρὸν ὕδωρ.
ὃ δ᾽ ἐπεὶ κρύος μεθῆκε
«φέρε» φησὶ «πειράσωμεν
τόδε τόξον, εἴ τί μοι νῦν
βλάβεται βραχεῖσα νευρή.»
τανύει δέ, καί με τύπτει
μέσον ἧπαρ ὥσπερ οἶστρος·
ἀνὰ δ᾽ ἅλλεται καχάζων·
«ξένε» δ᾽ εἶπε «συγχάρηθι·
κέρας ἀβλαβὲς μένει μοι·
σὺ δὲ καρδίαν πονήσεις.»

Eros, detaliu din Primavera, Sandro Botticelli (Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi), 1482, Galleria degli Uffizi, Florence/Wikimedia Commons

Cupidon legat la ochi, Piero della Francesca, 1452-1466, frescă, Basilica di San Francesco, Arezzo, Italia/ Wikimedia Commons

Venus pedepsindu-l pe Cupidon, frescă, detaliu, anul 30 î. Hr., Casa dell’Amore, Pompeii, Museo Archeologico Nazionale di Napoli, Italia/Wikimedia Commons

Timpul tăindu-i aripule lui Cupidon, Pierre Mignard, 1694, Denver Art Museum, Denver/Wikimedia Commons

Cupidon desfăcându-i centura Venerei, Sir Joshua Reynolds, 1788, Hermitage, Saint Petersburg/Wikimedia Commons

Tânără apărându-se de Cupidon, William-Adolphe Bouguereau, 1880, J. Paul Getty Museum, Los Angeles, CA/Wikimedia Commons

Biruința lui Eros, Angelica Kauffman, Metropolitan Museum of Art

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Marea înfrângere republicană Washington, Diana Negre

La câteva zile de la alegerile parțiale americane, cei 350 de milioane de locuitori ai țării nu știu încă cine îi va guverna, însă, marele învins este, oricare va fi rezultatul final, Partidul Republican.
În parte, această înfrângere se datorează expectativelor neîmplinite, căci, atât stânga, cât și dreapta dădeau ca sigură o victorie zdrobitoare a republicanilor în Camera Reprezentanților, unde încă ar mai putea câștiga controlul, însă cu o diferență minimă de locuri. Dar, e posibil, de asemenea, ca odată numărate voturile, democrații să-și păstreze majoritatea.
Situația nu este mai bună în camera superioară, căci în Senat, unde ambele partide aveau câte 50 de fotolii, republicanii au numai 49 de voturi. Mai lipsește doar rezultatul din Georgia, unde niciun candidat nu a depășit 50% și este nevoie să se convoace noi alegeri.
În cel mai bun caz pentru republicani, se va reveni la situația anterioară de 50 la 50 de fotolii, sau nu vor obține atât și vor rămâne în minoritate.
Practic, pentru republicani e suficient să controleze doar una dintre camere pentru a-i pune piedici președintelui Biden și a paraliza Congresul, căci nicio lege nu poate fi aprobată fără sprijinul ambelor camere.
Acest lucru îi pune pe republicani într-o situație dificilă în perspectiva alegerilor care îi vor interesa cel mai mult și care vor fi peste doi ani, când țara își va alege nu numai legiuitorii, ci și președintele: doi ani de paralizie a guvernării vor prejudicia ambele partide și, atunci când se vor plăti polițele electorale, cea mai mare pedeapsă va fi pentru partidul care este la putere.

În orice caz, ceea ce se evidențiază cel mai mult în aceste alegeri este anomalia lor: atât datorită influenței unui fost președinte polemic cum este Donald Trump, care a adus pierderi partidului său promovând candidați care îi sunt fideli lui, dar care nu satisfac electoratul, cât și nemulțumirea populară față de situația economică nu s-au reflectat în voturi. Populația se pare că și-a reflectat mai degrabă opinia față de candidați.
Cireașa de pe acest nefericit tort este fiasco-ul din numărarea voturilor: este posibil ca cifrele definitive să nu se cunoască decât după mai bine de o săptămână, adică după șapte zile de la alegeri. Pe de altă parte, statele care întârzâie cu numărarea voturilor sunt mici cu un total de puțin peste 10 milioane de locuitori, însă, influența lor este disproporționată. Este suficient să comparăm un stat mare cum este Florida, care a putut să-și numere voturile în câteva ore, în timp ce Texas, care este și mai mare, are deja rezultatele definitive.
O consecință a eșecului din numărarea voturilor este că dă și mai mută muniție celor care resping alegerile din 2020, când Donald Trump a pierdut: sunt milioane de americani care pun la îndoială rezultatele sau se îndoiesc că ar fi valide sau că există capacitatea de a număra voturile și a administra urnele, în care apar brusc sau dispar mii de voturi. Aceste lucruri le întăresc convingerea că țara e guvernată de uzurpatori – și că nu pot avea încredere în administrația publică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

La gran derrota republicana Washington, Diana Negre

Días después de las elecciones parciales norteamericanas, los 350 millones de habitantes del país todavía no saben quién los va a gobernar, pero el gran derrotado es ya, al margen de cuál sea el resultado final, el Partido Republicano.
Esta derrota se debe en parte a las expectativas malogradas, pues tanto izquierdas como derechas daban por sentado que los republicanos arrollarían en la cámara baja es decir, en la Cámara de Representantes donde todavía parece que podrán ganar el control, pero será por un número mínimo de escaños. Es incluso posible que una vez esté todo contado, sean los demócratas quienes mantengan la mayoría.
La situación no es mejor en la cámara alta, pues en el Senado, donde ambos partidos estaban igualados con 50 votos cada uno, los republicanos tan solo tienen garantizados 49 escaños, igual que los demócratas. Y aún faltan los resultados de 4 estados: Georgia, donde ningún candidato ha logrado superar el 50% y ha tenido que convocar nuevas elecciones, así como Nevada.
Aún en el mejor de los casos para los republicanos, el máximo de escaños que pueden obtener serían 51 frente a 49 demócratas, pero la probabilidad es que vuelvan a la situación anterior de 50-50, o incluso queden en minoría.
En la práctica, a los republicanos les basta controlar una de las dos cámaras para poner trabas al presidente Biden y paralizar al Congreso, pues ninguna ley puede ser aprobada sin el apoyo de ambas cámaras, que parece excluído para casi todo.
Pero esto pone a los republicanos en una situación difícil para las elecciones que más les importan y que serán dentro de dos años, cuando el país elegirá, no solamente a sus legisladores sino también a su presidente: dos años de parálisis de gobierno perjudican a ambos partidos y, a la hora de pasar cuentas electorales, el mayor castigo es para el partido en el poder.

En cualquier caso, lo que más destaca en estas elecciones es su anomalía: tanto por la influencia de un ex presidente polémico como Donald Trump, que ha perjudicado a su partido promoviendo a candidatos que le son fieles personalmente pero que no satisfacen al electorado, como porque el descontento popular ante la economía no se ha reflejado en los votos. La población parece reflejar más bien su opinión en cuanto a los candidatos.
La guinda de este desafortunado pastel es el fiasco del recuento de votos: Es probable que las cifras definitivas no se sepan hasta bien entrada esta próxima semana, es decir, siete días después de los comicios. Por otra parte, los lugares rezagados son pequeños, como Arizona o Nevada con un total de poco más de 10 millones de habitantes, pero su influencia es desproporcionada. Basta compararlos a un estado grande como Florida, que pudo contar sus votos en pocas horas mientras que Texas, todavía mayor, tiene ya resultados definitivos.
Una consecuencia del fracaso en los recuentos es dar todavía más municiones a quienes rechazan las elecciones de 2020, en que Donald Trump salió perdedor: hay millones de norteamericanos que cuestionan los resultados o que dudan de que sean válidos y la incapacidad para contar los votos y administrar las urnas, en que repentinamente aparecen o se desvanecen cientos de miles de votos, les refuerzan en su convencimiento de que el país está gobernado por usurpadores – y que no pueden tener confianza en la administración pública.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Masa pusă Washington, Diana Negre

Mai sunt doar două zile până la alegerile parțiale americane, însă, este aproape sigur că panorama politică se va schimba, începând de marțea viitoare: după doi ani de guvernare federală monocoloră, Partidul Democrat va trebui să cedeze o parte din putere rivalilor lor republicani și își va vedea paralizate majoritatea inițiativelor.
Marea întrebare care se pune în aceste momente nu este dacă democrați vor pierde o parte din putere, ci dacă alegerile vor aduce o paralizie pentru administrația americană sau dacă republicanii vor dobândi suficientă putere pentru a legifera.
Totul depinde de rezultatele din Senat, căci, în Camera Reprezentanților, democrații dispun de o majoritate care este pe punctul de a dispărea și, în felul acesta, nu vor mai avea resorturi cu care să oprească blocarea inițiativelor lor.
Însă, dacă democrații nu vor mai putea legifera, aceasta nu înseamnă că republicanii își vor putea impune programele lor: dacă câștigă doar una dintre camele legislative, vor putea să-i blocheze pe democrați, dar fără să legifereze, deoarece vor fi opriți în Senat. Adică, ambele partide pot să se blocheze reciproc, dacă cele două camere vor fi în mâini diferite, ceea ce duce în mod necesar la o paralizie legislativă.
Dacă, din contră, republicanii câștigă ambele camere, ei își vor putea impune viziunea lor politică și singurul care va fi legat de mâini va fi președintele.

Însă, președintele Biden, care pare a fi ghidat de mult timp de grupul său de funcționari nealeși și care îl controlează discret, încercând să disimuleze aparenta sa senilitate, va continua să fie tot atât de ineficient ca înainte, oricare va fi rezultatul.
Ce se poate spera de la aceste rezultate? Probabil un avans al ideilor republicane, deoarece, în posturile statale, partidul are deja o majoritate, care, în mod sigur, se va menține și probabil va crește: 28 de state au guvernatori republicani, față de 22 democrați, dispun de o amplă majoritate la Curtea Supremă, cu 6 din cei 9 magistrați de orientare conservatoare și, în plus, domină în 30 din cele 50 de parlamente statale.
Desigur, aceste cifre nu spun totul, deoarece democrații au redutele lor puternice în statele cu populație numeroasă, cum sunt New York și California, cu toate că, ambele pierd din locuitorii lor. În prezent, Florida are mai mulți locuitori decât New York-ul.
Această pierdere a rezidenților se datorează unui exod spre state conservatoare și cu impozite mici, cum sunt Texas și Florida, unde nu există impozite statale, în timp ce, în New York, taxele pot depăși 11%, iar, în California, chiar 13%
Dacă aceste perspective par a fi avantaje suplimentare pentru republicani, convenabil este să nu clameze victorie: următoarele alegeri vor fi peste doi ani, ceea ce înseamnă că țara își va alege un nou președinte: dacă republicanii vor decepționa sau vor face exces de zel, vor pierde premiul cel mare, care este Casa Albă și, probabil, și majoritatea din ambele camere.
Unii democrați se consolează tocmai cu această perpectivă: o administrație monocoloră republicană, consecință posibilă a votului din această zi de marți, ar duce la o uzură a puterii, care le va permite progresiștilor să recupereze frâiele puterii, în 2024.
Însă republicanii își freacă mâinile: indiferent dacă câștigă una sau ambele camere, vor găsi masa pusă, marțea aceasta, pentru a le lua puterea rivalilor lor politici.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

La mesa puesta. Washington, Diana Negre

Faltan solo dos días para las elecciones parciales americanas, pero es ya casi seguro que el panorama político va a cambiar a partir de este próximo martes: tras dos años de un gobierno federal monocolor, el partido demócrata habrá de ceder parte del poder a sus rivales republicanos y verá paralizadas la mayoría de sus iniciativas.
La gran pregunta en estos momentos no es si los demócratas perderán parte del poder. Es si las elecciones traerán una parálisis en el gobierno norteamericano, o si los republicanos ganarán fuerza suficiente para legislar.
Todo depende de los resultados en el Senado, pues en la Cámara de Representes, los demócratas tienen una ventaja tal que está a punto de desaparecer y con ello quedarán sin resortes para que les bloqueen cualquiera de sus iniciativas.
Pero si los demócratas no podrán legislar, esto no significa tampoco que los republicanos podrán imponer sus programas: si tan solo ganan una de las cámaras legislativas, podrán bloquear a los demócratas pero no legislar porque les frenarían en el Senado. Es decir, ambos partidos pueden bloquearse mutuamente si las dos cámaras están repartidas, lo que lleva necesariamente a una parálisis legislativa.
Si, por el contrario, los republicanos ganan ambas cámaras, podrán imponer su visión política y el único maniatado será el presidente.
Pero el presidente Biden, quien ya parece desde hace tiempo guiado por su grupo de funcionarios no electos que le controlan de manera discreta y tratan de disimular su aparente senilidad, seguirá simplemente tan inefectivo como antes, sea cual sea el resultado.
¿Qué se puede esperar de estos cambios? Probablemente un avance de las ideas republicanas, pues en los cargos estatales el partido ya tiene una mayoría en estos momentos, que de seguro se mantendrá y probablemente crecerá: hay 28 estados con gobernadores republicanos frente a 22 demócratas, tienen una amplia mayoría en la corte suprema con 6 de los 9 magistrados de tendencia conservadora y, además, dominan 30 de los 50 parlamentos estatales.

Claro que estas cifras no lo dicen todo, porque los demócratas tienen sus plazas fuertes en estados de gran población, como Nueva York y California, aunque ambos pierden población. Actualmente, Florida sobrepasa en número de habitantes a Nueva York.
Esta pérdida de residentes se debe a un éxodo hacia estados conservadores y con bajos impuestos como Texas y Florida, donde no hay impuestos estatales, mientras que en Nueva York estos gravámenes pueden superar el 11% y en California hasta más del 13%
Si estas perspectivas parecen miel sobre hojuelas a los republicanos, es mejor que no echen las campanas al vuelo: las siguientes elecciones son en dos años, lo que significa que a la vuelta de la esquina el país ha de votar también por un nuevo presidente: si los republicanos defraudan-o se pasan- perderán el premio gordo que es la Casa Blanca y probablemente también su mayoría en ambas cámaras.
Algunos demócratas se consuelan precisamente con esta perspectiva: un gobierno monocolor republicano, como podría ser la consecuencia de la votación de este martes, producirá un desgaste de poder que les permitirá a los progresistas recuperar las riendas del poder en 2024.
Pero los republicanos se frotan las manos: tanto si ganan una como las dos cámaras encontrarán la mesa puesta este martes para arrebatar el poder a sus rivales políticos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Dacă vrei pace… Washington, Diana Negre

Au trecut aproape 17 secole de când romanul Flavius a rostit acea faimoasă frază: „Dacă vrei pace, pregătește-te de război” (si vis pacem para bellum), un sfat al cărui adevăr e urmat sau uitat de liderii și guvernele din toată lumea, iar la Washington se pare că a fost uitat din nou.
Americanii nu au avut nevoie de acest sfat în primele secole de când s-au constituit ca națiune, până când Pearl Harbor le-a demonstrat că „splendida izolare” de care se bucurau nu garanta pacea.
Odată lecția învățată, cu o enormă desfășurare de arme, trupe și baze în toată lumea, cheltuielile Pentagonului au devenit un buget gigantic, care, an de an, provine din impozitele pe care le plătesc americanii.
Însă acum, cu vistieria mai degrabă plină de datorii decât de venituri, cu niște dobânzi care pot crește până la de trei ori pe an, se impune o economisire în domeniul militar, și, în consecință, se află sub semnul întrebării însăși poziția SUA în lume, mai ales că rivala sa, China, încearcă să treacă pe primul loc ca putere mondială.
Războiul din Ucraina, pentru care, deocamdată, există multă generozitate în materie de aprovizionare cu arme și muniții, este un exemplu de cum se pun problemele în prezent: Partidul Republican, care se pregătește să dobândească majoritatea cel puțin în una dintre cele două camere ale Congresului, a făcut cunoscut că va revizui cheltuielile de război pentru Ucraina și va fi posibil să le reducă.
Pentru moment, majoritatea populației vrea să se mențină ajutorul economic pentru Ucraina. Această majoritate e reprezentată de Partidul Democrat, însă ea se tot reduce pe zi ce trece, căci cresc facturile din viața de zi cu zi, din cauza inflației. În prezent, 82% dintre democrați vor să se continue plățile pentru războiul din Ucraina, însoțiți de 45% dintre independenți și 35% dintre republicani. Acest sprijin se reduce chiar și printre republicani, date fiind sacrificiile personale pe care le presupune.
În fața perspectivei ca situația să se schimbe odată cu noua structură a Congresului, Partidul Democrat vrea să se folosească de cele două luni, când încă va mai avea putere, pentru a aproba un buget de mai multe miliarde de dolari, înainte de sfârșitul anului.
Și e vorba de mulți bani: guvernul de la Kiev a cerut un ajutor imediat de 17 miliarde de dolari și ar vrea ca SUA să-i garanteze, lunar, câte un miliard, începând cu ianuarie viitor.
Însă Ucraina reprezintă doar o parte – și o parte mică – din cheltuielile militare care, pot deveni o urgență. Căci se menține amenințarea unui atac chinezesc asupra Taiwanului, ceea ce ar avea consecințe economice globale de o mult mai mare anvergură și ar afecta, în principal, SUA. Taiwanul este principalul furnizor de elemente electronice pentru informatică, iar livrările sale sunt absolut necesare pentru industria americană.
Bugetul pentru ajutorul militar destinat Taiwanului este minim, adică sunt programate 10 miliarde de dolari, pentru următorii zece ani. Or, Ucraina a primit 20 de miliarde, numai în primele opt luni, de când a început invazia rușilor.
De fapt, nu numai republicanii vor să reducă cheltuielile militare, căci însuși președintele democrat, Joe Biden, are planuri de economisire în acest domeniu, în viitoarea decadă. Dorința de a mai tăia din fonduri se percepe deja în faptul că Forțele Aeriene nu mai prevăd înlocuirea avioanelor pe care le retrag din folosință.
Ceea ce e sigur este că finanțele Americii nu merg bine. Lumea primește măriri salariale, iar pensionarii își văd pensiile sporite, dar inflația înghite aceste câștiguri, iar nemulțumirea este palpabilă. Și mai rea este situația din finanțele publice: datoria guvernului federal, care acum este de aproape 400 de miliarde, va putea ajunge la 1.2 bilioane, din cauza dobânzilor care urcă în mod constant.
Cei mai în vârstă își amintesc de coșmarul economic din vremea președintelui Carter: benzina scumpă, impozite mari, dobânzi și mai mari. Coșmarul a curmat președinția lui Carter, iar acum, ar putea să o curme și pe cea a lui Joe Biden: alegerile prezidențiale vor fi peste doi ani, însă cele parlamentare de marțea viitoare pot paraliza Casa Albă, până la venirea altui președinte.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Si quieres paz… Washington, Diana Negre

Casi 17 siglos han pasado desde la famosa frase del romano Flavio, “si quieres paz, prepara la guerra” (si vis pacem para bellum), un consejo cuyo acierto, -seguido u olvidado por líderes y gobiernos de todo el mundo- se ha demostrado repetidamente, aunque en Washington parecen olvidarlo de nuevo.
Los norteamericanos no parecían muy necesitados del consejo en sus primeros siglos como nación, hasta que Pearl Harbor les demostró que el “espléndido aislamiento” de que gozaban no garantizaba la paz.
La lección aprendida, con un enorme despliegue de armamentos, tropas y bases alrededor del mundo, convirtió los gastos del Pentágono en un presupuesto gigantesco que, año tras año, se financiaba con los impuestos que pagan los norteamericanos.
Pero ahora, con las arcas más repletas de deudas que de ingresos, con unos tipos de interés en alza que pueden triplicar el servicio anual de la deuda, parece que políticamente se impone el ahorro militar y, con ello, se pone en cuestión la posición de Estados Unidos en el mundo, especialmente en momentos en que la China trata de superarlos como potencia mundial.
La guerra de Ucrania, para la que de momento hay una generosidad que permite la entrega de municiones y armas, es un ejemplo de los nuevos planteamientos: el Partido Republicano, que ya está preparándose para recuperar la mayoría por lo menos en una de las dos cámaras del Congreso, ha hecho saber ya que revisará los gastos de la guerra ucraniana y posiblemente los reducirá.
De momento, una mayoría de la población quiere mantener la ayuda económica a Ucrania, pero esta mayoría está en el Partido Demócrata y se ha ido reduciendo a medida que pasa el tiempo y aumentan las facturas de la vida diaria a causa de la inflación. En estos momentos un 82% de los demócratas quiere seguir pagando por la guerra ucraniana, pero tan solo les acompañan un 45% de los independientes y un 35% de los republicanos. E incluso entre los demócratas este apoyo se va reduciendo a la vista de los sacrificios personales que puede representar.
Ante la perspectiva de que la situación cambie con la nueva composición del Congreso, el Partido Demócrata quiere aprovechar los dos meses que aún tiene garantizados en el poder para aprobar un presupuesto de varios miles de millones antes de final de año.
Y no se trata de poco dinero: el gobierno de Kiev ha pedido una ayuda inmediata de 17 mil millones de dólares y quiere que Estados Unidos le garantice mensualmente mil quinientos millones a partir del próximo enero.
Pero Ucrania es solo una parte -y una parte menor- de los gastos militares que tal vez adquieran carácter urgente. Porque se mantiene la amenaza de un ataque chino contra Taiwan, lo que tendría unas consecuencias económicas globales de muchísima más envergadura y afectarían, principalmente, a Estados Unidos. Taiwan es el principal proveedor de elementos electrónicos para informática y sus suministros son imprescindibles para la industria americana.
El presupuesto de ayuda militar a Taiwan es mínimo, pues tan solo están programados 10 mil millones de dólares para los próximos diez años. En comparación, Ucrania recibió 20 mil millones en los ocho meses desde que empezó la invasión rusa.
En realidad, no son tan solo los republicanos quienes quieren reducir los gastos militares, pues el propio presidente demócrata Joe Biden tiene también planes para ahorrar en este terreno en la próxima década. El deseo de recortar se ve ya en que la Fuerza Aérea no tiene planes suficientes para substituir aviones que retira.
Lo cierto es que las finanzas norteamericanas no andan bien. La gente recibe aumentos de sueldo y los pensionistas ven crecer los beneficios de sus pensiones, pero la inflación se come estas ganancias y el descontento es palpable. Peor es todavía para las finanzas públicas, pues los intereses de la deuda del gobierno federal, que ahora ascienden a casi 400 mil millones, pues elevarse a 1.2 billones debido a la subida de los tipos de interés.
Quienes son lo suficientemente viejos, aún se acuerdan de la pesadilla económica en tiempos del presidente Carter: gasolina cara, impuestos altos, tipos de interés por las nubes. La pesadilla puso fin a la presidencia de Carter, como podría acabar con la de Joe Biden: las elecciones presidenciales son en dos años, pero las parlamentarias del próximo martes pueden dejar paralizada a la Casa Blanca hasta que llegue un nuevo ocupante.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.